De cativa ani nu mai poti deschide un televizor, un ziar, un telefon, fara sa vezi si sa auzi in continuu despre beneficiile imense pe care le au cei care lucreaza in sistemul judiciar, despre salarii grase si pensiile nesimtite, in timp ce dosarele zac in nelucrare de ani de zile.

Multa vreme mi-a fost rusine sa spun ce meserie am, daca se intampla sa ma aflu intr-o societate cu persoane care nu ma cunosc. Pentru ca nu e placut sa suporti nemultumirile fiecaruia, multe justificate, ca sa nu mai zic de invidia si ura multora.

Dar totul are o limita! Da. Sunt judecator! Am intrat in acest sistem in anul 1999, nu pentru salariile imense, ci pentru ca atunci am simtit ca acesta este locul meu. Asta trebuie sa fac. Sa ajut la indreptarea nedreptatii. Imi amintesc ca judecam divorturi, ca tanar judecator definitiv si constatam, atunci cand stabileam pensii de intretinere pentru copii, ca aveam salariul jumatate din cat era cel al unui muncitor din Sidex. Si ma intrebam pentru ce am invatat atata? De ce atat efort, atatea nopti nedormite, atat stres indurat la examenele extrem de grele pe care le-am dat? Pentru un salariu de nimic? Iar asta era dupa ”marea reforma Stoica”, cand aproape se dublasera salariile.

Dar asta nu m-a facut sa renunt la profesie, chiar daca ani de zile mi-am socotit la sange banii de cosnita. Pentru ca oamenii asteapta de la noi o dezlegare a itelor care s-au incalcit, cu, sau fara, voia lor. Oamenii vor dreptate. In timp, am inteles, cu dezamagire, ca meseria mea nu este despre dreptate. Oamenii nu primesc dreptate, ei primesc doar justitie! O copie infidela, cu multe stersaturi a dreptatii.

Dreptate este cand oamenii isi respecta unul altuia drepturile legale si umane! Justitia intervine cand drepturile au fost deja incalcate si incearca sa refaca echilibrul. Dar, oricat s-ar stradui, repararea unui drept nu este acelasi lucru cu dreptul intact si nealterat. E diferenta de la un vas intreg, la un vas facut tandari si lipit la loc, cat se mai poate, pentru ca unele parti sunt irecuperabile.

Pentru familia celui care si-a pierdut viata in urma unei infractiuni, ce inseamna dreptatea? Sa fie pedepsit infractorul? Il aduce asta inapoi pe cel drag? Banii dati ca despagubiri morale sau materiale sterg lipsa, nedreptatea, umilinta sau durerea suferita? Si asa am ajuns de la dreptate la dorinta de pedeapsa cat mai mare! Care dorinta vine cu revolta, din ura si din razbunare, iar nu din iubirea pentru cel decedat.

Judecatorul este acolo si trebuie sa tina balanta dreapta, sa aplice legea rational, indiferent care sunt presiunile care vin din toate directiile. Pentru ca suntem oameni si nu avem cum sa nu simtim durerea, frica, ura, stresul si toate sentimentele deloc fericite la care suntem martori.

Iar, dupa pronuntarea hotararii, toate aceste trairi, pana atunci indreptate impotriva celui care a rupt echilibrul prin fapta sa, impotriva cui sunt redirectionate? Impotriva judecatorului, care era un dobitoc, nu a inteles nimic, nu a citit dosarul, sau daca l-a citit a avut un interes, a fost corupt, a primit spaga si multe altele care se mai zic cand oamenii sunt furiosi si nemultumiti.

Sau chiar daca li s-a dat castig de cauza, oamenii sunt nemultumiti pentru ca a durat prea mult, judecatorul era incruntat, s-a uitat urat la ei, nu le-a vorbit cu destul respect, nu i-a ascultat suficient, sau Doamne-fereste i-a zambit partii adverse!

Iar judecatorul, cu capul mare, dupa sedinta de judecata in care a ascultat toate nemultumirile, lamentarile si minciunile cu care incearca unii sa il imbrobodeasca, doar-doar le-or da castig de cauza, asta dupa ce in 2-3 zile a trebuit sa citeasca cateva mii sau zeci de mii de pagini de dosare pline de praf si acarieni, nu de beletristica, ci de fapte pe care trebuie sa le retina, sa le discearna, sa le compileze si sa separe graul de neghina, aplicand legea, devine tapul ispasitor pentru tot ce merge prost in tara asta.

Nimeni nu vede ca ne confruntam cu o legislatie intr-o vesnica schimbare, cu care nici programul informatic de legislatie nu mai tine pasul, mai mult, interpretata in fel si chip printr-o multitudine de recursuri in interesul legii, hotarari prealabile, decizii ale Curtii Constitutionale si jurisprudenta europeana obligatorie, de preferat toate batandu-se cap in cap.

Nimeni nu vede ca muncim dintotdeauna cu scheme de personal subdimensionate si neocupate, cu mult peste capacitatea de munca a unui om normal.

Nimeni nu vede ca au inceput sa ne pocneasca capetele la propriu, in ultimii ani fiind martora doar la instanta noastra la doua situatii de accident cerebral la persoane in varsta de 40 de ani.

Toti vad pensiile nesimtite si dosarele nesolutionate.

Cand am intrat in acest sistem mi s-a spus ca, daca nu mai poti, dupa 25 de ani de munca, poti sa te pensionezi, cu drepturi banesti similare celui in activitate. Un beneficiu atragator, recunosc, dar contrabalansat de toate constrangerile, raspunderea si munca specifice unui magistrat.

Nu toti se pensioneaza dupa 25 de ani, unii aleg sa ramana mai mult. Oamenii rezista in mod diferit, in functie si de cat de repede au invatat sa se protejeze.

Eu, m-am nascut sub comunism, unde munca era considerata o valoare, cel putin asa mi s-a spus. Iar eu am crezut! Cei mai tineri, mai intelepti, au observat ca daca munca era o valoare in Romania, sigur o fura cineva! Asa ca, nu se mai omoara muncind.

Generatiei noastre ni s-a spus ca e greu, e mult, dar, trebuie facut! Operativitatea era un indicator vesnic verificat. Nimeni nu pleca in concediu, pana cand nu isi termina dosarele de motivat, chiar daca asta insemna doar jumatate din concediul legal.

Ani de zile, asa am muncit. Am tras de noi, sa scoatem dosarele cat mai repede, sa le motivam in termenul legal. Iar asta cu mari eforturi fizice si mai ales psihice.

Si o sa spuna lumea, ce mare lucru, toti muncim! Si nu iesim la pensie la 48 de ani! Da, sunt de acord, orice este munca este greu de facut. Chiar si daca stai degeaba, tot greu este, daca esti la munca!

Doar ca creierul nu functioneaza la cote maxime pentru totdeauna. Cel putin nu la toata lumea. De la o vreme incolo, incepe sa dea rateuri! Daca se doreste pensionarea la 65 de ani pentru judecatori, intrebarea mea pentru societate este: daca tot ajungeti pe la noi vreti sa fiti judecati de niste persoane pe jumatate senile, epuizate dupa zeci de ani de munca, sau ati prefera niste creiere limpezi, care pot vedea mai usor adevarul, legea si echitatea?

Oricare ar fi raspunsul, eu stiu ca nu am cum sa rezist pana la 65 de ani in conditii bune de sanatate, pentru ca efortul meu de-a lungul anilor trecuti a fost mult prea mare si nici nu vreau sa imi bat joc de oameni. Eu nu m-am protejat. Am muncit cat a fost nevoie. Mie mi s-a spus ” trage boule la jug, ca dupa 25 de ani vei primi un brat de otava”. Iar ca sa ajung la varsta pensionarii, pentru a muri imediat dupa, cum li s-a intamplat multora din sistem, nu mai vad rostul efortului nerecompensat intr-un mod corect si echitabil. Sacrificiul de sine nu mai este la moda!

Acum inteleg ca otava nu mai ajunge pentru toti boii, mai bine ii mai punem sa munceasca inca 20 de ani, poate crapa, iar daca nu, le dam 3 paie. E suficient!

Or, in aceste conditii, va trebui sa iau o hotarare grea pentru mine. Vreau sa mai raman in acest sistem sau nu?