Judecatorii Dan Lupascu (foto 1) si Viorica Costiniu (foto 2) de la Sectia a II-a penala a Curtii de Apel Bucuresti judeca, marti 11 noiembrie 2014, contestatia in anulare a lui Dan Voiculescu impotriva Deciziei nr. 888/A/08.08.2014 din controversatul dosar "Telepatia", prin care magistratii Camelia Bogdan si Alexandru Mihai Mihalcea au dispus condamnarea acestuia la 10 ani de inchisoare, pentru spalare de bani. Lumeajustitiei.ro prezinta Incheierea din 15 octombrie 2014, prin care Curtea de Apel Bucuresti a dispus admiterea in principiu a contestatiei in anulare formulate de aparatorul lui Dan Voiculescu, avocatul Gheorghita Mateut.

Potrivit incheierii judecatorilor Dan Lupascu si Viorica Costiniu, profesorul Mateut a invocat in cerere nu mai putin de trei cazuri, din cele 9 prevazute de lege, care permit recurgerea la aceasta cale extraordinara de atac, respectiv, dispozitiile art. 426 literele b), d) si h) Cpp. De partea cealalta, cei doi magistrati au considerat admisibil un singur capat de cerere - litera d) a art. 426 Cpp: "Impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare (...) cand instanta nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate". Este vorba despre maniera suspecta de compunere a completului de judecata care a pronuntat decizia definitiva in "Dosarul Telepatia", format din judecatorii Bogdan si Mihalcea, magistrati care, asa cum ne amintim, au intrat in acest dosar, printr-o hotarare a Colegiului de Conducere al CAB din 26 iunie 2014, pe vremea cand inca lucrau la Tribunalul Bucuresti, deci cu 5 zile inainte de a isi incepe efectiv activitatea la Curtea de Apel Bucuresti, respectiv, 1 iulie 2014 - data care de altfel a coincis cu un nou termen in dosar.

"Art. 426 - Cazurile de contestatie in anulare

Impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in urmatoarele cazuri:

a) cand judecata in apel a avut loc fara citarea legala a unei parti sau cand, desi legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate;

b) cand inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal;

c) cand hotararea a fost pronuntata de alt complet decat cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) cand instanta nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) cand judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) cand judecata a avut loc in lipsa avocatului, cand asistenta juridica a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) cand sedinta de judecata nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede altfel;

h) cand instanta nu a procedat la audierea inculpatului prezent, daca audierea era legal posibila;

i) cand impotriva unei persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta".

Iata cum au motivat judecatorii Dan Lupascu si Viorica Costiniu decizia de admitere in principiu a contestatiei in anulare in temeiul art. 426 lit. d) Cpp:

"In legatura cu art.426 lit.d C. pr. pen. (care reuneste in aceeasi dispozitie doua cazuri de contestatie in anulare) se invoca atat faptul ca instanta nu a fost compusa potrivit legii, cat si existenta unui caz de incompatibilitate (anume cel prevazut de art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen.).

Si de aceasta data sunt prezentate detaliat argumente faptice in corelatie cu aceste cazuri, precum si dovezi in sprijinul acestora. Astfel, pentru gresita compunere a instantei se sustine ca desemnarea directa a celor doi judecatori prin hotararea Colegiului de conducere a fost nelegala, incalcandu-se principiile distribuirii aleatorii a cauzelor si continuitatii completului de judecata, iar faptul desemnarii lor la o data anterioara inceperii activitatii la Curtea de Apel Bucuresti se pretinde ca incalca, din punct de vedere functional, competenta instantelor. Pentru existenta incompatibilitatii sunt prezentate detaliat masurile pretins abuzive luate de completul de judecata (extinderea din oficiu a sechestrului asigurator, cu incalcarea normelor procedurale; solutionarea contestatiilor la propriile masuri; solutionarea de incidente procedurale si cereri de recuzare desi competenta revenea altui complet de judecata; adoptarea de masuri in afara cadrului procesual; respingerea nejustificata a unor cereri; antepronuntarea), toate acestea subsumandu-se cazului de contestatie de care se prevaleaza. Se mai constata ca in sprijinul motivelor sunt invocate inscrisuri din dosar.

Curtea apreciaza ca exista o concordanta aparenta intre cazurile de contestatie invocate, motivele pe care se sprijina si dovezile indicate. In acelasi timp, nu identifica vreun impediment de ordin legal care ar fi de natura sa impiedice valorificarea directa a acestor cazuri de contestatie in anulare.

Masura in care sustinerile contestatorului si dovezile la care se refera probeaza gresita compunere a instantei si/sau existenta incompatibilitatii judecatorilor, in acceptia legii, urmeaza a fi stabilita in etapa judecatii propriu-zise a contestatiei in anulare".

Prezentam pasajele din incheierea CAB referitoare la concluziile avocatului Gheorghita Mateut cu privire la cele trei capete de cerere:

"1. Condamnarea a fost dispusa desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal in sensul ca dispozitiile art.29 alin.1 lit.c din Legea nr.656/2002 au fost abrogate implicit prin intrarea in vigoare a noului Cod penal, respectiv a infractiunii de tainuire prev. de art.270, situatie in care se impunea schimbarea incadrarii juridice, constatarea intervenirii prescriptiei speciale si incetarea procesului penal.

2. Instanta nu a fost compusa potrivit legii, fiind incalcat flagrant principiul distribuirii aleatorii a dosarelor si principiul continuitatii, prin desemnarea directa a membrilor completului de judecata prin hotararea Colegiului de Conducere. Se mai arata ca, desi a fost mentinuta denumirea completului – C5A continuitate – continuitatea nu a fost respectata, aceasta raportandu-se la membrii completului de judecata si nu la denumirea acestuia.

Se sustine ca a fost incalcata si competenta functionala a instantelor intrucat cei doi judecatori au fost desemnati sa judece acest dosar la 26.06.2014, anterior inceperii activitatii la Curtea de Apel Bucuresti (respectiv 01.07.2014). Se mai sustine ca, fiind vorba de o cauza complexa, membrii completului de judecata nu au avut timp sa studieze corespunzator dosarul si, cu toate acestea, in chiar ziua in care si-au inceput activitatea la aceasta instanta au luat masuri asiguratorii si au respins toate cererile formulate si exceptiile invocate, fara a le pune in discutia partilor si fara timp pentru deliberare, astfel ca masurile luate sunt lovite de nulitate absoluta.

Cu referire la teza a II-a din art.426 lit.d C. pr. pen. s-a invocat incompatibilitatea celor doi judecatori din perspectiva art.64 alin.6 si art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen.

In primul rand, se sustine ca impotriva extinderii masurii sechestrului asigurator si a modului de punere in aplicare a formulat contestatii la executare, care au fost solutionate de aceiasi judecatori, fiind incalcate astfel dispozitiile art.64 alin.6 C. pr. Pen. In legatura cu acest aspect arata ca art.64 alin.6 C. pr. pen. nu poate fi interpretat in sensul ca limiteaza cazul de incompatibilitate doar la situatia in care instanta dispune luarea masurii asiguratorii, ci vizeaza inclusiv conditiile referitoare la modul de aducere la indeplinire a masurii luate si ca art.250 alin.6 C. pr. pen. trebuie interpretat prin corelare cu art.64 alin.6 din acelasi cod, precum si din perspectiva art.14 CEDO referitor la dreptul la un recurs efectiv.

In al doilea rand, afirma ca judecatorii cauzei erau incompatibili intrucat 'exista o suspiciune rezonabila ca impartialitatea (…) ar putea fi afectata', concluzie care, in opinia contestatorului, rezulta din urmatoarele imprejurari:

a) au adoptat o atitudine ostila inca de la primul termen de judecata (01.07.2014), respingand toate cererile si exceptiile, fara sa delibereze;

b) au dispus din oficiu masura sechestrului asigurator, fara sa o puna in discutia partilor, restrictionand si dreptul de proprietate al unor persoane care nu au nicio calitate in acest dosar;

c) au solutionat, la termenul din 01.07.2014, un incident procedural referitor la compunerea completului de judecata, precum si doua cereri de recuzare (pe care le-au respins pe fond), desi competenta revenea unui alt complet de judecata, potrivit art.98 alin.2 din Regulamentul de ordine interioara a instantelor si, respectiv, art.68 alin.2 C. pr. pen.;

d) au luat masura asiguratorie in afara cadrului procesual, inaintea sedintei de judecata, fara citarea celor interesati, cu incalcarea principiului contradictorialitatii si fara a intocmi minuta;

e) actul prin care au dispus masura asiguratorie este inexistent, intrucat nu exista o 'incheiere motivata' (in sensul art.249 C. pr. pen.) anterioara datei de 01.07.2014 de luare a acestei masuri;

f) prin luarea masurii mentionate mai sus instanta s-a antepronuntat;

g) desi nu era o cauza urgenta (in sensul art.355 C. pr. pen.) s-a acordat termen la 07.07.2014, ignorandu-se art.100 din Regulamentul mentionat mai sus referitor la cauzele care se judeca pe perioada vacantei judecatoresti, ceea ce a nascut suspiciunea ca 'solutionarea dosarului (…) a fost determinata de presiunile D.N.A (…)';

h) la termenul din 04.08.2014 instanta a respins cererile de probe formulate de inculpati, cu exceptia inscrisurilor depuse la dosar, situatie in care au fost formulate doua cereri de recuzare, pe temeiuri de fapt care nu au mai fost invocate, respinse ca inadmisibile de acelasi complet de judecata;

i) la termenul din 05.08.2014 s-a respins cererea de acordare a unui termen in vederea pregatirii apararii referitor la schimbarea incadrarii juridice solicitata de reprezentantul Ministerului Public la data de 04.08.2014.

Cu privire la aceste aspecte apreciaza ca judecata nu a fost efectuata de judecatori independenti si impartiali, ci de judecatori asupra carora planeaza suspiciunea reala de partialitate, invocandu-se o serie de hotarari CEDO (respectiv: De Cubler c. Belgia, 26.10.1984; Piersack c. Belgia, 1.10.1982; Porcola c. Luxemburg, 28.09.1995; Bouloios c. Luxemburg, 3.04.2012; Nejidet sahin et Perihan sahin c. Turcia, 4.10.2010; Vaillant c. Franta, 18.12.2008; Padovani c. Italia, 26.02.1993; Kyprianou c. Cipru, 15.12.2005; Krivoshapkin c. Rusia, 27.01.2011; Ionut Laurentiu Tudor c. Romania, 24.06.2014; Haschildt c. Danemarca, 24.05.1989; Nortier c. Olanda, 24.08.1993; Saraiva de Carvalho c. Portugalia, 22.04.1994; Alonsy Kate c. Spania, 17.01.2012; Cooper c. Regatul Unit, 16.12.2003; Greaves c. Regatul Unit, 16.12.2003; Bryan c. Regatul Unit, 22.11.1995; Coëme c. Belgia; Henryk Urban si Ryszard Urban c. Polonia, 30.11.2010; Bugajuy s.a. c. Polonia, 6.11.2007), doctrina relevanta si reglementari internationale (Recomandare (2010) 12 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei; Opinia nr.3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecatorilor Europeni si Statutul Universal al Judecatorilor).

3. Instanta nu a procedat la audierea inculpatului cu privire la noua fapta retinuta, respectiv infractiunea prev. de art.29 lit.b din Legea nr.656/2002 in conditiile in care 'prin schimbarea de incadrare pronuntata odata cu decizia a extins actiunea penala in mod nelegal cu privire la alte fapte', incalcand astfel dispozitiile art.420 alin.4 raportat la art.378 C. pr. pen.. Se arata ca audierea se impunea atat din perspectiva retinerii unei noi infractiuni (cea prev. de art.29 lit.b din Legea nr.656/2002), cat si pentru noul act material care confera caracter continuat infractiunii prev. de art.29 lit.c din aceeasi lege, in conditiile in care instanta nu fusese sesizata cu privire la acestea.

Contestatorul a invocat dovezi care se afla la dosarul cauzei (respectiv: incheierile din 01.07.2014, 07.07.2014, 04.08.2014 si 05.08.2014; decizia nr.888/A/08.08.2014 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a II-a penala si extras din Revista Dreptul nr.7/2014, pag.96-110, cuprinzand articolul 'Tainuirea in Noul Cod penal', autor M.K. Gruiu), fiind anexate in plus Hotararea Plenului CSM nr.730/18.06.2014 si Hotararea Colegiului de conducere al Curtii de Apel Bucuresti nr.187/26.06.2014".

Alte pasaje din motivare:

"Examinarea admisibilitatii in principiu

1. Aprecieri de ordin general privind contestatia in anulare

Codul de procedura penala reglementeaza contestatia in anulare in Partea speciala, Titlul III, Capitolul V, Sectiunea 1, art.426-432.

La fel ca si in legislatia anterioara (Codul de procedura penala de la 1968), contestatia in anulare constituie o cale extraordinara de atac, putand fi exercitata numai impotriva hotararilor penale definitive.

Comparand cele doua reglementari se poate constata, la prima vedere, ca legiuitorul s-a preocupat de aceleasi aspecte: cazurile de contestatie in anulare; cererea de contestatie in anulare; termenul de introducere; instanta competenta; suspendarea executarii; admiterea in principiu; procedura de judecata. Cu toate acestea, reglementarea in vigoare nu se substituie celei vechi (art.386-392 C. pr. pen. de la 1968) in acelasi continut, ci se remarca o serie de 'noutati' a caror semnificatie se impune a fi deslusita.

In primul rand, desi se pastreaza caracterul limitativ al cazurilor de contestatie in anulare, se introduc 5 cazuri noi.

In al doilea rand, unele dintre cazurile existente si in legea procedurala veche au o configuratie modificata.

In al treilea rand, sunt reglementate partial diferite aspecte precum: titularii contestatiei in anulare; continutul cererii; termenul de introducere; instanta competenta; admiterea in principiu; procedura de judecare.

La stabilirea sensului noilor dispozitii si a limitelor de aplicare a acestora nu se poate face abstractie nici de schimbarea optiunii legislative referitoare la numarul gradelor de jurisdictie, cu referire speciala la eliminarea recursului din randul cailor ordinare de atac si introducerea recursului in casatie, calificat drept cale extraordinara de atac.

Cum reglementarea anterioara a generat o jurisprudenta consistenta si o ampla dezbatere doctrinara apare problema in ce masura cele statuate/afirmate isi mentin valabilitatea sub imperiul noii reglementari si pot fi preluate tale quale.

Spre pilda, se poate sustine in noul context legislativ ca o contestatie in anulare poate avea ca temei exclusiv nulitatea actelor de procedura efectuate (error in procedendo) sau exista si exceptii ce vizeaza gresita solutionare a fondului cauzei (error in judicando)?

Pe de alta parte, este cunoscut ca unul dintre aspectele fundamentale ale suprematiei dreptului este principiul securitatii juridice, care impune, printre altele, ca atunci cand instantele judecatoresti au pronuntat o solutie definitiva, aceasta sa nu mai poata fi repusa in discutie, hotararea avand autoritate de lucru judecat. De aici nu trebuie sa se traga concluzia ca hotararea judecatoreasca definitiva este sacrosancta, cata vreme insasi legea permite, in cazuri strict determinate, exercitarea cailor extraordinare de atac.

Conditiile in care se poate obtine pe aceasta cale procedurala anularea hotararii definitive atacate sunt stabilite de art.426 si urm. C. pr. pen.

La fel ca si in codul vechi, procedura de judecata este divizata in etapa admiterii in principiu si cea a judecatii propriu-zise.

Din coroborarea dispozitiilor art.431 cu cele ale art.426, art.427 si art.428 C. pr. pen. rezulta ca admiterea in principiu a contestatiei in anulare presupune intrunirea urmatoarelor cerinte:

1) titularul cererii sa fi fost parte ori persoana vatamata in procesul solutionat prin hotararea atacata ori sa aiba calitatea de procuror (art.427 alin.1 C. pr. pen.);

2) cererea de contestatie in anulare sa cuprinda cazurile de contestatie si motivele aduse in sprijinul acestora (art.427 alin.2 C. pr. pen.);

3) cererea de contestatie in anulare in cazurile prevazute de art.426 lit.a si c-i sa fie introdusa in 10 zile de la data cand persoana impotriva careia se face executarea a luat cunostinta de hotararea a carei anulare se cere (art.431 alin.(2) teza I, raportat la art.428 alin.1 C. pr. pen.);

4) motivele pe care se sprijina contestatia sa fie dintre cele prevazute la art.426 C. pr. pen. (art.431 alin.2 teza a II-a C. pr. pen.);

5) in sprijinul contestatiei se depun ori se invoca dovezi care sunt la dosar (art.431 alin.(2) teza a III-a C. pr. pen.);

6) sa nu existe impedimente legale de valorificare directa, nemijlocita a cazului de contestatie in anulare. Aceasta din urma conditie, desi nu este expres prevazuta de legiuitor poate fi dedusa din ansamblul reglementarilor de mai sus.

Pe cale de consecinta, daca una sau mai multe dintre aceste conditii nu este indeplinita intervine sanctiunea inadmisibilitatii.

Constatand insa indeplinirea cumulativa a conditiilor aratate mai sus instanta este obligata sa admita in principiu contestatia in anulare, neavand un drept de apreciere sub acest aspect, astfel cum rezulta din formularea imperativa a dispozitiilor art.431 alin.2 C. pr. pen.: 'Instanta, constatand ca (…) admite in principiu contestatia (…)'.

Continutul etapei admiterii in principiu presupune insa o analiza a realizarii cerintelor de mai sus, etapa ale carei limite nu erau suficient conturate nici in vechea reglementare, ceea ce a generat solutii diferite in practica judiciara [cu titlu exemplificativ mentionam deciziile nr.5889/06.12.2007, nr.4004/29.08.2007, nr.2342/26.06.2008 si nr.190/21.01.2008 ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia penala, prin care contestatiile in anulare au fost respinse ca inadmisibile (cu toate ca in anumite situatii se fac aprecieri pe fond), precum si deciziile nr.1642/27.04.2010 si nr.1045/21.03.2008 ale aceleasi instante, prin care contestatiile in anulare au fost respinse ca nefondate].

Dispozitiile art.391 alin.2 C. pr. pen. de la 1968 au fost preluate fara modificari in art.431 alin.(2) din codul in vigoare.

Daca in legatura cu titularul cererii si termenul de introducere, in general nu se pun probleme deosebite, dificultati apar cu privire la celelalte conditii, indeosebi datorita redactarii defectuoase a prevederilor art.431 alin.2 C. pr. pen. Astfel, teza a II-a a acestui alineat impune cerinta: 'motivul pe care se sprijina contestatia este dintre cele prevazute la art.426'. Or, art.426 nu arata 'motivele', ci 'cazurile' de contestatie in anulare. In realitate, trei sunt elementele vizate, si anume: a) cazul de contestatie (dintre cele prevazute de art.426); b) motivul adus in sprijinul acestuia; c) dovada invocata in sprijinul contestatiei (care se afla la dosar ori se depune anterior examinarii admisibilitatii in principiu). Cerintele atasate pun in evidenta necesitatea existentei unei corelatii intre cele trei elemente. Aceasta inseamna ca simpla trimitere la un caz de contestatie in anulare dintre cele prevazute de lege, fara indicarea de argumente faptice pertinente si invocarea de pretinse dovezi corelative nu satisface exigentele dispozitiilor legale citate si nu justifica admiterea in principiu a acestei cai extraordinare de atac.

Aprecierile pe care instanta este indrituita sa le faca din aceasta perspectiva isi au suport normativ in art.431 alin.1 C. pr. pen. care utilizeaza termenii 'instanta examineaza'. Asadar nu este vorba de un simplu filtru administrativ, de o verificare pur formala in urma careia se ia act ca se regasesc cerintele enumerate, ci se parcurge un proces deliberativ. Nu trebuie sa se cada insa nici in cealalta extrema, prin parcurgerea examenului de temeinicie raportat la fondul contestatiei in anulare, deoarece in acest mod s-ar lipsi de continut judecata propriu-zisa si s-ar denatura rostul admisibilitatii in principiu, incalcandu-se in mod evident legea.

Se poate trage concluzia ca, examinand admisibilitatea in principiu instanta poate si trebuie sa verifice existenta unei concordante aparente intre cazul de contestatie (dintre cele prevazute la art.426 C. pr. pen.), motivul pe care se sprijina si dovada invocata.

Invocarea de motive straine de cazul de contestatie de care se prevaleaza (de exemplu, cand contestatorul pretinde ca sedinta de judecata nu a fost publica si invoca in motivare nevinovatia sa), lipsa pretinsei dovezi ori depunerea unei dovezi ce nu are legatura cu acel caz pe care il vizeaza (de pilda, cand sustine ca impotriva sa au fost pronuntate doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta, motivand ca nu a fost legal citat) scoate in evidenta lipsa acestei concordante.

Masura in care motivele pertinente ce au fost invocate si dovezile aratate sustin pe fond cazul de contestatie indicat formeaza insa obiectul procedurii judecatii propriu-zise reglementate de art.432 din codul mentionat.

In context se impune a fi semnalata si diferenta de reglementare in ceea ce priveste admisibilitatea in principiu a unei alte cai extraordinare de atac, respectiv recursul in casatie. Astfel, art.440 alin.2 C. pr. pen. prevede ca in etapa admisibilitatii in principiu instanta va respinge recursul in casatie, printre altele, 'daca cererea este vadit nefondata'. Asadar, legea abiliteaza in acest caz instanta (de reformare) sa faca si aprecieri pe fond. Cum dispozitiile procedurale sunt de stricta interpretare, solutia nu poate fi aplicata prin analogie si la contestatia in anulare. Mai mult, interpretarea per a contrario exclude aceasta dezlegare in orice alte situatii, inclusiv la contestatia in anulare.

Pentru aceleasi ratiuni nu poate fi impusa nici trasatura 'evidentei' mentionata la examinarea admisibilitatii in principiu a cererii de revizuire in art.459 alin.3 lit.f C. pr. pen. in urmatoarea cuprindere: 'faptele si mijloacele de proba in baza carora este formulata cererea conduc, in mod evident, la stabilirea existentei unor temeiuri legale ce permit revizuirea'.

Chiar daca ar fi indeplinite cele 5 conditii pozitive, nu se poate face abstractie de ultima, respectiv inexistenta unui impediment legal de valorificare directa a cazului de contestatie in anulare invocat.

Exista un asemenea impediment, de exemplu, atunci cand, in cazul contestatiei intemeiate pe art.426 lit.b C. pr. pen., constatarea intervenirii prescriptiei urmata de solutia incetarii procesului penal presupune ca, in prealabil, instanta sa cenzureze decizia pronuntata in apel sub aspectul identificarii si aplicarii legii mai favorabile in situatia succesiunii de legi in timp. Numai daca s-ar modifica solutia in sensul aplicarii legii noi ar putea fi discutata chestiunea subsecventa a prescriptiei raspunderii penale.

Instanta investita cu o contestatie in anulare nu are insa un control judiciar deplin – specific apelului – asupra hotararii atacate, ci actioneaza strict in limita conferita de cazurile prevazute de art.426 C. pr. pen.

Legat de cazul prevazut de art.426 lit.b C. pr. pen. se impune si lamurirea unor chestiuni de principiu, si anume: Noul continut al acestui caz de contestatie in anulare vizeaza tot erori procedurale sau constituie un exemplu de indreptare a unei greseli privitoare la solutionarea fondului cauzei (error in judicando)? In ipoteza in care pretinsa cauza de incetare a procesului penal a facut obiectul judecatii, instanta de apel statuand neechivoc asupra inaplicabilitatii sale, mai poate fi repusa in discutie aceasta chestiune?

Se pun aceste probleme pentru ca, pe de o parte, art.426 lit.b C. pr. pen. prevede ca se poate face contestatie in anulare 'cand inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal', spre deosebire de reglementarea anterioara (art.386 lit.c C. pr. pen. de la 1968) potrivit careia contestatia se putea face 'cand instanta de recurs nu s-a pronuntat asupra unei cauze de incetare a procesului penal dintre cele prevazute in art.10 alin.1 lit.f-i1, cu privire la care existau probe la dosar'.

Pe de alta parte, a 'disparut' recursul ordinar, fiind instituit recursul in casatie, care poate fi admis, printre altele, daca 'in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal' (art.438 alin.1 pct.8 C. pr. pen.). De mentionat ca, potrivit alin.2 din acelasi articol, toate cazurile de recurs in casatie 'pot constitui temei al casarii hotararii doar daca nu au fost invocate pe calea apelului sau in cursul judecarii apelului ori daca, desi au fost invocate, au fost respinse sau instanta a omis sa se pronunte asupra lor'.

Din cele semnalate mai sus se poate trage concluzia ca, atat timp cat legiuitorul a renuntat la precizarea conditiei omisiunii instantei de a se pronunta asupra cauzei de incetare a procesului penal, cazul de contestatie in anulare vizeaza toate ipotezele, intrucat ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Prin urmare, greseala de judecata este cu atat mai evidenta cu cat instanta de apel a analizat acest aspect, apreciind in sens contrar. De altfel, este de reflectat daca nu cumva inclusiv sub imperiul codului anterior era vorba de error in judicando de vreme ce era in discutie fondul cauzei, prin ipoteza instanta dispunand condamnarea, cu ignorarea probelor de intemeiau solutia incetarii procesului penal.

A impune conditia omisiunii de pronuntare pe care legea noua nu o prevede inseamna a adauga nepermis la lege. In acelasi timp, ar fi absurd sa considere ca hotararea definitiva poate fi casata cand in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal, dar trebuie mentinuta cand in mod gresit s-a dispus condamnarea, desi la dosar existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal, pe care instanta le-a analizat.

Mai mult, o analiza comparativa a recursului in casatie si a contestatiei in anulare releva faptul ca pentru incetarea gresita a procesului penal se poate declara recurs in casatie in 30 de zile de la comunicarea hotararii, pe cand gresita condamnare in prezenta probelor de incetare a procesului penal poate fi anulata oricand, ceea ce denota grija legiuitorului de a asigura o protectie speciala persoanei condamnate.

In aceste conditii, opinia de larga raspandire potrivit careia contestatia in anulare poate avea ca temei exclusiv viciul de procedura se impune a fi reconsiderata in lumina noilor dispozitii legale.

Admitere in principiu

Raportand aceste aprecieri de ordin general – a caror includere in continutul incheierii se justifica prin aceea ca sustin solutia adoptata - la cauza dedusa judecatii, Curtea considera ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru admiterea in principiu a prezentei contestatii in anulare, in sensul si pentru considerentele care urmeaza:

Cererea a fost formulata de numitul Voiculescu Dan (prin avocat Gheorghita Mateut, imputernicit conform dovezii ce poarta nr.134706/14.08.2014), in calitate de inculpat in dosarul nr.25497/3/2012** al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a II- penala.

Pentru cazul prev. de art.426 lit.b C. pr. pen. nu exista o limita temporala de introducere a contestatiei in anulare, iar pentru la cazurile prev. de art.426 lit.d si h C. pr. pen., cererea a fost introdusa in termenul de 10 zile de la data la care contestatorul a luat cunostinta de hotararea a carei anulare o cere (respectiv la data de 14.08.2014, hotararea fiind pronuntata la 08.08.2014).

Cererea cuprinde cazurile de contestatie prevazute de art.426 lit.b, d si h C. pr. pen., motivele invocate in sustinerea acestora, fiind indicate si dovezile prevazute de lege.

Concret, cu referire la art.426 lit.b C. pr. pen. se sustine ca 'inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a procesului penal'. Se motiveaza in sensul ca dispozitiile art.29 alin.1 lit.c din Legea nr.656/2002 au fost abrogate implicit prin intrarea in vigoare a art.270 C. pen., situatie in care sanctiunea este inchisoarea de la unu la 5 ani sau amenda, astfel ca se invoca intervenirea prescriptiei speciale si se solicita incetarea procesului penal pentru aceasta fapta.

Drept dovezi sunt indicate opiniile prof. univ. dr. Valerian Cioclei si extrasul din Revista Dreptul nr.7/2014, pag.96-110, continand articolul 'Tainuirea in noul Cod penal', autor M.K. Guiu (dovezi depuse la dosar).

Intre cele 3 elemente (caz, motiv si dovada) exista o concordanta aparenta in sensul ca ultimele doua au legatura si vin (aparent) in sustinerea cazului de contestatie invocat. Astfel, daca se accepta teza sustinuta de contestator capata relevanta aplicarea dispozitiilor art.154 alin.1 lit.d si art.155 alin.4 Cod penal, art.396 alin.6 si art.16 alin.1 lit.f teza a II-a C. pr. pen.

Numai ca, dupa cum s-a aratat in cele ce preced, Curtea nu poate cenzura solutia din apel in privinta aplicarii legii mai favorabile, pentru a face aprecieri asupra pretinsei abrogari implicite a dispozitiei din legea veche, aplicarii legii noi, cu eventuala consecinta a constatarii prescriptiei raspunderii penale si incetarii procesului penal. Asadar, referitor la acest caz contestatia in anulare este inadmisibila.

In legatura cu art.426 lit.d C. pr. pen. (care reuneste in aceeasi dispozitie doua cazuri de contestatie in anulare) se invoca atat faptul ca instanta nu a fost compusa potrivit legii, cat si existenta unui caz de incompatibilitate (anume cel prevazut de art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen.).

Si de aceasta data sunt prezentate detaliat argumente faptice in corelatie cu aceste cazuri, precum si dovezi in sprijinul acestora. Astfel, pentru gresita compunere a instantei se sustine ca desemnarea directa a celor doi judecatori prin hotararea Colegiului de conducere a fost nelegala, incalcandu-se principiile distribuirii aleatorii a cauzelor si continuitatii completului de judecata, iar faptul desemnarii lor la o data anterioara inceperii activitatii la Curtea de Apel Bucuresti se pretinde ca incalca, din punct de vedere functional, competenta instantelor.

Pentru existenta incompatibilitatii sunt prezentate detaliat masurile pretins abuzive luate de completul de judecata (extinderea din oficiu a sechestrului asigurator, cu incalcarea normelor procedurale; solutionarea contestatiilor la propriile masuri; solutionarea de incidente procedurale si cereri de recuzare desi competenta revenea altui complet de judecata; adoptarea de masuri in afara cadrului procesual; respingerea nejustificata a unor cereri; antepronuntarea), toate acestea subsumandu-se cazului de contestatie de care se prevaleaza.

Se mai constata ca in sprijinul motivelor sunt invocate inscrisuri din dosar.

Curtea apreciaza ca exista o concordanta aparenta intre cazurile de contestatie invocate, motivele pe care se sprijina si dovezile indicate. In acelasi timp, nu identifica vreun impediment de ordin legal care ar fi de natura sa impiedice valorificarea directa a acestor cazuri de contestatie in anulare.

Masura in care sustinerile contestatorului si dovezile la care se refera probeaza gresita compunere a instantei si/sau existenta incompatibilitatii judecatorilor, in acceptia legii, urmeaza a fi stabilita in etapa judecatii propriu-zise a contestatiei in anulare.

Referitor la art.426 lit.h C. pr. pen. contestatorul pretinde ca nu a fost audiat cu privire la infractiunile pentru care a fost condamnat, in conditiile in care instanta a schimbat incadrarea juridica, extinzand actiunea penala cu privire la alte fapte, pentru care nu a fost sesizata. Contestatorul nu afirma lipsa totala a audierii (in conditiile in care a fost audiat, la data de 07.07.2014, in legatura cu faptele pentru care a fost trimis in judecata), ci critica, in principal, schimbarea de incadrare juridica (pe care o califica drept 'extindere a actiunii penale') si faptul ca, in legatura cu noua incadrare juridica, nu s-a procedat la audierea sa. De asemenea, nu sustine ca ar fi cerut sa dea declaratii suplimentare, iar instanta de apel i-a refuzat acest drept. Din actele dosarului rezulta ca a fost prezent la termenele din 4.08.2014 si 5.08.2014, iar la aceasta din urma data, cu ocazia ultimului cuvant, a facut referiri inclusiv cu privire la acuzatia de spalare de bani. In conditiile in care legea nu prevede obligatia reaudierii inculpatului cu ocazia schimbarii incadrarii juridice si avand in vedere si celelalte aspecte semnalate, Curtea apreciaza ca nu exista concordanta aparenta intre argumentele faptice, dovezi si cazul de contestatie, acesta fiind invocat formal.

Totodata, se impune sublinierea ca nici schimbarea de incadrare juridica nu poate forma obiectul analizei in cadrul contestatiei in anulare.

Drept consecinta, si referitor la acest caz contestatia este inadmisibila".

*Cititi aici integral Incheierea prin care judecatorii Dan Lupascu si Viorica Costiniu au admis in principiu contestatia in anulare formulata de Dan Voiculescu