Pentru cei mai mulți, sentința civilă nr. 135 din data de 24 aprilie 2025, pronunțată de judecătorul Alexandru Vasile din cadrul Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești, sub dosarul nr. 301/42/2025 (click aici pentru a citi) este o hotărâre istorică, iar pentru și mai mulți, probabil, decizia nr. 2198 din 25 aprilie 2025 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție (click aici pentru a citi), dată sub același dosar, prin care sentința a fost casată și s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de cetățeanca română Popescu Gheorghița, este o (nouă) dezamăgire referitoare la justiția română.

În rezumat, cele două hotărâri judecătorești au soluționat acțiunea în contencios administrativ inițiată de către reclamanta Popescu Gheorghița, prin care dumneaei, în calitate de cetățean al Statului Român, cerea anularea hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024, pronunțată de Curtea Constituțională a României, prin care s-a anulat primul tur al scrutinului electoral pentru alegerea președintelui României, precum și turul II (în curs de desfășurare la data pronunțării hotărârii, adică anulat înainte de a se fi consfințit finalizarea lui!?), a fost numit un președinte interimar al României și s-au stabilit alte două viitoare scrutine electorale pentru alegerea președintelui României, pentru datele de 4 și 18 mai 2025.

Sentința dată de judecătorul ALEXANDRU VASILE, al cărui nume îl scriu cu majuscule în semn de apreciere colegială pentru verticalitatea, spiritul de dreptate și curajul avute prin pronunțarea ei, a anulat hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale, dispunând, în același timp, suspendarea executării acesteia până la soluționarea definitivă a cauzei.

Decizia pronunțată, în recurs, de completul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a casat sentința judecătorului ALEXANDRU VASILE, a admis excepția lipsei competenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea procesului și a respins întregul demers judiciar al reclamantei, cetățean al Statului Român. Soluția s-a dat sub cuvânt că instanțele judecătorești, deci justiția, nu au competența de a cenzura hotărârile Curții Constituționale a României. Altfel spus, actele acesteia nu pot face obiectul controlului judiciar exercitat de o instanță de judecată, componentă a sistemului judiciar românesc. Din câte se poate stabili din dispozitivul publicat al deciziei nr. 2198 din 25 aprilie 2025 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin aceasta a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești pentru anularea hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale. Așadar, judecătorii supremi au considerat că în cauză este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C.pr.civilă (instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești). Cu alte cuvinte, cel mai probabil, s-a apreciat că hotărârile emise de Curtea Constituțională nu pot fi verificate nici din punctul de vedere al legalității lor și nici sub aspectul temeiniciei lor de instanțele judecătorești de drept comun, adică de niciun judecător de scaun, fie în complet de unic judecător (în etapa procesuală a fondului), fie în complet de trei judecători (în etapa procesuală a recursului), în caz contrar considerându-se că, prin respectiva hotărâre, instanța de judecată a interferat cu o altă putere în stat, ori cea legislativă, ori cea executivă, prin depășirea propriei competențe prevăzute de legile organice ( a se vedea, de exemplu, decizia nr. 131 din 23 ianuarie 2019 a Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că „prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție şi legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe” (a se vedea aici: https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=151986#highlight=##), precum și prin decizia nr. 351 din 17 februarie 2016 a aceleiași instanțe (a se vedea aici: http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=131256).

Motivul presupus și cel mai probabil pentru care judecătorii supremi au dat această soluție îl constituie natura juridică a actului care a făcut obiectul procesului/recursului, respectiv hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale, a cărei emitere s-a întemeiat pe dispozițiile articolul 146 lit. f) din Constituția României, considerând că ea nu face parte din categoria actelor administrative, susceptibile a fi cenzurate de instanțele judecătorești de contencios administrativ, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dată în executarea și detalierea dispoziție constituționale de principiu înscrisă la articolul 52 alin. (1) și (2) din Constituție. Altfel spus și pe scurt, instanța supremă a considerat că hotărârea nr. 32/20024 a Curții Constituționale NU este un act administrativ și, ca atare, NU poate face obiectul vreunui proces judiciar în contencios administrativ.

Că hotărârea nr. 32/2024, dată de Curtea Constituțională a României, în exercitarea atribuției prevăzute de articolul 146 lit. f) din Constituție, este sau nu este act administrativ se poate discuta, după cum se poate discuta dacă ea este sau nu este supusă controlului justiției, exercitat de judecătorii de drept comun, adică de clasicii judecători „de scaun”, în temeiul articolului 52 alin. (2) și (3) din Constituție și a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Înainte de a mă exprima pro sau contra dilemei de drept procedural pe care o ridică această speță, îmi permit să subliniez anumite aspecte esențiale:

- hotărârea Curții Constituționale a fost dată prin încălcarea regulii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea curții constituționale, în conformitate cu care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de articolul 146 din Constituție sau de cele menționate de propria lege organică, ea poate fi sesizată printr-o sesizare scrisă și motivată. Adică, actul procedural originar și declanșator al mecanismului de exercitare a atribuțiilor Curții, prevăzute de articolul 146 din Constituție sau ale celor enumerate de legea ei organică (Legea nr. 47/1992), este sesizarea scrisă și motivată. Or, o astfel de sesizare, care să îndeplinească cele două condiții cumulative – să fie scrisă și să fie motivată – în cazul procedurii exercitate pentru emiterea hotărârii nr. 32/2024, NU a fost formulată, instanța de contencios constituțional declanșând mecanismul de verificare al procedurii de alegere a președintelui României, din noiembrie-decembrie 2024, din oficiu. Ceea ce, desigur, este contrar regulii imperative prevăzute de art. 10 din Legea nr. 47/1992. Acesta este un prim abuz constituțional;

- obiectul propriu-zis al verificării exercitate de Curtea Constituțională a României, în exercitarea atribuției prevăzute de articolul 146 lit. f) din Constituție, NU a fost „respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României” – obiect clar și neechivoc determinat de prevederea constituțională menționată – ci a unor aspecte prealabile și extrinseci acestei proceduri, în realitate specifice și proprii campaniei electorale de promovare a unor candidați la funcția de Președinte al României. Ceea ce înseamnă că instanța de contencios constituțional și-a depășit competența prevăzută de articolul 146 lit. f) din Constituție, cele reținute în considerentele hotărârii nr. 32/2024 fiind aspecte adiacente, de natură administrativă și nicidecum interne și intrinseci procedurii propriu-zise, de natură constituțională, de alegere a Președintelui României. Deci, prin această hotărâre, Curtea a cenzurat acte și fapte administrative, ceea ce semnifică extinderea abuzivă, peste limitele admise de legea fundamentală în stat a competenței sale, prevăzute de articolul 146 lit. f) din Constituție și echivalenta intruziune în competențele instanțelor de contencios administrativ, prevăzută de articolul 52 alin. (1) și (2) din Constituție și de Legea nr. 554/2004. Acesta este un al doilea abuz procedural-constituțional;

- anulând al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, hotărârea nr. 32/2024 a intervenit la manieră brutală în desfășurarea acesteia (început și în curs de desfășurare la data pronunțării ei – 6 decembrie 2024), dispunând „ștergerea” unui scrutin inițiat ca efect al precedentei hotărâri nr. 31/2024 a Curții Constituționale, de validare a rezultatelor și a câștigătorilor turului I al scrutinului prezidențial, în condițiile în care nici procedura electivă și nici rezultatele nu au fost finalizate și consemnate într-un proces verbal, în conformitate cu legile electorale. Acesta este al treilea abuz constituțional și, totodată, un non sens juridic;

- hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale a încălcat efectele hotărârii nr. 31/2024 a aceleiași Curți, prin care s-au validat rezultatele primului tur de scrutin pentru alegerea Președintelui României, confirmând câștigarea acestuia de către doi candidați și desfășurarea turului II al scrutinului prezidențial între acești candidați, la data de 8 decembrie 2024. Așadar cele două hotărâri sunt diametral opuse, fiind contrarii prin efectele pe care le-au produs, cea din urmă încălcând-o pe cea dintâi. Este bizar cum instanța de contencios constituțional și-a nesocotit propria hotărâre, dată cu câteva zile înainte, precum și efectele ei. Acesta este al patrulea abuz constituțional;

- în fine, și cel mai important aspect!, hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale a României, practic, a suprimat drepturile fundamentale de a alege și de a vota al cetățenilor români, prevăzut de articolul 36 din Constituția României și de a-l desemna prin votul lor, în funcția de Președinte al României, pe candidatul preferat. Adică, scopul sufragiului electoral desfășurat pentru alegerea Președintelui României în noiembrie-decembrie 2024 a fost șters/înlăturat/nesocotit prin această hotărâre. După cum a fost nesocotit, în egală măsură, dreptul de a fi aleși în funcția de Președinte al României (articolul 37 alin. (2) din Constituția României) al celor doi candidați, declarați și validați câștigători ai turului I al scrutinului prin hotărârea nr. 31/2024 a Curții Constituționale. Acesta este al cincilea abuz constituțional;

Concluzia celor mai sus menționate, este că în ceea ce privește hotărârea nr. 32/2024 a Curții Constituționale, avem de-a face cu un act jurisdicțional administrativ și abuziv, profund nelegal, cauzator de dezordine constituțională, de anarhie, frământări și nemulțumiri sociale intense.

Într-o astfel de situație se pune întrebarea dacă JUSTIȚIA, sistemul judiciar, astfel cum este reglementat și organizat de Capitolul VI, întitulat „Autoritatea judecătorească” din Constituția României, precum și de Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, are sau nu are competența funcțională și materială de a cenzura hotărârea nr. 32/6 decembrie 2024 a Curții Constituționale a României?

Exprimându-mi opinia strict personală, în calitate de simplu cetățean al României, cu trecutul, prezentul și viitorul localizate și prefigurate în această Țară, de care sunt profund atașat, cu drepturi și obligații egale cu ale tuturor concetățenilor mei, fără privilegii ori pretenții de tratamente favorizante, fără a acuza și fără a căuta ori indica vinovați pentru cele ce se întâmplă în societatea românească din cauza hotărârii nr. 32/2024, îmi permit să susțin că ceva este mult în neregulă și grav nelegal, în ceea ce privește soluțiile la care s-au oprit instanțele (desigur, zic eu, mai puțin sentința dată de judecătorul Alexandru Vasile de la Curtea de Apel Ploiești), deopotrivă Curtea Constituțională a României și instanțele judecătorești. Bunul simț, rezonabilitatea și decența dreptului la opinie mă îndeamnă să-mi expun punctul de vedere dar, în același timp, sentimentul dreptății și juristul lucid care sunt mă determină să susțin că în cazul alegerilor prezidențiale din noiembrie-decembrie 2024, electoratul român a fost esențial nedreptățit prin măsurile neconstituționale luate de Curtea Constituțională a României și tolerate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Într-o problemă atât de gravă precum este cea iscată de Curtea Constituțională a României care, din varii motive și interese, pe care acum și aici, nu le decelez, a anulat și suprimat voința electorală a peste nouă milioane de votanți, cetățeni români, exprimată în procedura de alegere a Președintelui României, nu este admisibilă adoptarea politicii struțului sau aceea a băgării sub preș. Nu cade printre îndatoririle mele să-i indic pe cei responsabili de gravele convulsii sociale, cauzate de nedreptele soluții adoptate în chestiunea în discuție, însă am pretenția dreptului la opinie, pe care, în limitele abilităților de care dispun, consider că îl pot exercita scriind prezentele rânduri. Dreptul și, corelativ, obligația îmi sunt asigurate și/sau impuse de articolul (1) din Constituția României, în conformitate cu care „România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”. Cred că aceasta este piatra de temelie pe care trebuie construită judecata dreaptă, de bună credință și echitabilă atunci când și dacă se vrea realmente dezlegarea problemei de natură juridică pe care am ridicat-o în acest material, punând deoparte orgolii și interese. Profesorul Ion Deleanu, unul dintre dascălii care mi-au marcat conștiința juridică, susținea preeminența necondiționată a Constituției în raport cu toate celelalte acte normative care alcătuiesc arhitectonica sistemului legislativ românesc, spunând răspicat despre Constituția României că este „așezământul juridic și politic fundamental al Statului Român”. Am băgat la cap și mi-am înscris cu dalta în conștiință acest crez al profesorului Ion Deleanu.

De asemenea, știu că Georg Wilhelm Friedrich Hegel a zis despre adevăr următoarele: „Adevărul este un cuvânt mare și un lucru și mai mare! De aceea inima omului trebuie să bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”. Da, pentru că omul nu poate trăi în minciună! Nici ocazional și nici continuu! În calitate de ființă rațională și responsabilă, omul are obligația de a căuta, de a găsi și de a înfățișa adevărul. Adevăr pe baza căruia trebuie să impună dreptatea. Dreptatea nu poate triumfa sub domnia minciunii, așa cum nici justiția nu poate exista fără dreptate. Justiția fără dreptate și coruptă de minciună este o falsă justiție, o simplă activitate birocratică și o sinecură.

Pornind de la aceste percepte, precum și de la cele mai sus înfățișate, consider cu tărie că sentința dată de judecătorul ALEXANDRU VASILE, în procesul de la Ploiești, prin care a anulat hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale este perfect legală, nefiind vorba despre nicio depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și, cu atât mai puțin, despre un abuz de putere din partea acestui magistrat. El a anulat o hotărâre dată de Curtea Constituțională a României prin care s-a dispus asupra unui sufragiu electoral de alegere a Președintelui României, în sensul desființării acesteia, dar care a avut în vedere aspecte și raporturi extrinseci procedurii propriu-zise de alegere a președintelui României, astfel cum este menționat de articolul 146 lit. f) din Constituție, nu de esență constituțională ci de esență administrativă. Ceea ce îi conferă caracterul de act administrativ de autoritate publică, a cărui cenzurare este posibilă și admisibilă de către instanța de contencios administrativ. Ca atare, stabilirea și asumarea competenței pentru judecarea procesului inițiat de cetățeanca română Popescu Gheorghița de către judecătorul Alexandru Vasile este legală și se înscrie în limitele competențelor funcționale și materiale ale domniei sale. De asemenea, soluția pe care a adoptat-o este conformă cu principiile și valorile înscrise la articolul 1 aliniatul (3) din Constituția României, mai sus citat.

Dimpotrivă, decizia nr. 2198 din 25 aprilie 2025 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, prin care s-au admis recursurile declarate de Curtea Constituțională și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței judecătorului Curții de Apel Ploiești și aceasta s-a casat, respingându-se acțiunea în contencios administrativ exercitată de către reclamantă, pe motiv de exces de putere (depășirea atribuțiilor puterii judecătorești), este profund nedreaptă! Trec peste rapiditatea sau ultra-celeritatea cu care, chiar a doua zi, s-a sfărâmat sentința de la Ploiești, peste legitima întrebare a manierei la care a fost citată în recurs reclamanta, peste maniera la care i s-a respectat efectivitatea dreptului la apărare în recursul promovat de către cele două recurente, despre dreptul ei de a depune întâmpinare, peste soluționarea recursului înainte ca termenul de recurs să fi expirat și mă întreb oare de ce Instanța Supremă nu și-a asumat dezlegarea pe fond a problemelor de drept pe care cauza le ridica? De ce oare s-a derobat de menirea ei esențială, aceea de aplicare dreaptă a legii, în spiritul adevărului și al valorilor enunțate de articolul 1 aliniatul (3) din Constituție și al dispozițiilor de drept material și procedural aplicabile în cauză? Trăiesc cu senzația unei denegări deliberate de dreptate! A unui refuz injust de a face dreptate și de a readuce pacea socială în România.

Încă o dată spun: NU ACUZ ȘI NU CAUT VINOVAȚI, CI DOAR PRETIND SOLUȚII PENTRU ÎNLĂTURAREA UNEI GRAVE NEDREPTĂȚI ȘI ALE CONSECINȚELOR UNUI ABUZ CONSTITUȚIONAL ESENȚIAL. Zic că este o cvasi denegare de dreptate întrucât într-o problemă de interes public de o asemenea anvergură și semnificație, iscată/cauzată/născută de intervenționism subteran, este inadmisibil ca justiția să susțină că nu are competența să se pronunțe. Ceea ce a făcut Curtea Constituțională se numește abuz de putere și are semnificația depășirii atribuțiilor sale, nu ceea ce a făcut, felul în care a procedat și soluția pe care a pronunțat-o judecătorul ALEXANDRU VASILE. Când mizele sunt rezultatul și semnificația politico-istorică și existențială a poporului român, urmare celor nouă milioane de voturi valabil exprimate, dar torpilate la manieră abuzivă de cei nouă judecători ai Curții Constituționale, a căror independență numai reală și efectivă nu a fost atunci când au dispus pronunțarea hotărârii nr. 32/2024, justiția NU are dreptul să susțină că nu este competentă să se pronunțe asupra problemei desființării acestei hotărâri. În caz contrar, este și ea dependentă de acea forță malefică și subterană – nevăzută dar simțită de tot poporul român și despre care toți cunoscătorii fenomenului juridic românesc cârtesc – care a impus hotărârea nr. 32/2024 și nicidecum independentă. Ceea ce s-a și dovedit.

Toate acestea conduc la formularea unor întrebări pe cât de incomode, pe atât de grave: nu se impune oare desființarea Curții Constituționale și preluarea atribuțiilor acesteia de către Înalta Curte de Casație și Justiție, măcar pentru înlăturarea unor dihonii inutile, dar păguboase? Oare nu la aceeași manieră s-ar impune desființarea Consiliului Superior al Magistraturii și preluarea atribuțiilor acestuia de către Înalta Curte de Casație și Justiție si de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, tocmai din cauza incapacității acestuia de a feri justiția de intervenționism politic și pretinderii din partea instanțelor judecătorești a unor soluții în conformitate cu principiile justiției democratice, cu adevărul, dreptatea și așteptările societății române.

Ce va urma, nu se știe. Însă, până să se dea răspuns acestor întrebări (dacă din capul locului puterea politico-statală le va pune!) senzația acută care mă copleșește este că abuzul judiciar, în general și abuzul constituțional, în special, sunt și vor rămâne zăgazuri de neînlăturat în calea justiției către dreptate. Iar cetățenii, veșnici răbdători ai ambelor.