Cu ocazia unei recente apariții televizate, un avocat american de culoare, adică negru, cum ar veni, „activist în domeniul drepturilor omului”, a susținut, cu nonșalanță, că cea mai sigură cale de eradicare a infracționalității în Statele Unite ar fi, atenție!, „legalizarea ilegalităților” („crime in the United States could be completely eliminated if all crime was just legalized”). Exact așa cum se aude: dacă vrei să nu mai ai crime în cartier, soluția este simplă: zici de mâine că „omor” este sinonim (și nu paronim!) cu „amor” și, printr-o simplă modificare de dicționar sau de cod penal, ai igienizat atmosfera (în fond, cheia stă într-o înlocuire de vocală, simplu ca bună-legea!). În plus, cum activitatea infracțională este o „componentă importantă a culturii comunităților de negri”, legalizarea ei, ne sugerează avocatul nostru, ar avea și efectul combaterii discriminării.¹

---

 

Habar n-am dacă juristul în discuție s-a luat în serios cu o asemenea propunere; cert este însă că, mie unuia, sugestia asta mi-a reamintit de tristul război împotriva realității, purtat astăzi, printre altele, cu armamentul lingvisticii și jurilingvisticii: ne facem viața mai frumoasă eliminând cuvintele care desemnează urâtul din ea și redefinind, după gust, relația dintre semnificat și semnificant.

Cam despre asta aș vrea să scriu în rândurile de mai jos, deși nu este prima oară când abordez subiectul.² Astăzi, aș îndrăzni să aduc câteva exemple suplimentare care vin să confirme că propunerea avocatului american, evocată mai sus, nu este chiar așa de nemaipomenită (1). Pe urmă, în conexiune cu aceste exemple, aș insista pe amploarea și gravitatea fenomenului când este legat de politicile numite „identitare” (2) și când este utilizat în manieră orwelliană pentru ridicarea sclaviei la statut de libertate, cu o privire specială asupra regimului autocrat din perioada mascaradei, abuziv denumită „pandemie” (3). Pe final, câteva gânduri despre rolul limbajului în construcția hiper-realității (4).

1. Ilegal, dar ideal

Dacă stau bine să cuget, avocatul american, autor al propunerii evocate, nu călărește cai verzi pe pereți. El tatonează, cu asumată inocență, un trend pe cai albi: convingerea că noi, creați după chipul și asemănarea Creatorului, deținem puteri divine de modelare a realității după voia și umorile noastre și, fascinați de culorile ecranului, tastăm regulile jocului pe nivele de complexitate. Cu un picior în univers și cu celălalt în metavers, ne uităm la noi de sus și mișcăm din antenă ca pe vremuri când voiam să „prindem” ungurii, sârbii, bulgarii și rușii. Iar acuma vrem să ne prindem și pe noi și, de acolo, de pe acoperișul lumii, căutăm realitatea fără purici. Se vede, măăăă? Nuuuu, dă mai la dreapta. Și așa se face că, de acolo de sus, de pe acoperiș, învârtim antena ca să (ne) identificăm (în) postul convenabil.

Iar dacă cumva pe canalul realității televizate se întâmplă că noi facem o nefăcută sau comitem o infracțiune, nu-i bai, găsim fie formula să redefinim ilegalitatea ca ea să apară ca act de binefacere, fie soluția magică a schimbării postului cu unul în care noi apărem inocenți și imaculați.

Un bun exemplu, dintr-o sută, ar fi pedofilia. Ea este, după părerea multora, crima crimelor, oroarea ororilor, monstruozitatea monstruozităților, degradarea supremă a umanității din om. După alții, regizori ai realității-ficțiune, conduita asta nu are și nu ar trebui să aibă nimic infam în conținutul ei, ba dimpotrivă. Pe argumentul că iubirea nu se votează, nu-i așa?, atracția sexuală față de copii și exercițiul practic al unei asemenea atracții ar trebui celebrate ca ritual al purificării și desprimăvărării: „iubire” fără limite, „iubire” pură, „iubire” fără ghilimele. Iar primul pas înspre umanizarea pedofilului este, evident, redefinirea lui, schimbarea cărții lui de vizită în carte de identitate: „minor attracted person - MAP”. Carevasăzică, nu psihopat nemernic și criminal și agresor, ci sărman inocent și nevinovat „atras”. Io vinovat?!… Doamne ferește! M-a atras copilu’… De altfel, tendința de „incluziune” a pedofililor în comunitatea diversității și echității a fost recent premiată în Minnesota unde, potrivit unui act normativ special și mândru (Take Pride Act), pedofilia a fost redefinită ca „orientare sexuală”, acceptabilă, desigur.³ O asemenea tendință este întemeiată, potrivit unor recente studii, pe trei piloni de rezistență: plasarea subiectului într-o zonă a a-moralității („moral disengagement”), împachetarea lui - așa cum anticipam - într-un limbaj aseptic („sanitizing language”) și justificarea acestor anomalii printr-un „exces de iubire” („enhanced love”) care să reprezinte nu circumstanță atenuantă, ci de-a dreptul exoneratoare. (Este și contextul în care studii recente pledează pentru tratamente anti-pedofilie bazate pe „vaccinul dragostei” -„love-vaccine” menite să prevină „amorul nedorit”- „to prevent unwanted love”).⁴

Tendința „eradicării” infracționalității prin cosmetizarea limbajului nu este însă reductibilă la pedofilie, evident. Relativ recent, referirea la perverșii sexuali, de exemplu, prin utilizarea terminologiei consacrate, fidelă sensului etimologic („sexual pervert”) a fost considerată ofensatoare și, deci, inadmisibilă, fiind preferat un eufemism edulcorat, intraductibil în română: „the other attracted.”⁵

Mai mult, în ultima vreme, moda „identificării cu” (alt sex sau alt „gen”, ori chiar cu altă specie) a dus nu doar la reforme lexicale, ci și la veritabile revoluții în domeniul răspunderii penale. Celebru este cazul unui psihopat, Alan Baker, trimis după gratii pentru răpire, tortură și viol și acuzat, în timpul detenției, de tentativă de omor (la adresa unui alt deținut). Ca să scape de asemenea acuzații și să solicite mutarea sa într-o închisoare de femei, s-a autocastrat și s-a declarat persoană „trans”, numai bună de invitat să țină discursuri „motivaționale” (cum altfel?…) la marșul mândriei londoneze, London Pride, ocazie cu care a incitat la violență împotriva femeilor, fără ca asemenea discurs să stârnească vreo reacție din partea autorităților (autorități care figurau, de altfel, pe lista de mândri sponsori ai paradei). Deh, automutilarea și schimbarea unilaterală a pronumelui păreau suficiente ca să-i confere imunitate.⁶

Cazuri similare de „luptă” împotriva infracționalității întâlnim, de altfel, și în alte zone ale imperiului, pardon!, ale „lumii civilizate” și „comunității internaționale”. În Spania, de exemplu, infracțiunile din domeniul „violenței domestice” par să se mai „domolească” în ultima vreme, asta grație opțiunii oferite bărbaților agresori de a scăpa de acuzații și anchete prin „schimbarea identității” și transformarea lor într-o categorie specială de „non-normative trans” (de data asta, fără auto-castrare, ci doar pe bază de declarații: subsemnatul Miguel / coaiele mi le păstrez / bărbăția nu-mi castrez / dar prefer să-mi zici Rachel).⁷ În plus, dacă bărbatul agresor se simte cumva hărțuit de femeia agresată, el are toată libertatea din lume să invoce acest feeling ca temei beton-armat într-o contra-acțiune pentru inabilitatea acuzatoarei de a-i identifica genul corect („misgendering”).⁸

Și uite-așa, ajungem să combatem infracționalitatea redefinind-o. Carevasăzică, avea dreptate domnu’ avocat. Cum însă am intrat (și) pe teritoriul redefinirii identității, cred că-i momentul să recunoaștem puterile suplimentare ale limbajului și să trecem la subiectul următor.

2. „Comediantă veche, ca lumea - comedie / Ea joacă azi - juca-va de astăzi ani o mie”

Vă mărturisesc sincer că m-am cam săturat ca de mere pădurețe să vorbesc și să scriu despre anomaliile, aberațiile și drăcoveniile scornite în materie de „politici identitare” de filantropații de la Resetarea Mare, județul Davos. Ei vor, cu orice chip, să facă din alb, negru, din nord, sud și din plus, minus. Iar pentru asta recurg la cuvinte, ca să (re)facă realitatea din vorbe și, pentru c-am intrat într-o satanică cultură a inversiunii, să reconstruiască identitățile pe bază de antonimie.

Navigând printre foarte numeroase exemple, m-aș rezuma doar la unul, poate cel mai reprezentativ: conceptul de „femeie”, considerat cel mai problematic termen al zilelor noastre, despre care am mai scris cândva.⁹ De notat doar că acest cuvânt a fost întâi supus unui soi de referendum lingvistic susținut de tot felul de pseudospecialiști și girat de judecători de rang înalt de la Curtea Supremă a Democrației Indispensabile. Femeia nu mai este ceea ce credeam noi că este - păreau ei să susțină -, istoria a evoluat și, odată cu ea, glandele mamare, așa încât, cuvântul însuși s-a tocit într-un tradiționalism semantic inacceptabil și se cere revitalizat. Cum?… Printr-o respirație gură la gură pe care numai conceptul de bărbat-care-se-simte-femeie poate s-o facă.

Și-ajuns în acest punct, simt că-mi pierd mințile și centrul vorbirii. Asta pentru că redefinirea femeii și-a feminității reprezintă, cred, cel mai oribil viol semantic din istoria lingvisticii. O crimă cu premeditare, realizată în mai multe etape.

Întâi, redefinirea atributelor biologice ale feminității: vaginul, ca „gaură-bonus” („bonus hole”)¹⁰; alăptarea de la sâni, ca alăptare „de la piept” („chestfeeding” în loc de „breastfeading”)¹¹; nașterea naturală, prin opoziție cu cezariana, văzută ca „naștere frontală” („frontal birth”); conceptul de „mamă”, înlocuit cu acela de „persoană însărcinată” („pregnant people”)¹²; termenul „ginecolog” (care vine de la cuvântul grecesc care definește femeia), insuficient de „incluziv” și detronat de „specialistul în sănătatea reproducerii” („reproductive health specialist” )¹³, și, în fine, femeia în sine, văzută ca „persoană cu menstruație” („menstruators”) sau „cu uter”¹⁴.

Pe urmă, remarcăm abdicarea în fața unei psihopate aproprieri a acestor atribute ale feminității și celebrarea tâlhăriei, la scenă deschisă, ca imens triumf al incluziunii în tot soiul de spectacole și competiții: cea mai bună ciclistă din lume - un ciclist¹⁵; cea mai performantă alergătoare pe distanță medie - un alergător¹⁶; campioana de la para-atletism - un campion¹⁷; o victorioasă la arte marțiale - un victorios¹⁸; recent, la Olimpiada de la Paris, câștigătoarea de la o competiție de box - un vânjos câștigător¹⁹; la recentul Paralympics, medalia de aur pentru o probă feminină de viteză - acordată unui bărbat²⁰; miss Olanda - mister Olanda²¹; și, peste toate, am ajuns s-o vedem și pe asta!, femeia anului - bărbatul anului²².

Apoi, violul semantic s-a cerut celebrat printr-o cununie lingvistico-jurisprudențială.

Pe post de cununie civilă, a apărut modificarea definiției femeii în chiar faimosul The Cambridge Dictionary. Potrivit recentelor amendamente ale definiției, „o femeie este un adult care trăiește și se identifică drept femeie, chiar dacă a avut un sex diferit la naștere” („A woman is now any adult ‘who lives and identifies as female’ even if they had a ‘different sex at birth’”.) În traducere, direct spus, femeia poate fi și bărbat!²³ Și, de-aici încolo, totul este posibil: A este egal cu non-A, plus poate fi minus, alb poate fi negru, copiii pot fi pisici, hologramele - mirese și oamenii - cyborgi. Dar să nu divagăm, o să revin mai încolo.

Cât despre cununia religios-jurisprudențială, trebuie să mărturisesc că, dintre numeroasele fastuoase slujbe care celebrează noua definiție a femeii și-n catedralele dreptului, eu o prefer pe una de dată recentă și pe care o tot aștept din aprilie. Este ceremonia care a asigurat cireașă tortului în faimosul caz australian Tickle vs. Giggle, pe care încerc să-l rezum cât de succint pot. (Înainte de rezumat, mențiunea că „to tickle” s-ar traduce în română „a gâdila”, iar „to giggle” – „a chicoti”, cât umor imanent!) Doamna Sall Grover este fondatoarea unei aplicații de telefonie mobilă intitulată Giggle și destinată, potrivit dorințelor sale, doar femeilor, pasiunilor, nevoilor și chicotelilor specifice ale acestora. Cu ceva vreme în urmă, aplicația în chestiune a început să fie amușinată și de bărbați care se „pretindeau” femei, unul dintre ei numitul „trans” Tickle. Întrucât i s-a refuzat accesul în cercul șușotelilor muierești, domnul Tickle, gâdilător-gladiator, s-a simțit discriminat „pe motiv de gen” și s-a adresat instanței australiene competente.²⁴ Soluția finală pronunțată în caz, venită după vreo șase luni de dezbateri și care denunță „discriminarea” ca ilegală, nu m-a surprins câtuși de puțin (deh, ce ți-e și cu diversitatea și incluziunea în ziua de azi…) (Deși, dacă stau bine să mă gândesc, pe logica asta, și Asociația Pescarilor Sportivi ar putea fi dată în judecată, pe motiv de discriminare, de inșii care se plictisesc la gândul c-ar trebui să stea cu undița în mână pe marginea bălții dar care, cu toate astea, se simt pescari.) Revenind la speța noastră, ceea ce merită cu adevărat de notat este motivarea instanței. Și când spun asta am în vedere nu neapărat premisa fundamentală reținută de curte - o aberație de care m-am plictisit profund - conform căreia sexul este un construct social și că nu este determinat biologic („The judge held there was indirect discrimination because sex is not confined to being a biological concept.”); nu, nu, cireașa de pe tortul miresei-motivare este „certificatul de naștere actualizat” („an updated birth certificate”) pe care domnul Tickle, gâdilătoru’-gladiatoru’, l-a prezentat instanței pe post de probă supremă și irefutabilă în sprijinul tezei că el este, în fapt, o doamnă, capabilă, și ea, să chicotească. Așadar, nu o atestare medicală, simplă și clară care să confirme vreo realitate biologică, ci, evrika!, un certificat de naștere „actualizat” („îmbunătățit”). Carevasăzică, ditai documentul de stare civilă care, la nașterea bebelușului confirma ceva - pesemne, ceva imperfect ori insuficient de „actual” sau „bun” - și, ulterior a fost „îmbunătățit”. În fața acestei inovații juridice care-mi răstoarnă pe dos toate crezurile mele de student sârguincios și sincer curios să priceapă, cât de cât, nu zic relația omului cu timpul, dar măcar relația dintre un act juridic și data întocmirii sale, mă rătăcesc, bezmetic, într-un labirint de întrebări: „actualizarea” certificatului de naștere are efect retroactiv, au ba?; dacă da, ce rol mai are certificatul „neactualizat”?; după asta, curiozitate firească, când s-a gâdilat, pardon!, când s-a născut domnul Tickle, la data de atunci sau la momentul „ameliorării” actului?; pe urmă, de câte ori într-o viață ne putem „îmbunătăți” certificatele de naștere?; când simți, după vreo nenorocire sau depășirea unei situații-limită, că te-ai născut a doua oară, trebuie ca sentimentul ăsta să fie înregistrat la starea civilă?; apoi, „reparația” asta poate viza doar sexul? (întreb pentru că, văzându-mi calviția-n oglindă, eu aș umbla un pic la dată: n-aș putea-o „actualiza” cu 20 de ani mai încoace?); și, ultima dintre curiozități, specială, i-aș zice, cum am putea, oare, „actualiza” și certificatul de deces, într-un firesc impuls de-a eradica moartea?

3. Cuvinte întoarse pe dos

Efortul de redefinire a lumii prin redefinirea cuvintelor care o reprezintă a căpătat, în ultima vreme, gâfâiala ultimei sute de metri a controlului, din telecomandă, a realității televizate. În textele pe care le-am dedicat subiectului, am livrat o sumedenie de exemple de astfel de coruperi ale limbajului și manipulări semantice cu aluzie la definiția pe care Peter Foster o dă Noiivorbe orwelliene (Newspeak): „un soi de Esperanto totalitar care urmărește diminuarea graduală a spectrului gândirii prin eliminarea, contragerea și manufacturarea de cuvinte”.²⁵ Este motivul pentru care n-o să reiau inventarul „carantinărilor”, „covidărilor”, „imunizărilor” ori al altor invenții lingvistice odioase din epoca pandemenței și nici inventarul build back better-urilor, „urgențelor climatice”, „guvernanțelor globale”, „sustenabilităților”, „reziliențelor”, „cooperărilor extinse”, „interoperabilităților”, „umanităților comune”, „policrizelor”, „noilor normalități” și altor scorneli hidoase din limba „globaleză”(James Corbet)²⁶; le știți, cu siguranță, și aveți, probabil, propriile exemple preferate. O să ratez, voluntar, și ocazia de a mă amuza în detaliu și cu voluptoasă tristețe descoperind recente instrucțiuni de înlocuire a cuvintelor din rațiuni de „corectitudine politică” („mankind”, înlocuit de „humankind”; „cavemen”, de „cave dwellers”; „Englishmen”, de „Englishperson”; „midwife”, de „birth atendant”; „waiter”/„waitress”, de „restaurant server”; „men best friend”, de, atenție!, „a faithful dog” etc. etc.²⁷)

În locul unor asemenea inventare și al unei radiografii a metastazelor lingvistice actuale, m-aș ține de firul roșu al manipulărilor semantice și antonimiilor și aș recurge, mai degrabă, la un clasament - subiectiv, se înțelege - care are o încărcătură simbolică prin raportare la vremurile pe care le trăim. Vă prezint, prin urmare, câștigătorii concursului „Cuvintele au talent”, desemnați, repet, pe baza voturilor propriilor percepții. O iau de la coadă la cap…

a. Mențiuni speciale

Cuvintele premiate cu „mențiune” țin de definirea regimului medicalo-mediatico-polițienesc al biosecurității (Giorgio Agamben) care ne-a amărât viețile ultimilor ani și care își face încălzirea pentru repriza a doua sub atenta îndrumare a Organizației Mondiale a Sănătății, ca laică și mondială treime: legiuitor - executor- judecător.

Primul este însuși termenul „pandemie” care a suferit numeroase metamorfoze și răstălmăciri cu scopul de a forța realitatea să i se supună și să-i intre pe sub piele. Cum accepțiunea sa inițială era prea limitativă și strâmtă, s-a decis că singura soluție de închidere a mapamondului în beci este amendarea dicționarului: schimbăm definiția pandemiei ca s-o putem celebra cum se cuvine. Este și motivul pentru care refuz utilizarea ca atare a acestui termen cu referire la criza anilor 2020-2023; recurg, mai degrabă, dacă tot s-a dat liber la definiții, la „plandemie” (JP Farell) sau „pandemență” (Silviu Man), dar îl prefer, de departe, pe cel inventat de Părintele Ieromonah Macarie Banu: „pandemonie”.

Un al doilea este conceptul de „vaccin”, modificat cât să cuprindă în sfera sa și tratamentele genetice tip m-ARN și utilizat abuziv, prin distorsionarea sensului său clasic: o manevră similară aceleia de redefinire a pandemiei. Prin urmare, chiar dacă nouă ne place soarele și credem că ar trebui să ne bucurăm de lumina lui, arhitecții „noii normalități” îl redefinesc ca ploaie și trimit oamenii să-și cumpere umbrele.

În fine, a treia mențiune este cu adevărat specială-specială: „virusul (variola) maimuței”. Este vorba de o molimă din cauza căreia domnul Tedros a declarat, în numele OMS, „o urgență de sănătate publică de planetară îngrijorare” („Public Health Emergency of International Concern” - PHEIC).²⁸ Trec peste faptul că o asemenea declarație este o manevră manipulatoare, preluată, copy-paste, după modelul covid și mă grăbesc către oile mele, virușii care atacă semantica. Asta întrucât „peste 30 de oameni de știință din mai multe țări” au avertizat că denumirea „variola maimuțelor” este „rasistă” și „stigmatizantă” și că ea trebuie schimbată „de urgență”²⁹, iar soluția salvatoare și „non-discriminatorie” avansată de talentatul domn Tedros este „Mpox”³⁰. (Tre’ să mărturisesc, în paranteză, că, atunci când am citit ori am auzit prima oară de „Mpox”, primul meu gând a țâșnit, non-discriminator, consoană după consoană, către Mbappe, dar nu mă las împiedicat de el, de gând, și revin la firul roșu). Așadar, întrucât maimuțele sunt negre (ori foarte închise la culoare), iar negrii tot negri sunt, există riscul - zice talentatul domn Tedros - unei periculoase asocieri discriminatorii între boli, culori și rase. (În fapt, conform unei recente decizii de jurisprudență, negrilor trebuie să le zicem „de culoare”, dar nu avem voie, Doamne păzește!, să le spunem „colorați”.³¹) Așadar, să nu mai vorbim de maimuță în casa negrului! Totuși, dacă așa stau lucrurile, ce ne facem, însă, cu bărbatul-porc, femeia-gâscă, bărbatul-bou și femeia-scorpie? Nu mai pomenim dobitoacele astea pentru a nu jigni dobitocii care le personifică? Scoatem zoologia din dicționar pentru evitarea discriminărilor „ofensatoare”?! Nu cumva ar trebui să schimbăm și numele sindromului „vacii-nebune” pentru că discriminăm, deopotrivă, atâția oameni care-s, realmente, vite și atâția oameni care-s, realmente, țicniți? Și-apoi, dacă ne-apucăm să sacrificăm animalele, ce facem cu plantele al căror odorizant nume este legat de ele? Pe modelul ăsta, nu este cazul să redefinim „bășina-porcului”, de exemplu? Asta ca să nu discriminăm nici bășinoșii, nici porcii-oameni și nici porcii-porci. Întreb, nu dau cu paru’… Cum ar mirosi, pardon!, cum ar suna, „bșox”, de pildă? Și-apoi, să oblig cumva bătrânii din sat să zică „phallus impudicus” în loc de „pula calului”, „vagina romei” în loc de „pizda țigăncii” sau vreo denumire latinească pentru „curu-găinii”? Grele dileme, zău! Gata, mă opresc. Cuvintele au talent, într-adevăr…

b. Medalia de bronz

Pe locul trei, aș plasa cuvântul „biserică” („church”) care, în lumea pretins civilizată pare să fi ajuns atât de demodat și de arhaic încât se cere, de-a dreptul, scoaterea lui din dicționar. Un exemplu din zona asta ne este oferit de Biserica Anglicană care, potrivit presei, din dorința de a redeveni relevantă și-n ton cu tonurile („desire to be relevant and modern-sounding”) a inițiat o veritabilă campanie de înlocuire a termenului „church” cu, ce credeți?, „new thing”. Pentru că, prin definiție, biserica este veche și conservatoare, noi trebuie să-i dăm noul ca nou nume și s-o transformăm în club sau bar.³² Din erezie-n erezie până la pornografie… (Este adevărat că, potrivit dogmei creștin-ortodoxe, eretica biserică anglicană ar trebui pusă-ntre ghilimelele ca „church”, dar asta este o discuție teologică mult prea profundă și mult prea departe de înțelegerea mea, așa că mai bine-mi văd de borșul propriu). Bună ocazie să trec la felul doi, în minte cu premisa că „vechi” ar trebui să fie - în lumina noilor „lumini” - sinonim cu „nou”.

c. Medalia de argint

Aș da locul secund definiției „post-adevărului” („post-truth”). Asta întrucât, potrivit aceluiași faimos The Cambridge Dictionary, „post-adevărul” ar însemna „o situație în care oamenii sunt mai mult înclinați să accepte un argument bazat pe emoții și credințe decât pe fapte” („a situation in which people are more likely to accept an argument based on their emotions and beliefs, rather than one based on facts”)³³. Da, cam despre asta este vorba în actuala etapă a istoriei: transformarea realității într-o „modernitate lichidă” (Zygmunt Bauman) și victoria lui a simți împotriva lui a fi. Văd un munte, simt că-i deal, văd o vacă, simt că-i cal. Iar faptul că post-adevărul a trecut de stadiul de abstracțiune sau metaforă și-a devenit „situație” numai bună de pus în dicționar „solidifică” această „modernitate lichidă” și îi dă un contur conceptual. Certificat de dicționar, post-adevărul poate ieși pe stradă în straie noi și apretate, țanțoș și vesel, cu poftă de agățat cochetele stări de fapt. Și uite-așa, această evoluție este, prin ea însăși, un bun argument pentru medalia de argint pentru că are darul de-a ne devoala o a doua importantă sinonimie: „ficțiunea” poate să însemne „realitate”. Și invers. V-o confirm ca tânăr Făt-Frumos și înțelept ce sunt, douăzeci de ani în spate și douăzeci de biblioteci în cap, douăj’-de-ani-fără-griji-și-fără-bani, tolănit pe-o plajă albă lângă un ocean turcoaz și savurând viscolul de afară la gura sobei, în așteptarea colindătorilor și-a Ilenei Cosânzeana.

d. Medalia de aur

După deliberări intense, am decis și campionul: cuvântul englezesc „sick” (bolnav), propus de o recentă orientare ca sinonim pentru „frumos”, „bun”, „pozitiv”, „de valoare”.³⁴ Un soi de urmaș al lui „cool”… Un film sick, o sick muiere, sick să-i zic, sick de plăcere. Știm cu toții că și-n limba română am recurs la tot felul de ziceri argotice sinonime cu frumosul și valorosul, începând cu „mișto”, trecând prin „beton”, adăugând „marfă”, savurând „caterincă” și finalizând în „futere”, dar parcă n-am căzut la pat așa de bolnavi și nu știu dacă virusul sick va apărea și în eprubeta noastră. În orice caz, chiar marginală să fie o asemenea modă lingvistică, mie mi s-a părut că merită distincția supremă pentru două motive: întâi, face din „sick” (stare altminteri detestată unanim) un superlativ absolut care „încununează” cu succes predicțiile orwelliene privind definirea unui cuvânt prin opusul lui și a plusului prin minus; mai mult, odată intrată en vogue, ar reprezenta cea mai potrivită etichetă aplicată cu involuntar cinism unei lumi care se pretinde „civilizată”, strâns unită în jurul unor „valori” („euro-atlantice”, cum altfel?), apărătoare a „democrației și drepturilor omului” și a „echității, diversității și incluziunii”, promotoare a „obiectivelor de dezvoltare sustenabilă”, protectoare a „sănătății publice” și a „Terrei-casă comună”, înamorată de ideea „guvernanței digital-globale” etc. etc. etc; pe scurt, o lume care se vrea și se declară sănătoasă. Aplicarea unei astfel de etichete pe o asemenea lume s-ar potrivi mănușă cu zicerea filosofică a unui cunoscut român: „viața e frumoasă, dar merită trăită”. Și iată că această medalie de aur vine să aurească ultima sinonimie-antonimie pe ziua de azi: sănătatea este boală.

4. Înlocuirea realității cu imaginea creată prin cuvinte

Haideți c-am vorbit cam mult. Poate c-am și aberat prin depășirea limitelor competențelor mele de jurist, băgat unde nu-i fierbe expertiza. Chiar și-așa, îmi asum și mă hazardez să cred că molima care afectează vorbirea contemporană poate primi diagnosticul de criză a sensurilor (a). Foarte grav este că ea depășește sfera semanticii și, în plan axiologic, devine o criză a adevărului (b), iar într-un plan ontologic, o criză a societății înseși (c).

a.Criza sensului

Când scriem un document, fie că-i contract, fie că-i cerere de chemare în judecată, fie că-i opinie de specialitate, noi, juriștii, avem bunul obicei de a ne fixa niște necesare repere prin definirea unor termeni esențiali sau importanți în croiala respectivului înscris. Cimentarea acestor înțelesuri este vitală în asigurarea coerenței logice a înțelegerii contractuale sau a discursului argumentativ, după caz. Orice abatere de la sensul astfel consacrat și orice dublă măsură în utilizarea cuvântului atrage riscul unei șubreziri a întregii construcții juridice avute în vedere.

În mod similar, și în alte domenii de activitate, raportarea la sensul adevărat al cuvintelor (revin cu dezvoltări la punctul b) este esențială în asigurarea structurii de rezistență a oricărui edificiu (fie că vorbim de cărămizi, pedagogie, economie sau medicină).

În realitate, criza sensului nu induce boală doar în sectoarele profesionale; ea privează de repere lumea în general și comunicarea pe toate palierele, pentru că limbajul este oglinda realității (a unei forme de viață), iar sensul cuvântului are o elementară funcție reprezentațională (Wittgenstein). Faptul că am evocat nevoia de rigoare în domeniul dreptului, nu înseamnă că, în afara ecuațiilor juridice, lumea poate comunica și trăi alandala. De altfel, așa cum am arătat în repetate rânduri, și în profesia pe care o reprezint, ne poziționăm, din ce în ce mai des, pe nisipuri semantice tot mai mișcătoare (relativ recent, un trio de judecători din California a declarat că albinele pot fi clasificate în mod legal ca fiind „un tip de pește”, în cadrul unei hotărâri care aduce protecție suplimentară pentru conservarea speciilor pe cale de dispariție³⁵). Prin urmare, dacă în aria dreptului punem semnul egalității între albină și pește și, în lumea cea de toate zilele, semnul egalității între femeie și bărbat, riscul de a orbecăi în ceață semantică este tot mai evident. Și, odată cu acest risc, ne paște unul și mai grav: „schimbând definiția cuvintelor, pierdem semnificația sensurilor și, odată cu ea, ne pierdem mințile.” (Adam Carolla)

b. Criza adevărului

Cred că cel mai bun punct de plecare în analiza subiectului este etimologia cuvântului „etimologie”, care, în greacă („etymologia”), înseamnă „analiza unui cuvânt în scopul aflării adevăratelor sale origini” („etymon” însemnând „sens adevărat, real, actual” și „logos” – „demers, căutare, studiu”). Plecând de la premisa asta și de la adevărul că primul și adevăratul sens al unui cuvânt nu poate fi decât unul, acel sens, mă descopăr complet buimac în lumea actuală a post-adevărului, de care am vorbit mai sus. Și când fac descoperirea asta am în vedere nu doar profunda incompatibilitate între adevărata semnificație a unui termen și răstălmăcirile ei în funcție de simțurile și umorile individuale, ci și policromia semantică recent cultivată în medii academice sau jurnalistice care se vor respectabile și care promovează teza „nocivității unui singur adevăr” și, în consecință, nevoia „multiplelor adevăruri”. Într-un discurs ținut într-o conferință TED din 2022, de exemplu, Katherine Mahler, coordonator al Wikipedia Foundation (deținătoare a Wikipedia, platforma „furnizoare” a adevărului, nu-i așa?) a deplâns „reverențele în fața adevărului ne pot distrage de la misiunea de a găsi un teren comun și a rezolva ce avem de rezolvat” („our reverence for the truth might be a distraction that is getting in the way of finding common ground and getting things done”). „Asta nu înseamnă că adevărul nu există sau că nu este important” - a adăugat distinsa doamnă - dar, zice dumneaei, „unul dintre motivele pentru care avem cronici atât de glorioase la adresa realizărilor umanității și tuturor formelor de cultură este că am acceptat faptul că există mai multe adevăruri” („one reason we have such glorious chronicles to the human experience and all forms of culture is because we acknowledge there are many different truths”).³⁶

Confruntat cu un asemenea tip de relativism, constat că însuși conceptul de „adevăr” este golit de sens și, în plină modă a post-adevărului, susceptibil să fie înlocuit de preferințe subiective și opinii personale pe diferite teme. În plus, propoziții care sunt a priori adevărate (fără necesitatea unei prealabile cercetări), precum 2+2=4, ajung să fie considerate „dogmatice” pentru că bifează „doar la capitolul acuratețe” (David Gordon) și ignoră ideologiile moderne conform cărora nu există un adevăr unic, ci doar „versiuni ale adevărului” conform preferințelor individuale.

Iar înaintând pe calea asta, riscăm să ne trezim în mijlocul unui drum al cărui sens unic a fost transformat, în primă fază, în „dublu” și înlocuit apoi cu „sensuri multiple”, fiecare cu al lui, Dumnezeu cu mila! În căutarea unui indicator dăm cu ochii de un panou pe care scrie că „mesajul post-modernismului este foarte clar: ceea ce numim noi <> este, în întregime, subiectiv, ceea ce numim <<știință>> este un consens profesional de conjunctură, iar ceea ce numim <> este ficțiunea aranjată să ne ocrotească nevoia noastră intimă pentru ordine în univers” (Lew Rockwell)³⁷. Și ajungem, așadar, la realitate. Dacă mai putem…

c. Războiul împotriva realității

…Asta pentru că astăzi, din cauza atacurilor la adresa sensului și adevărului, asistăm la un război dus împotriva realității însăși. Este o bună ocazie să revin la alterarea relației dintre semnificant și semnificat, evocată, în treacăt, în debutul textului. Și revin pentru că simt că în această ruptură stă marea miză a filantropaților care se vor arhitecții unei noi lumi, ai „noii normalități” și ai noii dezordini mondiale. Ei întruchipează, cum zice Mircea Platon, elitele nereprezentative care, prin siluirea limbajului, vor să-și secrete propria realitate.³⁸ Pentru că ei nu pot schimba natura creată de Dumnezeu (semnificatul) și numită de cuvinte (semnificantul), vor ca prin modificarea și maltratarea acestora din urmă să construiască, hocus-pocus!, o nouă realitate. Vorbim de o colosală operațiune de pirataj lingvistic anticipată de Orwell, de control al minții oamenilor, de deturnare a contactului lor cu realitatea semnificată prin manipularea semnificantului și de transfer al atenției colective, ca într-o demonstrație de iluzionism, către „realitatea” nou-creată. Ca să luăm doar exemplul evocat mai sus (punctul 2), ei, magicienii noii dezordini mondiale, atacă din toate pozițiile cuvântul „femeie” și cuvântul „mamă” și repetă ca o mantră că femeia este bărbatul care se simte femeie ca să golească de sens natural aceste concepte, să le transforme în meaningless words (cum anticipa Orwell) și să ne invite pe un teritoriu în care nici femeia și nici mama nu (mai) sunt ceea ce credeam noi odinioară. Ei, magicienii noii normalități, recurg, așa cum observa Lucian Cerise, la un artificiu de control mintal similar celui descris în filmul Inception al lui Cristopher Nolan: penetrarea inconștientului cuiva pentru a depune acolo o idee declanșatoare, un cuvânt cheie ca bombă cu ceas care să fie activată la un moment dat. Miza lor este să convoace lumea la un exercițiu de inginerie socială și hipnoză colectivă și să facă un pas spre transferul în hiperrealitatea de care vorbea Baudrillard unde imaginea realității înlocuiește, în fapt, realitatea. Asistăm, așadar, la un război de agresiune a culturii împotriva naturii aranjată ca într-un exercițiu de ocultism în care numim lucruri pentru a le face să existe într-o regie de reconstrucție a lumii (reality-building).³⁹

Tocmai din această perspectivă ar trebui înțeleasă declarația diabolicului Yuval Harari, conform căruia „Divinitatea este incapabilă să concureze cu ceea ce noi încercăm să facem”.⁴⁰ Cât cinism, câtă trufie!… Și, la o privire mai atentă, cât adevăr, pentru că da!, Divinitatea este „incapabilă” să concureze cu cineva pentru că Dumnezeu nu are, și nu va avea, în veacul vecilor, rival. Iar ei, magicienii-filantropați care vor să construiască „noua normalitate” și să impună „noua vorbă” vor sfârși, în fața Cuvântului, prin a-și înghiți limba.

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro