Romania este din nou supusa unei duble masuri din partea Uniunii Europene, fiind tratata ca un stat de mana a doua al UE. De data aceasta, prestatia ii apartine Curtii de Justitie a Uniunii Europene, conduse de Koen Lenaerts (foto). Marti, 21 decembrie 2021, CJUE a statuat ca judecatorii romani nu ar trebui sa fie trasi la raspundere disciplinara daca nesocotesc decizii ale Curtii Constitutionale a Romaniei.

Verdictul instantei de la Luxemburg vine dupa ce numerosi judecatori din Romania – in special din tabara #rezist – au sesizat CJUE, intreband-o daca au sau nu voie sa incalce deciziile CCR cu privire la completurile de judecata. Ne referim, desigur, la deciziile CCR prin care s-a constatat nelegalitatea completurilor de 3 judecatori ICCJ din dosarele DNA pe motiv ca acestea nu erau specializate conform Legii 78/2000 (pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie), precum si la completurile de 5 judecatori de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, declarate nelegale pe motiv ca nu toti membrii au fost trasi la sorti.

Evitarea prescriptiei, mai importanta decat dreptul la un proces echitabil

In aceeasi hotarare de marti, CJUE a stabilit ca rejudecarea dosarelor pe motiv de nelegala compunere a completurilor nu ar trebui sa fie posibila in cazul in care aceasta rejudecare ar atrage o durata prea mare a procesului, iar astfel faptele s-ar prescrie. Totusi, Curtea de Justitie a Uniunii Europene pune problema unilateral, ignorand discutia despre dreptul la un proces echitabil.

Nicio vorba despre expirarea MCV

La un nivel mai larg, Curtea de Justitie a Uniunii Europene vorbeste despre suprematia dreptului UE asupra celui romanesc in contextul in care Romania se afla sub Mecanismul de Cooperare si Verificare. Totusi, CJUE nu sufla un cuvant despre faptul ca inca de la 1 ianuarie 2010 a expirat clauza de aderare care ne-a impus MCV-ul.

Prezentam principalul pasaj din comunicatul CJUE (vezi facsimil):

„Dreptul Uniunii se opune aplicarii unei jurisprudente a Curtii Constitutionale in masura in care aceasta, coroborata cu dispozitiile nationale in materie de prescriptie, creeaza un risc sistemic de impunitate

Suprematia dreptului Uniunii impune ca judecatorii nationali sa aiba puterea sa lase neaplicata o decizie a unei curti constitutionale care este contrara acestui drept, in special fara a fi expusi riscului de a le fi angajata raspunderea disciplinara

Prezentele cauze se inscriu in contextul reformei justitiei in domeniul luptei impotriva coruptiei din Romania, care a facut deja obiectul unei hotarari anterioare a Curtii. Aceasta reforma face obiectul unei monitorizari la nivelul Uniunii Europene din anul 2007, in temeiul mecanismului de cooperare si de verificare instituit prin Decizia 2006/928 cu ocazia aderarii Romaniei la Uniune (denumit in continuare „MCV”).

In cadrul acestor cauze, se ridica problema daca aplicarea jurisprudentei rezultate din diferite decizii ale Curtii Constitutionale a Romaniei (Romania), referitoare la normele de procedura penala aplicabile in materie de frauda si de coruptie, este susceptibila sa incalce dreptul Uniunii, in special dispozitiile acestui drept care urmaresc protejarea intereselor financiare ale Uniunii, garantia de independenta a judecatorilor si valoarea statului de drept, precum si principiul suprematiei dreptului Uniunii.

In cauzele C-357/19, C-547/19, C-811/19 si C-840/19, Inalta Curte de Casatie si Justitie (Romania, denumita in continuare „ICCJ”) a condamnat mai multe persoane, inclusiv fosti parlamentari si ministri, pentru infractiuni de evaziune fiscala privind TVA-ul, precum si de coruptie si de trafic de influenta, in special in legatura cu gestionarea unor fonduri europene. Curtea Constitutionala a anulat aceste decizii ca urmare a compunerii nelegale a completurilor de judecata, pentru motivul ca, pe de o parte, cauzele cu privire la care ICCJ s-a pronuntat in prima instanta ar fi trebuit sa fie judecate de un complet specializat in materie de coruptie si, pe de alta parte, ca, in cauzele in care ICCJ s-a pronuntat in apel, toti judecatorii completului de judecata ar fi trebuit sa fie desemnati prin tragere la sorti.

In cauza C-379/19, au fost formulate actiuni penale la Tribunalul Bihor (Romania) impotriva mai multor persoane acuzate de infractiuni de coruptie si de trafic de influenta. In cadrul unei cereri de excludere a unor mijloace de proba, aceasta instanta se confrunta cu aplicarea unei jurisprudente a Curtii Constitutionale, care a declarat neconstitutionala colectarea de probe in materie penala efectuata cu participarea Serviciului Roman de Informatii, determinand excluderea retroactiva a probelor in discutie din procedura penala.

In aceste contexte, ICCJ si Tribunalul Bihor au solicitat Curtii sa se pronunte cu privire la conformitatea acestor decizii ale Curtii Constitutionale cu dreptul Uniunii. Mai intai, Tribunalul Bihor ridica problema caracterului obligatoriu al MCV si al rapoartelor intocmite de Comisie in cadrul acestui mecanism. In continuare, ICCJ ridica problema unui eventual risc sistemic de impunitate in materie de lupta impotriva fraudei si a coruptiei. In sfarsit, aceste instante solicita de asemenea sa se stabileasca daca principiile suprematiei dreptului Uniunii si independentei judecatorilor le permit sa lase neaplicata o decizie a Curtii Constitutionale, chiar daca, in temeiul dreptului roman, nerespectarea de catre magistrati a unei decizii a Curtii Constitutionale constituie o abatere disciplinara.

Aprecierea Curtii

Caracterul obligatoriu al MCV

Curtea, reunita in Marea Camera, a confirmat jurisprudenta sa rezultata dintr-o hotarare anterioara, potrivit careia MCV este obligatoriu in toate elementele sale pentru Romania. Astfel, actele adoptate inainte de aderare de institutiile Uniunii sunt obligatorii pentru Romania de la data aderarii sale. Aceasta este situatia Deciziei 2006/928, care este obligatorie in toate elementele sale pentru Romania atat timp cat nu a fost abrogata. Obiectivele de referinta care urmaresc sa asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu. Romania este astfel tinuta sa ia masurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, tinand seama de recomandarile formulate in rapoartele intocmite de Comisie.

Obligatia de a prevedea sanctiuni efective si disuasive pentru infractiunile de frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de coruptie

Dreptul Uniunii se opune aplicarii unei jurisprudente a Curtii Constitutionale care conduce la anularea hotararilor pronuntate de completuri de judecata nelegal compuse, in masura in care aceasta, coroborata cu dispozitiile nationale in materie de prescriptie, creeaza un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infractiuni grave de frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de coruptie.

Mai intai, chiar daca normele care guverneaza organizarea justitiei in statele membre, in special cea referitoare la compunerea completurilor de judecata in materie de frauda si de coruptie, intra in principiu in competenta statelor respective, Curtea aminteste ca acestea sunt totusi tinute sa respecte obligatiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

Printre astfel de obligatii figureaza combaterea oricarei activitati ilegale, care cuprinde infractiunile de coruptie care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin masuri disuasive si efective. In ceea ce priveste Romania, obligatia mentionata este completata de obligatia acestui stat membru, care rezulta din Decizia 2006/928, de a lupta in mod efectiv impotriva coruptiei si in special a coruptiei la nivel inalt.

Cerinta de efectivitate care decurge din aceasta se extinde in mod necesar atat la urmarirea si la sanctionarea acestor infractiuni, cat si la punerea in aplicare a pedepselor dispuse, intrucat, in lipsa unei executari efective a sanctiunilor pentru infractiunile de frauda care aduce atingere acestor interese si de coruptie in general, ele nu ar putea fi efective si disuasive. In continuare, Curtea arata ca ii incumba in primul rand legiuitorului national sarcina de a lua masurile necesare pentru a garanta ca regimul procedural aplicabil infractiunilor mentionate nu prezinta un risc sistemic de impunitate. Cat priveste instantele nationale, acestea trebuie sa lase neaplicate dispozitiile interne care impiedica aplicarea unor sanctiuni efective si disuasive.

In speta, aplicarea jurisprudentei Curtii Constitutionale in discutie are drept consecinta ca respectivele cauze de frauda si de coruptie trebuie sa fie rejudecate, daca este cazul, de mai multe ori, in prima instanta si/sau in apel. Avand in vedere complexitatea si durata sa, o astfel de rejudecare are in mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe langa faptul ca Romania s-a angajat sa reduca durata procedurii pentru cauzele de coruptie, Curtea aminteste ca, tinand seama de obligatiile specifice care ii incumba Romaniei in temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea si practica nationale in aceasta materie nu pot avea drept consecinta prelungirea duratei anchetelor privind infractiunile de coruptie sau slabirea in orice alt mod a luptei impotriva coruptiei. Pe de alta parte, tinand seama de normele nationale de prescriptie, rejudecarea cauzelor in discutie ar putea conduce la prescrierea infractiunilor si ar putea impiedica sanctionarea, in mod efectiv si disuasiv, a persoanelor care ocupa cele mai importante pozitii in statul roman si care au fost condamnate pentru savarsirea in exercitarea functiilor lor a unor fapte de frauda grava si/sau de coruptie grava. Prin urmare, riscul de impunitate ar deveni sistemic pentru aceasta categorie de persoane si ar repune in discutie obiectivul combaterii coruptiei la nivel inalt.

In sfarsit, Curtea aminteste ca obligatia de a se asigura ca astfel de infractiuni fac obiectul unor sanctiuni penale care au caracter efectiv si disuasiv nu scuteste instanta de trimitere de verificarea respectarii necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fara ca aceasta instanta sa poata aplica un standard national de protectie a drepturilor fundamentale care sa implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerintele care decurg din acest articol nu impiedica o eventuala neaplicare a jurisprudentei Curtii Constitutionale referitoare la specializarea si la compunerea completurilor de judecata in materie de coruptie.

Garantia de independenta de judecatorilor

Dreptul Uniunii nu se opune ca deciziile Curtii Constitutionale sa fie obligatorii pentru instantele de drept comun, cu conditia ca independenta acestei curti, in special fata de puterile legislativa si executiva, sa fie garantata. In schimb, acest drept se opune ca raspunderea disciplinara a judecatorilor nationali sa fie angajata prin orice nerespectare a unor asemenea decizii.

In primul rand, din moment ce existenta unui control jurisdictional efectiv destinat sa asigure respectarea dreptului Uniunii este inerenta unui stat de drept, orice instanta chemata sa aplice sau sa interpreteze dreptul Uniunii trebuie sa indeplineasca cerintele unei protectii jurisdictionale efective. Pentru aceasta, independenta instantelor este primordiala. In acest sens, judecatorii trebuie sa se afle la adapost de interventii sau de presiuni exterioare care le pot pune in pericol independenta. In plus, conform principiului separarii puterilor ce caracterizeaza functionarea unui stat de drept, independenta instantelor trebuie in special sa fie garantata fata de puterile legislativa si executiva.

In al doilea rand, desi dreptul Uniunii nu impune statelor membre un model constitutional precis care sa reglementeze raporturile dintre diferitele puteri statale, Curtea arata ca statele membre trebuie totusi sa respecte, printre altele, cerintele de independenta a instantelor care decurg din acest drept. In aceste conditii, deciziile curtii constitutionale pot fi obligatorii pentru instantele de drept comun, cu conditia ca dreptul national sa garanteze independenta respectivei instante in special fata de puterile legislativa si executiva. In schimb, daca dreptul national nu garanteaza aceasta independenta, dreptul Uniunii se opune unei astfel de reglementari sau practici nationale, o asemenea curte constitutionala nefiind in masura sa asigure protectia jurisdictionala efectiva impusa de acest drept.

In al treilea rand, pentru a prezerva independenta instantelor, regimul disciplinar trebuie sa prezinte garantiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al continutului hotararilor judecatoresti. In aceasta privinta, faptul ca o hotarare judecatoreasca contine o eventuala eroare in interpretarea si aplicarea normelor de drept national si de drept al Uniunii sau in aprecierea faptelor si in evaluarea probelor nu poate conduce in sine la angajarea raspunderii disciplinare a judecatorului in cauza. Astfel, angajarea raspunderii disciplinare a unui judecator pentru o hotarare judecatoreasca trebuie sa fie limitata la cazuri cu totul exceptionale si incadrata de garantii care urmaresc evitarea oricarui risc de presiuni externe asupra continutului hotararilor judecatoresti. O reglementare nationala potrivit careia orice nerespectare a deciziilor curtii constitutionale de catre judecatorii nationali de drept comun este de natura sa angajeze raspunderea lor disciplinara nu respecta aceste conditii.

Suprematia dreptului Uniunii

Principiul suprematiei dreptului Uniunii se opune ca instantele nationale sa nu poata, cu riscul aplicarii unor sanctiuni disciplinare, sa lase neaplicate deciziile Curtii Constitutionale contrare dreptului Uniunii.

Curtea aminteste ca, in jurisprudenta sa referitoare la Tratatul CEE, a stabilit principiul suprematiei dreptului comunitar, inteles in sensul ca consacra prevalenta acestui drept asupra dreptului statelor membre. In aceasta privinta, Curtea a constatat ca instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptate de statele membre pe baza de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor mentionate de a face sa prevaleze, impotriva acestei ordini juridice, o masura unilaterala ulterioara sau de a opune dreptului nascut din Tratatul CEE norme de drept national, indiferent de natura acestora, altfel existand riscul ca acest drept sa isi piarda caracterul comunitar si ca fundamentul juridic al Comunitatii insesi sa fie pus in discutie. In plus, forta executiva a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul in functie de legile interne ulterioare, altfel existand riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE sa fie pusa in pericol, si nici nu poate da nastere unei discriminari pe motiv de cetatenie sau nationalitate, interzise de acest tratat. Curtea a considerat astfel ca, desi a fost incheiat sub forma unui acord international, Tratatul CEE constituie carta constitutionala a unei comunitati de drept, iar caracteristicile esentiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt in special suprematia acesteia in raport cu dreptul statelor membre si efectul direct al unei intregi serii de dispozitii aplicabile statelor membre si resortisantilor lor.

Or, Curtea arata ca aceste caracteristici esentiale ale ordinii juridice a Uniunii si importanta respectarii care ii este datorata au fost confirmate prin ratificarea, fara rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE si in special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptarii acestui tratat, Conferinta reprezentantilor guvernelor statelor membre a tinut sa aminteasca in mod expres, in Declaratia nr. 17 cu privire la suprematie, anexata la Actul final al Conferintei interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, ca, in conformitate cu jurisprudenta constanta a Curtii, tratatele si legislatia adoptata de Uniune pe baza tratatelor au prioritate in raport cu dreptul statelor membre, in conditiile prevazute de jurisprudenta mentionata anterior.

Curtea adauga ca, intrucat articolul 4 alineatul (2) TUE prevede ca Uniunea respecta egalitatea statelor membre in raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decat daca statele membre se afla, in temeiul principiului suprematiei dreptului Uniunii, in imposibilitatea de a face sa prevaleze, impotriva ordinii juridice a Uniunii, o masura unilaterala, indiferent de natura acesteia. In acest context, Curtea mai arata ca, in exercitarea competentei sale exclusive de a furniza interpretarea definitiva a dreptului Uniunii, acesteia ii revine sarcina de a preciza intinderea principiului suprematiei dreptului Uniunii in raport cu dispozitiile relevante ale acestui drept, intinderea mentionata neputand depinde nici de interpretarea unor dispozitii ale dreptului national, nici de interpretarea unor dispozitii de drept al Uniunii retinuta de o instanta nationala, care nu corespund interpretarii Curtii.

Potrivit Curtii, efectele asociate principiului suprematiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fara ca dispozitiile interne, inclusiv de ordin constitutional, sa poata impiedica acest lucru. Instantele nationale sunt tinute sa lase neaplicata, din oficiu, orice reglementare sau practica nationala contrara unei dispozitii de drept al Uniunii care are efect direct, fara a trebui sa solicite sau sa astepte eliminarea prealabila a acestei reglementari sau practici nationale pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional.

Pe de alta parte, faptul ca judecatorii nationali nu sunt expusi unor proceduri sau unor sanctiuni disciplinare pentru ca au exercitat optiunea de a sesiza Curtea in temeiul articolului 267 TFUE, care tine de competenta lor exclusiva, constituie o garantie inerenta independentei lor. Astfel, in ipoteza in care un judecator national de drept comun ar ajunge sa considere, in lumina unei hotarari a Curtii, ca jurisprudenta curtii constitutionale nationale este contrara dreptului Uniunii, faptul ca acest judecator national ar lasa neaplicata jurisprudenta mentionata nu poate angaja raspunderea sa disciplinara.

Mentiune: Trimiterea preliminara permite instantelor din statele membre ca, in cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, sa adreseze Curtii intrebari cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu solutioneaza litigiul national. Este de competenta instantei nationale sa solutioneze cauza conform deciziei Curtii. Aceasta decizie este obligatorie, in egala masura, pentru celelalte instante nationale care sunt sesizate cu o problema similara”.

sursa foto: ALLEA.org