Farfuridi: (emoţionat şi asudând) Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să [sic] zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?... Da... Pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă... (se încurcă şi asudă mai tare) precum, - daţi-mi voie - (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupului lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. - După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!

Caţavencu: (întrerupându-l lătrător) Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică...

Caţavencu: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...

Nici nu sunt de scris foarte multe. Este de admirat doar geniul marelui Caragiale. Schimbând numele, al lui Farfuridi cu oricare dintre numele copreședinților progresiști proeuropeni, vedem același apel de formă fără fond la valorile europene și în numele binelui național ar vrea să revizuiască pe primul ministru dar să nu se schimbe nimica în arcul guvernamental, fie să nu se revizuiască dar să se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esențiale, cum ar fi alegerea primarilor în două tururi, imensul fond pentru gestionarea infrastructurii din sănătate, desființarea SIIJ sau pensiile speciale.

De cealaltă parte, schimbând numele demagogului suprem Nae Cațavencu cu oricare dintre numele copreședinților poleiți cu metale prețioase, vedem același apel eurosceptic, același discurs care vrea să știe doar de România și numai de România și singura comparație cu europenii, singura stimulare a mândriei naționale este în zona inventarierii numărului de faliți.

Iată așadar geniul lui Caragiale! Schimbând numele, facem un salt în timp de peste o sută de ani, ajungând chiar în 2021.

Povestea scrisorii pierdute, a actului de trădare a prințipurilor și a jurămintelor de dragoste se încheie apoteotic, cu dușmanii Farfuridi și Cațavencu, lideri ai aceleiași manisfestațiuni populare de bucurie demagogică...Să-l ascultăm din nou pe Caragiale...

Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toată părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. - Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători vin feciorii cu sticle de şampanie. - Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. -Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga.

Iată, tabloul e complet, circul e desăvârșit.

Totul se încheie apoteotic cu apelarea la aceeași Constituție siluită de fiecare după bunul plac în numele progresului...

Caţavencu: (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngroşându-şi silabele) Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

Și evident, nu putea lipsi, la fel ca în zilele noastre, o ultimă replică a polițaiului, a instituțiilor de forță și cătușe...

Pristanda: Curat constituţional! Muzica! Muzica!

Ce țară veselă! Noapte bună România! O altă comedie începe mâine!