Atunci, in decembrie, dupa fatidicul 17, am incercat sa scriu. Nu am reusit, pur si simplu cuvintele nu se lasau asezate pe pagina. Suvoaie de explicatii rationale ce puteau fi puse pe hartie intr-un mod coerent imi pulsau in cap si totusi degetele se blocau deasupra tastaturii. Furia si revolta produsesera acest efect: eram blocata.

A venit apoi mult asteptatul eveniment al motivarii. Nu a venit asa usor cum am fi crezut citind Codul de procedura penala. Masura din cod s-a triplat si tot crestea. Probabil fiind perceputa prin niste lentile monstruoase, aceleasi cu „ajutorul” carora am aflat, prin hotarare, ca albul nu e alb, e negru. Si ca 1 + 1 nu fac 2, ci fac atat cat vrea completul. Dar si ca profesia noastra nu valoreaza nici cat o ceapa degerata.

Cand am inceput sa citesc hotararea, primul impuls a fost sa inchid documentul. Ajunsesem la paragrafele care explicau de ce patru hotarari judecatoresti care confirmau drepturile pentru care eu, colega lui Robert, alaturi de el si de multi alti colegi, am facut demersuri, nu pot fi luate in considerare, fiind nerelevante. M-am oprit, am citit din nou, am inteles ce intelesesem si prima oara si m-am gandit ca nu are rost sa avansez. Daca autoritatea de lucru judecat, concept fundamental al dreptului, cheie de bolta a sigurantei circuitului civil, care face ca dezlegarea data unei pricini de o instanta printr-o hotarare irevocabila sau definitiva (in functie de codul de procedura civila aplicabil) sa reprezinte adevarul absolut, este considerata „nerelevanta”, mi-a fost clar ca tocmai am patruns intr-un teritoriu ce nu apartine dreptului, ci beznei. Mi-am adunat curajul pentru ce urma si am continuat sa citesc. Iar drumul prin bezna aproape m-a orbit.

Una dintre „faptele” care au condus la concluzia savarsirii infractiunii de complicitate la constituirea de grup infractional o reprezinta, conform hotararii din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru punerea in posesie a bunului Snagov, premisele avute in vedere fiind ca Printul Paul nu ar fi avut calitatea de persoana indreptatita, iar avocatul ar fi stiut acest lucru. Aici ma retrag si rectific: a fost un automatism, nu sunt premise, pentru ca nu vorbim despre un rationament. Discutam doar despre piesele unui colaj al groazei. Citez: „[a]stfel, in cazul Padurii Snagov, inculpatul Rosu Robert Mihaita a intervenit doar in faza punerii in posesie, dupa ce functionarii publici dispusesera, cu incalcarea legii, retrocedarea catre inculpatul Al Romaniei Paul a suprafetei de 46,78 ha teren forestier.

Inculpatul Rosu Robert Mihaita cunostea ca inculpatul Al Romaniei Paul Philippe nu este indreptatit la restituirea acestui teren [...]”. - subl. ns. - (fila 359, paragrafele 5 si 6);

Iau busola dreptului (alta inertie, in conditiile in care motivarea de mai sus ne spune ca trebuia sa o arunc la gunoi) si vad directia indicata:

a) demersurile de punere in posesie s-au facut in baza a doua hotarari judecatoresti (sentintele civile nr. 1872/2003 si nr. 1496/2005 ale Judecatoriei Buftea). Prima dintre aceste hotarari a devenit irevocabila in anul 2003, iar a doua a dobandit caracter definitiv in 2006, adica anterior implicarii societatii de avocatura in acest proiect. Cea de-a doua hotarare a devenit irevocabila in ianuarie 2007;

b) sentinta civila nr. 1872/2003 stabilise ca Printul Paul are calitatea de persoana indreptatita la restituire, iar sentinta nr. 1496/2005 respinsese actiunea in anulare privind hotararea Comisiei Judetene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate din 2004, care aprobase inscrierea acestuia in anexa 53, ca titular al suprafetei relevante de teren;

c) ambele hotarari, avand autoritate de lucru judecat la data demersurilor, exprima un adevar imuabil.

Pare o situatie seducator de simpla pentru orice avocat. Dosarele s-au transat, justitia si-a spus cuvantul, iar adevarul a fost deja stabilit (in mod definitiv). Este o chestiune de timp pana cand se va materializa rezultatul acestor dosare, prin punerea in posesie in legatura cu bunul.

Chiar ati crezut in mirajul dreptului?

Ei bine, ati gresit!

Iata interpretarea „corecta” a situatiei: „[o]r, niciuna dintre cele doua comisii nu a fost parte in procesul civil solutionat prin sentinta civila nr.1872/2003 a Judecatoriei Buftea, iar Comisia locala Snagov - nici in cea de-a doua cauza civila, solutionata prin sentinta civila nr.1496/2005 a aceleiasi instante si, prin urmare, nu erau dispensate de indeplinirea obligatiei care le revenea [...].” (subl.ns.), iar „inculpatul Al Romaniei Paul Philippe nu a facut dovada dreptului de proprietate a presupusului sau autor” – subl. ns.- (fila 323, paragrafele 2 si 1).

Fara a intra in toate cotloanele acestei anticamere a sfarsitului dreptului, tragem cateva concluzii, utile pe post de avertisment tuturor avocatilor naivi, care au crezut in autoritatea de lucru judecat.

1. O hotarare judecatoreasca irevocabila nu este obligatorie pentru stat, chiar daca a fost pronuntata impotriva statului. De ce? Va striga un avocat de moda veche, care nu se da batut. Pentru ca asa scrie mai sus, alta explicatie nu iti pot da (am tot cautat, crede-ma).

2. O autoritate a statului trebuie sa reverifice situatia juridica stabilita printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila. Cum asa? S-ar putea cutremura un alt inocent al dreptului. Si atunci ce mai inseamna adevar? Ne lamureste motivarea: „[i]n privinta sentintelor civile nr.1872/2003 si nr.1496/2005 pronuntate de Judecatoria Buftea, [...] Inalta Curte retine ca, ceea ce li se imputa acestora, este, in esenta, incalcarea, in calitate de catre membri ai Comisiei locale si a celei judetene de fond funciar, a obligatiei prevazuta explicit in art.6 alin.1 din Legea nr.1/2000, de a verifica in mod riguros existenta actelor doveditoare, precum si pertinenta, verosimilitatea, autenticitatea si concludenta acestora, cu ocazia solutionarii cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.” - subl. ns. - (fila 322, paragraful 7). Astfel, hotararea din 17 decembrie rescrie cu larghete noul concept de autoritate de lucru judecat, unul flexibil si volatil, o fata morgana (ba apare, ba dispare si, indiferent cum o dai, e clar un lucru: nu ajungi niciodata sa beneficiezi de efectele sale).

3. Autoritatea statului este libera sa ajunga la o concluzie opusa celei rezultand din hotararea judecatoreasca irevocabila. Dar de ce s-a mai purtat un proces? Se va zvarcoli un alt decrepit al dreptului. Nu stiu, ma tot intreb.

4. Daca te-ai increzut in autoritatea de lucru judecat, iar un procuror este de parere ca hotararea judecatoreasca irevocabila nu a ajuns la concluzia corecta, atunci cu regret te anunt ca vei merge la inchisoare. Ce mostra de umor negru este asta? Se va auzi din nou glasul avocatului desuet. Si cum putem preveni asa ceva, ai vreun sfat? Va ingaima clientul, potential cumparator al unui imobil cu privire la care vanzatorul a obtinut o hotarare judecatoreasca irevocabila, care ii consfintea dreptul de proprietate.

Stau si ma gandesc ce sa-i raspund. Nu este prima oara, m-am tot gandit la asta din 2015 incoace.

Si eu am facut ce-a facut Robert. Si eu am crezut in acele hotarari judecatoresti. Da, exact in aceleasi. Si eu, exact ca si el, am redactat, semnat si trimis o notificare de punere in posesie, bazandu-ma pe adevarul exprimat de aceste hotarari (stiu ca ma repet, insa ma loveste nostalgia de cate ori vine vorba despre autoritate de lucru judecat). Adica exact ceea ce s-a retinut in sarcina lui ca fiind o infractiune.

Doar pentru cei care nu sunt inca dezmeticiti, adaug: desi cutremuratoarea mea „fapta” de a face demersuri era reflectata de actele din dosarul penal, dar si de propria declaratie ca martor, nu s-a sesizat nimeni vreodata ca as fi comis vreo infractiune.

Date fiind noile „dezlegari” pe care ni le ofera hotararea din 17 decembrie, imi fac curaj si sar inapoi in timp, incercand sa inteleg ce putem face pentru a nu ajunge la inchisoare pe motiv ca am crezut in irevocabilitatea unor hotarari judecatoresti irevocabile. O luam pas cu pas, metodic, sa nu ratam ceva. Avem in fata hotararea judecatoreasca care zice ca X are dreptul la bunul Y. Verific: da, are stampila, este irevocabila. Daca ma iau dupa ce am invatat la scoala, as face din nou ce am facut: o notificare de punere in posesie (mare atentie si la acest subiect, voi reveni, exista un cod nescris al cuprinsului unei notificari, iar incalcarea lui, de asemenea, te poate propulsa direct dupa gratii). Cum facem, totusi, sa nu fim condamnati pentru constituire de grup infractional? Este clar ca exista masuri de preventie. Trebuia sa studiem toate actele dosarelor civile, sa ne punem in locul completelor de judecata si sa vedem daca consideram solutiile corecte? Sau puteam suna la 112? Ne puteau ajuta politia sau pompierii? Ori poate exista o institutie desprinsa din Palatul viselor lui Kadare, care masoara si cantareste hotararile judecatoresti, stabilind care sunt (citez) „verosimile”? Asta trebuie sa fie. Ingusta minte am uneori.

Deci, dragi confrati, acum totul este limpede ca lumina zilei: statul a infaptuit justitia, apoi tot statul a decis ca hotararile judecatoresti nu au, de fapt, nicio valoare (pana cand nu le valideaza autoritatea aceea omniscienta care, atentie, se ocupa si cu a bate cuie in destinele oamenilor neatenti, care nu au stiut despre competentele sale). Nimic nou, va rog sa nu va mai mirati atata, pana la urma si Cronos isi inghitea copiii, asa si cu statul nostru de drept care, prin „justitia” infaptuita pe 17 decembrie, a inghitit hotararile produse anterior tot de justitie.

Am rezolvat viitorul, ramane acum sa ne ocupam si de trecut. Stiu ca sunteti bantuiti de zeci, sute de hotarari irevocabile, in baza carora ati facut demersuri materializate prin prestarea de servicii avocatiale. Si eu sunt in aceeasi situatie. Nu va ramane decat ca, dupa ce le spuneti copiilor povestea de noapte buna, sa adaugati o scurta rugaciune in speranta ca a doua zi veti fi tot acolo si veti putea spune o noua poveste. Robert a avut ghinion. El nu mai poate face asta. Hotararile judecatoresti nu au fost considerate „verosimile”, iar el nu si-a dat seama ca nu erau: „[n]u este de omis faptul ca, in justificarea calitatii sale de persoana indreptatita, inculpatul Al Romaniei Paul a invocat, ca precedent judiciar, chiar sentinta civila nr.1872/2003 a Judecatoriei Buftea, care a fost utilizata pentru a obtine restituirea unei parti din Padurea Snagov, desi atat acest inculpat, cat si inculpatul Rosu cunosteau caracterul nelegal al acestei restituiri, in conditiile in care padurea in cauza nu a apartinut niciodata regelui Carol al-II-lea.” - subl. ns. - (fila 589, paragraful 3).

Alta „fapta” care a condus la concluzia savarsirii infractiunii de complicitate la constituirea de grup infractional o reprezinta, conform deciziei din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru restituirea Fermei Baneasa.

Interventia lui a constat in prestarea unor servicii de asistenta juridica, materializate prin acte de tipul: redactare notificare, reprezentare in fata institutiei care, in urma unei pledoarii convingatoare (conform rechizitoriului) a decis, in final, restituirea unei suprafete de teren din Ferma. Daca omul era mai putin elocvent, atunci poate avea sansa ca activitatea sa sa fi iesit din sfera ilicitului penal.

Ulterior finalizarii acestui demers, mai precis in anul 2013, Tribunalul Bucuresti pronunta o hotarare prin care obliga autoritatea competenta la acordarea de masuri reparatorii in legatura cu suprafata pentru care nu se dispusese restituirea in natura (deoarece era ocupata de constructii). Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanta retine (prin sentinta civila nr. 2146/2013, definitiva) ca Printul Paul era subiect indreptatit la restituire, iar bunului ii erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, concluzii aplicabile pentru intreaga suprafata solicitata. Cu alte cuvinte, apare din nou in scena acest martor nepoftit, autoritatea de lucru judecat, fiind transate doua elemente cheie, cu consecinta ca, din acel moment nu mai puteau fi reanalizate.

Ajunsi in acest punct al acestei neverosimile povestiri, apare intrebarea: si atunci, cum a fost posibil?

Iata cum:

Printesei noastre in zdrente (care candva stralucea pe firmamentul sistemului juridic, ca paznic al stabilitatii circuitului juridic) i se spune cu dispret ca, in noua piesa, nu va mai juca niciun rol: „[i]n realitate, dincolo de imprejurarea ca a fost pronuntata dupa circa 5 ani de la decizia sus-mentionata, asa cum se poate observa din continutul sau, sentinta civila invocata nu a cenzurat legalitatea deciziei nr.30 din 26.09.2008 [...]. Cu alte cuvinte, instanta civila si-a intemeiat hotararea pe conduita adoptata anterior de institut [...].” - subl. ns. - (fila 323, paragraful 5). Pur si simplu e prea veche si, oricum, nu a facut o analiza completa. Sau, mai simplu spus, nici asta nu e buna.

Caruselul groazei nu se opreste, insa, aici.

Un melanj de activitati avocatiale (spre exemplu, continutul unei notificari) si lucruri obisnuite (de tipul corespondentei prin care se indica rezultatul pozitiv al unei proceduri), descrise in tuse groase si rau-voitoare, „parfumate” cu un „iz de dubios”, totul prezentat intr-o cadenta nebuna, compune un scenariu pur si simplu de neconceput. Ati auzit de femei condamnate de inchizitie pentru ca aveau o pisica si, deci, erau vrajitoare? Ei bine, subiectul este de actualitate pentru ca, si in Romania anului 2020, poti ajunge la inchisoare fiindca ai trimis o notificare „prea dura”.

Sa le luam pe rand.

Credeai ca o notificare prin care urmaresti apararea unui drept trebuie sa fie convingatoare? Nu, nu, nu. Retrage-te. Esti un vestigiu al avocaturii. Uite cum stau lucrurile: „[i]n paralel, pentru a pune presiune pe organul de conducere al institutului, inculpatul Rosu Robert Mihaita a recurs la transmiterea unor notificari cu caracter ultimativ, similare cu cele mentionate anterior, in care a facut referire la posibilele consecinte, inclusiv de natura penala, pe care membrii Consiliului de Administratie urmau sa le suporte in cazul in care nu ar fi dat curs solicitarii de restituire.” - subl. ns. - (fila 362, paragraful 1). Se impune, deci, implementarea unui ghid pentru evitarea situatiilor neplacute, de tipul 5 ani de inchisoare: notificarile trebuie sa aiba un ton bland, rugator, sa specifice ca adresantul este dispus sa astepte la infinit pana cand statul ii va recunoaste drepturile. Ideal ar fi sa nici nu aiba un obiect clar, pentru a nu irita prin amploarea solicitarii.

Ti-ai exprimat vreodata public multumirea pentru ca un demers avocatial a avut succes (spre exemplu, ca ai finalizat demersurile de punere in posesie pentru un bun, in legatura cu care s-au pronuntat doua hotarari irevocabile)? Hm. Nu e bine deloc. Este clar ca ai savarsit o infractiune, altfel nu ai fi fost atat de incantat. Astfel, este unanim admis ca infractiunile savarsite in exercitarea profesiei starnesc o adevarata frenezie, in comparatie cu rezultatele activitatii licite, care genereaza un entuziasm moderat. S-a zidit chiar aici: „[...] chiar daca nu a savarsit o infractiune distincta, inculpatul Rosu Robert Mihaita a actionat in beneficiul celorlalti membri ai gruparii infractionale, reusind intrarea in posesie si emiterea titlurilor de proprietate. Acest fapt si-a gasit recunoastere ulterioara, [...] cum este corespondenta [...] s-a mentionat ca “avocatii Reciplia au reusit importante succese, precum obtinerea titlului de proprietate in legatura cu (...) 46,7 ha in Padurea Snagov (Fundul Sacului)”, in conditiile in care “toate demersurile HRH Prince Paul Philippe of Romania din anul 1990 si pana la data semnarii Contractului Principal (n.n.- contractul de cesiune din 1.11.2006) au fost sortite in totalitate esecului, iar avocatii Dvs nu au reusit niciun succes.” – subl. ns.- (fila 184, vol.30 d.u.p.).” (fila 361, paragrafele 1, 2).

Te-ai simti ofensat daca cineva te-ar ameninta cu o plangere penala? Gandeste-te bine ce spui. Da, ai considera ca cel din fata ta incearca sa te santajeze si ti-ai manifesta dezacordul fata de asemenea practici? Complet gresit. In fata unei asemenea pozitii, trebuie sa te arati vesel si increzator in justitie (care triumfa, dovada fiind chiar hotararea din 17 decembrie), in caz contrar fiind evident ca ai savarsit o infractiune. Este limpede ca, daca nu erai apasat de faptele ilicite savarsite, nu ai fi fost deranjat. Ne-o spune tot hotararea din 17 decembrie, pe cai neocolite: „[p]otrivit martorului, dupa ce au revenit in incaperea in care se desfasurau discutiile, inculpatul Rosu “le-a spus celorlalti cu uimire, suparare si chiar afectare personala ca printul Paul vrea sa faca plangere penala. [...] Or, daca ar fi fost convinsi ca toate demersurile intreprinse pana la acel moment [...] ar fi fost unele licite, membrii grupului infractional organizat nu ar fi avut motive de ingrijorare [...]. ” - subl. ns. - (fila 367, paragrafele 2, 5).

Nu pot sa inchei aceasta cavalcada in universul anormalitatii fara sa amintesc cum s-au evaporat reglementarile care guverneaza profesia printre randurile hotararii din 17 decembrie, care cladesc un nou sistem. Militia avocaturii ne spune simplu ca lumea, asa cum o stiam noi, nu mai exista.

Noul postulat al avocaturii este ca se refuza mandatele daca nu exista suta la suta sanse de castig.

Daca avocatul a identificat norme legale care pot fi interpretate impotriva interesului clientului si totusi a actionat pentru apararea drepturilor acestuia din urma, atunci se face vinovat de savarsirea unei infractiuni. In acest context, si riscurile pe care le-ai sesizat cu onestitate clientului, astfel incat acesta sa ia decizia potrivita ca urmare a estimarii situatiei facute de avocat, sunt, la randul lor, arme indreptate catre acesta din urma. Ulterior, vor fi o dovada convingatoare ca ai savarsit alta infractiune. Ce alta explicatie se poate gasi pe lume pentru o succesiune de tipul risc sesizat clientului – decizia clientului de a initia demersul decat ca demersul urma sa se concretizeze intr-o actiune? Nu exista alta, ne invata cu rabdare hotararea din 17 decembrie: „[a]stfel, in email-ul pe care l-a adresat avocatilor din cadrul S.C.A.TZA in vederea efectuarii raportului de due diligence, inculpatul Rosu Robert Mihaita a mentionat explicit: “Nu avem in mod evident destule documente. Intuiesc ca LDDR (n.n- Legal Due Diligence Reciplia) va fi plin de rezerve.”. [...] Cu toate acestea, contractul a fost incheiat, riscurile enumerate urmand a fi surmontate prin activitatile desfasurate ulterior de membrii grupului.” - subl. ns. - (fila 352, paragrafele 4, 5);

In plus, efectuarea unui act ce tine de exercitiul elementar al profesiei (redactarea si transmiterea unei notificari) este o dovada incontestabila a savarsirii unei infractiuni pentru ca avocatul stia ca partea nu ar fi indreptatita la restituire: „[i]n aceste conditii, desi cunostea situatia reala a Padurii Snagov, in perioada aprilie-iulie 2007 inculpatul Rosu Robert Mihaita [...] a transmis [...] mai multe notificari pentru punerea in posesie a celui din urma inculpat cu suprafata de 10 ha teren forestier, dar si pentru emiterea unei noi hotarari de validare a dreptului de proprietate pentru diferenta de 36,78 ha.” – subl. ns.- (fila 360, paragraful 3). Dincolo de faptul ca paragraful intareste concluzia de mai sus (aviz aventurierilor dreptului, care cred ca menirea avocatului este sa-i apere si pe cei care au 1% dreptate), te socheaza, din nou, usurinta cu care aceste concluzii apocaliptice ignora autoritatea de lucru judecat. De unde stia asta? Stia ce spuneau sentintele civile ale Judecatoriei Buftea, adica 1872/26.06.2003 (irevocabila): „constata ca reclamantul este indreptatit sa beneficieze de retrocedarea suprafetei de 10 ha padure, situata in comuna Snagov, Fundul sacului” si nr.1496/2005 (irevocabila). Cum ramane atunci cu autoritatea de lucru judecat? Simplu ca buna-ziua. Iese din scena acestei lumi (cea mai frumoasa dintre toate lumile posibile, cum spunea cineva, cuprins si de iluzia conform careia lumea moderna a construit stavile trainice impotriva ororilor de tot felul). Nu a luat niciun punct in confruntarea cu alte probe strivitoare, pe baza carora avocatul ar fi trebuit sa stie la data efectuarii demersurilor ca hotararile irevocabile sunt gresite. Iar in acest punct al monstruoasei tesaturi ajuridice (fila 359, ultimul paragraf si fila 360, primul paragraf) aflam ca trebuie sa iti ghidezi opiniile in functie de: parerea unui alt avocat, opinia unui tert fata de dosar si, respectiv, dupa o hartie numita pompos Deciziunea din 1941 (act nesemnat, al carui original nu a fost depistat si care nu se afla in evidentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie). Cum vom reusi sa ne exercitam in continuare profesia in aceste conditii, dificil de spus. Probabil ca, de cate ori ne exprimam parerile (adica de zeci de ori pe zi), va trebui sa facem un soi de referendum in lumea avocaturii. Daca cumva cineva are o alta parere?

In fine, scenele la care nu ai fost de fata sunt tot un bilet catre puscarie pentru ca a fost clientul tau, iar tu si clientul formati un tot indestructibil.

Ti se intampla sa nu te regasesti in aceeasi incapere cu clientul tau? Nici asta nu e bine. Trebuie sa il supraveghezi permanent ca sa te asiguri de conduita sa. Ideea esentiala este ca raspunzi si pentru el, esti un garant al onestitatii lui, al conformarii lui cu normele legale. Cumpara-ti deci un RMN moral si instaleaza-l la usa. Nu exista? Inventeaza-l. Nu poti? Nu mai profesa. Reglementarile internationale (inclusiv Principiile de Baza ale Natiunilor Unite privind rolul avocatului ) care spun ca un avocat nu poate fi identificat cu clientul sunt demodate: „[c]hiar daca inculpatul Rosu Robert Mihaita nu a participat la aceasta intalnire, conduita sa a fost cea care i-a alertat pe ceilalti inculpati, care au apreciat ca riscurile unei investigatii oficiale, ca urmare a plangerii penale cu care au fost amenintati, sunt suficient de mari pentru a impune iesirea din anonimat a liderului [...].”- subl. ns. - (fila 368, paragraful 9).

Se pot scrie mii de pagini pe marginea sutelor de pagini ametitoare ale hotararii din 17 decembrie. Voi incheia, fiindca simti ca te zideste intr-o lume a raului. Sper doar ca vom reusi sa iesim de aici odata cu caile extraordinare de atac.