Curtea Constitutionala a redactat, joi 7 aprilie 2016, hotararea de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedura penala, denumit generic „contestarea masurilor asiguratorii”. Este vorba despre decizia nr. 24/20.01.2016, adoptata cu majoritate de voturi, prin care judecatorii CCR au indreptat solutia legislativa care nu permite si contestarea luarii masurii asiguratorii de catre judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata, ci doar modul de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii luate. O scapare a „desteptilor codurilor” care, in opinia Curtii, echivaleaza cu o incalcare a accesului liber la justitie, fiind deopotriva grav afectate drepturile la un proces echitabil si la proprietate: „Excluderea de la controlul judecatoresc imediat a incheierii prin care judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata dispune cu privire la masuri asiguratorii in procesul penal determina o incalcare a accesului liber la justitie, intrucat, pe de o parte, persoanele interesate sunt private de o garantie procedurala efectiva pentru apararea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestor masuri, iar pe de alta parte, se aduce atingere substantei dreptului statuat prin dispozitiile art. 21 alin. (1) din Legea fundamentala in ipoteza in care masura asiguratorie a fost dispusa in apel”.

CCR a subliniat obligatiile Parlamentului si Guvernului si le-a trasat instantelor sarcina aplicarii Constitutiei, pana la adoptarea unei solutii legislative corespunzatoare

In paragraful 33 din decizie, instanta de contencios constitutional a reafirmat faptul ca forta obligatorie care insoteste solutiile sale se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta, subliniind ca Parlamentul si Guvernul au obligatia de a respecta „intru totul atat considerentele, cat si dispozitivul deciziei”.

Totodata, in paragraful 34, Curtea a reiterat ca articolele neconstitutionale isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea solutiei in Monitorul Oficial daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun dispozitiile neconstitutionale in acord cu prevederile Constitutiei si ca „pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept”. In acest sens, judecatorii au atras atentia ca, odata cu publicarea deciziei, legiuitorul are obligatia de a pune de acord solutia legislativa criticata cu dispozitiile din Legea fundamentala constatate a fi incalcate prin prezenta decizie, statuand ca, „pana la adoptarea solutiei legislative corespunzatoare, instantele judecatoresti urmeaza sa aplice in mod direct art. 21 alin. (1) si (3) si art. 129 din Constitutie”.

Art. 250 alin. (6) Cpp:

„(6) Impotriva modului de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii luate de catre judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice alta persoana interesata poate face contestatie la acest judecator ori la aceasta instanta, in termen de 3 zile de la data punerii in executare a masurii”.

Iata cum motiveaza Curtea neconstitutionalitatea art. 250 alin. (6) Cpp (paragrafele 19-32 din decizia atasata la finalul articolului):

„Astfel, intrucat textul constitutional nu distinge, rezulta ca accesul liber la justitie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentala nu se refera exclusiv la actiunea introductiva la prima instanta de judecata, ci si la sesizarea oricaror altor instante care, potrivit legii, au competenta de a solutiona fazele ulterioare ale procesului, asadar, la exercitarea cailor de atac, deoarece apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor legitime ale persoanelor presupune, in mod logic, si posibilitatea actionarii impotriva hotararilor judecatoresti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate - in speta fiind vorba de incheierea de luare a masurii asiguratorii care, potrivit art. 370 alin. (3) din Codul de procedura penala, este tot o hotarare judecatoreasca. Asa fiind, in situatia in care masura asiguratorie este dispusa de instanta competenta sa solutioneze apelul, atunci inculpatul, persoana responsabila civilmente, ori alte persoane interesate sunt lipsite de dreptul de acces la justitie, intrucat legea nu dispune de nicio cale de atac impotriva masurii, hotararea prin care a fost luata masura asiguratorie in apel nemaiputand fi atacata.

In aceste conditii, Curtea retine ca, in exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea cailor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie sa aiba in vedere si respectarea celorlalte principii si texte constitutionale de referinta. Raportat la materia luarii masurilor asiguratorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al incheierilor pronuntate se aduce atingere dreptului accesului liber la justitie si dreptului la un proces echitabil, iar in subsidiar dreptului de proprietate privata. Or, statul are obligatia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justitie in acord cu exigentele referitoare la echitatea procedurilor.

Asa fiind, excluderea de la controlul judecatoresc imediat a incheierii prin care judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata dispune cu privire la masuri asiguratorii in procesul penal determina o incalcare a accesului liber la justitie, intrucat, pe de o parte, persoanele interesate sunt private de o garantie procedurala efectiva pentru apararea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestor masuri, iar, pe de alta parte, se aduce atingere substantei dreptului statuat prin dispozitiile art. 21 alin. (1) din Legea fundamentala in ipoteza in care masura asiguratorie a fost dispusa in apel. Principiul de rang constitutional al accesului liber la justitie pentru apararea drepturilor si intereselor legitime, dar si cel al legalitatii care trebuie sa guverneze procesul penal, exclud posibilitatea ca dreptul oricarei persoane interesate ar putea fi limitat doar la contestarea modului de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii dispuse de judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata, deoarece pe parcursul procesului penal se pot ivi situatii in care imprejurarea avuta in vedere in momentul dispunerii acestei masuri sa nu fie conforma cu exigentele legale, neexistand nicio justificare obiectiva sau rationala pentru a nega dreptul persoanei interesate de a se adresa instantei pentru apararea drepturilor sale.

Potrivit prevederilor art. 129 din Constitutie, 'impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii'. Aceasta norma constitutionala cuprinde doua teze: prima teza consacra dreptul subiectiv al oricarei parti a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum si dreptul Ministerului Public de a exercita caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti considerate ca fiind nelegale sau neintemeiate; cea de-a doua teza prevede ca exercitarea cailor de atac se poate realiza in conditiile legii. Prima teza exprima, de fapt, in alti termeni dreptul fundamental inscris in art.21 din Constitutie, privind accesul liber la justitie; aceasta teza contine, asadar, o reglementare substantiala. Cea de-a doua teza se refera la reguli de procedura, care nu pot insa aduce atingere substantei dreptului conferit prin cea dintai teza. Asa fiind, in privinta conditiilor de exercitare a cailor de atac legiuitorul poate sa reglementeze termenele de declarare a acestora, forma in care trebuie sa fie facuta declaratia, continutul sau, instanta la care se depune, competenta si modul de judecare, solutiile ce pot fi adoptate si altele de acelasi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constitutie, republicata, potrivit caruia 'Competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege'. Cu toate aceste, desi art. 129 din Constitutie asigura folosirea cailor de atac 'in conditiile legii', aceasta dispozitie constitutionala nu are insa semnificatia ca 'legea' ar putea inlatura ori restrange exercitiul altor drepturi sau libertati expres consacrate prin Constitutie.

Curtea reaminteste ca masurile asiguratorii sunt masuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile si imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le instraina sau greva de sarcini, masura afectand, asadar, atributul dispozitiei juridice si materiale, pe intreaga durata a procesului penal, pana la solutionarea definitiva a cauzei.

Asadar, intrucat dreptul la un proces echitabil poate fi privit in legatura cu incalcarea/ negarea unor garantii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privata, Curtea retine ca reglementarea unei cai de atac efective in beneficiul persoanelor al caror drept de proprietate este afectat prin masuri procesuale restrictive reprezinta o exigenta constitutionala pe care legiuitorul trebuie sa o respecte in vederea protejarii si garantarii dreptului de proprietate privata.

De aceea, legiuitorul, pe langa obligatia de a oferi oricarei persoane posibilitatea efectiva de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, trebuie sa imprime acestei posibilitati un caracter echitabil care sa confere plenitudine de exercitiu prin atingerea finalitatii urmarite. Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care sa respecte cerintele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constitutie in absenta carora este golita de continut orice cenzura a luarii masurii asiguratorii de catre instanta. Exigenta este cu atat mai evidenta cu cat hotararea instantei de fond, punand capat conflictului de drept penal, intra in categoria actelor prin care se infaptuieste justitia si a caror verificare de catre instanta de apel se realizeaza, din perspectiva asigurarii unui standard cat mai apropiat de cel al unei protectii normale a dreptului la un proces echitabil, intr-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justitiei in acest fel capata caracter formal atata vreme cat garantiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrata de art. 21 alin. (3) din Constitutie reprezinta o valorificare explicita a dispozitiilor art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Asa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examineaza in functie de ansamblul procesului si de principiile proprii de organizare a fiecarei proceduri. In acest sens, Curtea constata ca efectivitatea garantiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai in fazele premergatoare judecatii - a se vedea in acest sens dispozitiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedura penala potrivit caruia suspectul, inculpatul sau orice alta persoana interesata beneficiaza de calea de atac a contestatiei nu numai impotriva modului de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii luate de procuror, dar si impotriva masurii insesi -, ci si in fazele ulterioare (de camera preliminara, fond sau apel).

Prin urmare, faptul ca incheierea judecatorului de camera preliminara sau a instantei de judecata prin care a fost dispusa masura asiguratorie poate fi atacata cu apel numai odata cu sentinta nu este un argument suficient care sa acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc fara putinta de tagada in afectari ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, in situatia in care incheierea de luare a masurii asiguratorii a fost dispusa de catre instanta de apel, atunci este negata orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul sau substantial referitor la accesul la justitie.

In plus, desi prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea a statuat ca in materia contestarii masurilor asiguratorii dispuse in procesul penal garantiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Conventie, nu sunt aplicabile, intrucat instituirea sechestrului nu este o judecata asupra unei acuzatii in materie penala, se observa ca standardul de protectie oferit de dispozitiile Conventiei si de jurisprudenta instantei europene este unul minimal, Legea fundamentala, jurisprudenta Curtii Constitutionale sau orice alta conventie la care Romania este parte putand oferi, in masura in care este afectata substanta unui drept (drept de proprietate si drept la un proces echitabil) un standard mai ridicat de protectie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constitutie si art. 53 din Conventie (a se vedea in acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015). De altfel, Codul de procedura penala din 1968 asigura un standard mai ridicat de protectie, oferind, potrivit art. 168 alin. (1), dreptul oricarei parti/ persoane interesate de a se plange, in orice faza a procesului, nu numai in contra modului de aducere la indeplinire a unei masuri asiguratorii, ci si impotriva masurii insesi.

Totodata, potrivit art. 24 alin. (1) din Constitutie, 'Dreptul la aparare este garantat'. Prin redactarea sa, aceasta garantie constitutionala nu vizeaza doar apararea referitoare la faza procesului penal desfasurata in fata primei instante de judecata (de exemplu, prin propunerea si producerea de probe in fata instantei de fond, prin concluzii puse in cadrul dezbaterilor), ci vizeaza, deopotriva, si dreptul de aparare prin exercitarea cailor legale de atac impotriva unor constatari de fapt sau de drept ori unor solutii adoptate de o instanta de judecata, dar care sunt considerate gresite de catre unul sau altul dintre participantii la procesul penal. Este evident ca, in situatia in care persoana interesata este impiedicata sa exercite pana la solutionarea cauzei pe fond o cale de atac impotriva legalitatii si temeiniciei incheierii judecatorului de camera preliminara sau a instantei de judecata de luare a unei masuri asiguratorii sau nu are nicio cale de atac impotriva unei astfel de incheieri dispusa de instanta de judecata cu prilejul solutionarii apelului, aceasta nu-si poate valorifica si apara drepturile fundamentale in fata unei instante de control judiciar.

In ceea ce-l priveste pe procuror, Curtea constata ca, in virtutea rolului sau constitutional statuat de art. 131 din Constitutie si raportat la scopul instituirii acestor masuri stabilite in art. 249 alin. (1) din Codul de procedura penala, si acesta justifica interesul in a formula, in aceleasi conditii ca inculpatul, partea responsabila civilmente sau orice alta persoana interesata, contestatie separata cu privire la masura asiguratorie dispusa in procesul penal de catre judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata competenta sa solutioneze cauza pe fond sau in apel. In plus, dreptul la un proces echitabil presupune ca atat apararea, cat si acuzarea trebuie sa beneficieze nu numai de dreptul de a lua cunostinta de toate piesele, observatiile sau elementele de proba propuse judecatorului de natura sa ii influenteze decizia ori de a le discuta si comenta, ci si de dreptul de a uza de aceleasi cai de atac. Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in jurisprudenta sa ca principiul contradictorialitatii, ca o garantie a dreptului la un proces echitabil, nu priveste numai partile intre ele, ci si Ministerul Public sau chiar o alta jurisdictie independenta, participanta, potrivit normelor nationale, la o faza superioara a procesului (a se vedea in acest sens Hotararea din 18 februarie 1997, pronuntata in Cauza Niderost-Huber impotriva Elvetiei, paragrafele 23, 27, 31).

In lipsa asigurarii unui control judecatoresc eficient asupra masurii de indisponibilizare a bunurilor in cursul unui proces penal, statul nu-si indeplineste obligatia constitutionala de a garanta proprietatea privata persoanei fizice/ juridice. Obligatia de garantare se refera atat la indatorirea statului de a se abtine de la orice afectare a dreptului de proprietate privata, cat si la reglementarea din punct de vedere normativ a unor masuri pozitive apte sa asigure linistita posesie, folosinta si dispozitie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizeaza garantiile pe care statul trebuie sa le stabileasca in privinta atributelor dreptului de proprietate privata duce la nesocotirea obligatiei sale asumate prin textul Constitutiei si implicit la incalcarea dreptului de proprietate privata. Totodata, Curtea retine ca vulnerabilizarea proprietatii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridica a acesteia, dreptul sau de proprietate devenind iluzoriu.

In concluzie, lipsa unei cai de atac separate impotriva luarii masurii asiguratorii de catre judecatorul de camera preliminara sau de catre instanta de judecata, fie ca este instanta de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) si (3), art. 44 si art. 129 din Constitutie.

Asa fiind, Curtea constata ca solutia legislativa consacrata de art. 250 alin. (6) din Codul de procedura penala este neconstitutionala si impune, pe cale de consecinta, instituirea unei cai de atac separate impotriva incheierii prin care a fost luata masura asiguratorie de catre judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata, fie de fond, fie de apel”.

*Cititi aici integral decizia nr. 24/20.01.2016 de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 alin. (6) Cpp