Dupa ani de zile in care cu buna-stiinta a incalcat legea si drepturile fundamentale ale omului, ascultand telefoane, interceptand corespondenta, plantand microfoane si camere video prin birouri, dormitoare, locuinte si alte spatii, in dosare avand ca obiect infractiuni de drept comun, Serviciul Roman de Informatii este in cele din urma obligat sa se limiteze strict la activitatea pentru care are competenta potrivit legii, respectiv securitatea nationala.

CCR a motivat, miercuri 9 martie 2016, decizia privind neconstitutionalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul art. 142 alin. (1) CPP, artificiu prin care autorii noilor coduri le-au dat procurorilor puterea de a desemna Serviciul Roman de Informatii cu efectuarea supravegherii tehnice in dosarele penale. Este vorba despre decizia nr. 51/16.02.2016, a carei motivare o prezentam in cele ce urmeaza, in care judecatorii CCR reitereaza faptul ca Serviciul Roman de Informatii „are atributii exclusiv in domeniul sigurantei nationale, neavand atributii de cercetare penala”.

Instanta de contencios constitutional a stabilit ca, desi nu se aplica in cauzele penale solutionate pana la data publicarii in Monitorul Oficial, decizia nr. 51/2016 poate servi ca temei de revizuire a hotararilor definitive pronuntate in dosarele in care a fost ridicata exceptia de neconstitutionalitate. Mai mult, decizia are autoritate asupra cauzelor pendinte, in sensul ca instantele sunt obligate sa elimine din dosarele penale aflate pe rol, ca lovite de nulitate, toate acele probe obtinute de procurori cu sprijinul Serviciului Roman de Informatii. Iata ce spun judecatorii CCR, in paragraful 52, cu privire la efectele deciziei:

„Curtea reaminteste caracterul erga omnes si pentru viitor al deciziilor sale, prevazut la art. 147 alin. (4) din Constitutie. Aceasta inseamna ca, pe toata perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucura de prezumtia de constitutionalitate, astfel incat decizia nu se va aplica in privinta cauzelor definitiv solutionate pana la data publicarii sale, aplicandu-se, insa, in mod corespunzator, in cauzele aflate pe rolul instantelor de judecata (a se vedea *Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, par. 28). In ceea ce priveste hotararile definitive, aceasta decizie poate servi ca temei de revizuire, in baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedura penala, in aceasta cauza, precum si in cauzele in care au fost ridicate exceptii de neconstitutionalitate similare, inaintea datei publicarii prezentei decizii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. (a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, par.26, Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014, par.14 si Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015, par.14)”.

Prezentam in continuare motivarea deciziei CCR:

„29. In continuare, Curtea constata ca este necesar sa stabileasca ce reprezinta, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica si procesul-verbal de consemnare a activitatilor de supraveghere tehnica.

30. Curtea retine ca acest demers incepe prin definirea notiunilor de 'proba', 'mijloc de proba' si 'procedeu probatoriu'. Conform art.97 alin.(1) din Codul de procedura penala, proba este definita ca fiind orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei si care contribuie la aflarea adevarului in procesul penal. Potrivit alin.(2) al acestui articol, mijloacele de proba in procesul penal constau in declaratiile suspectului sau ale inculpatului, declaratiile persoanei vatamate, declaratiile partii civile sau ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisuri, rapoarte de expertiza, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de proba, inscrisuri, rapoarte de expertiza sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de proba, precum si orice alt mijloc de proba care nu este interzis prin lege. In fine, conform alineatului final al art.97 din Codul de procedura penala, prin procedeu probatoriu se intelege modalitatea legala de obtinere a mijlocului de proba.

31. In acest sens, prin Decizia nr.383 din 27 mai 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.535 din 17 iulie 2015 (par.20), Curtea Constitutionala a constatat ca legea procesual penala delimiteaza conceptual cele trei notiuni: proba, mijloc de proba si procedeu probatoriu. Cu toate ca, deseori, in limbajul juridic curent notiunea de proba, in sens larg, include atat proba propriu-zisa, cat si mijlocul de proba, sub aspect tehnic procesual, cele doua notiuni au continuturi si sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, in timp ce mijloacele de proba sunt modalitati legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniata, de asemenea, diferenta intre mijloacele de proba si procedeele probatorii, notiuni aflate intr-o relatie etiologica. Spre exemplu, declaratiile suspectului sau ale inculpatului, declaratiile persoanei vatamate, ale partii civile sau ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor si declaratiile expertilor sunt mijloace de proba obtinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinta; inscrisurile si mijloacele materiale de proba, ca mijloace de proba, pot fi obtinute prin procedee probatorii ca perchezitia, ridicarea de obiecte si inscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau retinerea, predarea si perchezitionarea trimiterilor postale; rapoartele de expertiza, ca mijloace de proba, sunt obtinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de proba, sunt obtinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor si a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reala sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de proba, se obtine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodata, s-a retinut, prin aceeasi decizie (par.21), ca o proba nu poate fi obtinuta nelegal decat daca mijlocul de proba si/sau procedeul probatoriu prin care este obtinuta este nelegal, aceasta presupunand nelegalitatea dispunerii, autorizarii sau administrarii probei si ca nelegalitatea acestora este sanctionata de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedura penala, prin aplicarea regimului nulitatii absolute sau relative. Asadar, Curtea a apreciat ca art.102 alin.(2) din Codul de procedura penala trebuie coroborat cu alin.(3) al acestui text legal, ceea ce inseamna ca probele obtinute prin actele prevazute la art.102 alin.(3) din Codul de procedura penala nu pot fi folosite in procesul penal in conditiile in care aceste acte sunt lovite de nulitate absoluta sau relativa (par.22).

32. Raportand prevederile legale referitoare la procesul-verbal intocmit in cadrul procedurii supravegherii tehnice la definitiile notiunilor de proba, mijloc de proba si procedeu probator, Curtea conchide ca procesul-verbal intocmit de procuror sau de organul de cercetare penala, conform art.143 din Codul de procedura penala, in care sunt consemnate rezultatele activitatilor de supraveghere tehnica efectuate constituie un mijloc de proba. Prin urmare, avand in vedere cele retinute de Curtea Constitutionala prin Decizia nr.383 din 27 mai 2015 (par.21), Curtea constata ca nelegalitatea dispunerii, autorizarii, consemnarii sau administrarii actului atrage sanctiunea nulitatii absolute sau relative, potrivit distinctiilor prevazute la art.281 si 282 din Codul de procedura penala. Asa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu incalcarea conditiilor legale prevazute la art.138-146 din Codul de procedura penala, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate sa puna in executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obtinute si, in consecinta, imposibilitatea folosirii lor in procesul penal, conform art.102 alin.(3) din Codul de procedura penala.

33. In acest sens, Curtea retine ca activitatea de punere in executare a mandatului de supraveghere tehnica prevazuta la art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala este realizata prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala nu vizeaza activitatile tehnice, acestea fiind prevazute la art.142 alin.(2) din Codul de procedura penala, care face referire la persoanele obligate sa colaboreze cu organele de urmarire penala pentru punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica, respectiv la furnizorii de retele publice de comunicatii electronice sau furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

34. Asa fiind, Curtea conchide ca actele indeplinite de organele prevazute la art.142 alin.(1) teza a doua din Codul de procedura penala reprezinta procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activitatii de supraveghere tehnica, ce constituie un mijloc de proba. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmarire penala. Acestea din urma sunt cele enumerate la art.55 alin.(1) din Codul de procedura penala, respectiv procurorul, organele de cercetare penala ale politiei judiciare si organele de cercetare penala speciale.

35. Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activitatii de supraveghere tehnica, asa cum Curtea a retinut la par.26, sunt obligate sa colaboreze cu organele de urmarire penala, la punerea in executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevazute la art.142 alin.(2) din Codul de procedura penala, iar acestea sunt specificate in mod clar si neechivoc in cuprinsul dispozitiei legale anterior referite, prin sintagma 'furnizorii de retele publice de comunicatii electronice sau furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare'.

36. Cu privire la aspectele mai sus analizate, Curtea retine ca, in multe state ale Uniunii Europene, dispozitiile Codurilor de procedura penala, atunci cand reglementeaza activitatea de supraveghere tehnica si de punere in executarea a acesteia, o fac prin norme clare si previzibile si vizeaza doar organele judiciare. In acest sens, codurile nationale de procedura penala prevad, in mod expres, ca activitatea de supraveghere tehnica este infaptuita de catre judecatorul de instructie, de organele de urmarire penala si organe ale politiei si ca, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate sa colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizarii de servicii de telecomunicatii sau din alte domenii expres si limitativ prevazute de legea procesual penala. Sunt relevante, in acest sens, dispozitiile art.172 alin.(1) din Codul de procedura penala al Bulgariei; art.86-88 din Codul de procedura penala al Republicii Cehe; art.335 alin.(1)-(5) din Codul de procedura penala al Croatiei; art.1261 – 1262 din Codul de procedura penala al Estoniei; art.100 b si 110 j din Codul de procedura penala al Germaniei; art.251 din Codul de procedura penala al Greciei; Sectiunea 3 din Legea supravegherii in procesele penale din 2009 din Irlanda; art.267 - 268 din Codul de procedura penala al Italiei; art.48-13, art.48-15 si art.48-17 din Codul de procedura penala din Luxemburg; art.187 alin.(1), art.188, art.189 din Codul de procedura penala al Portugaliei coroborate cu prevederile Sectiunii 1 alin.(2) si ale Sectiunii 3 din Legea nr.101 din 25 august 2001 privind reglementarea operatiunilor sub acoperire desfasurate in scopul prevenirii infractiunilor si investigatiei penale din Portugalia; Sectiunea 88 din Codul de procedura penala al Slovaciei; art.149a, art.149b alin.(3), art.150, art.151, art.152, art.155 si art.156 din Codul de procedura penala al Sloveniei; art.588bis b si art.588ter e alin.(1) din Codul de procedura penala al Spaniei; Capitolul 23 si Capitolul 27 din Codul de procedura penala al Suediei.

37. In continuarea analizei sale, Curtea constata ca legiuitorul a inclus, in cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala, pe langa procuror, organul de cercetare penala si lucratorii specializati din cadrul politiei si a altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite, nici in mod expres, nici in mod indirect in cuprinsul Codului de procedura penala. De asemenea, norma criticata nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, in conditiile in care, in Romania, activeaza, potrivit unor reglementari speciale, numeroase organe specializate in diverse domenii. Astfel, in afara Serviciului Roman de Informatii, la care fac referire autorii exceptiei, care, potrivit art.1 si art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.33 din 3 martie 1992, si art.6 si art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, are atributii exclusiv in domeniul sigurantei nationale, neavand atributii de cercetare penala, conform art.13 din Legea nr.14/1992, exista si alte servicii cu atributii in domeniul securitatii nationale, precum si o multitudine de organe specializate ale statului cu atributii in varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Nationala de Mediu, Garzile Forestiere, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului, Inspectoratul de Stat in Constructii, Consiliul Concurentei sau Autoritatea de Supraveghere Financiara, niciuna dintre acestea neavand atributii de cercetare penala.

38. Avand in vedere aceste argumente, Curtea retine ca sintagma 'ori de alte organe specializate ale statului' apare ca fiind lipsita de claritate, precizie si previzibilitate, nepermitand subiectilor sa inteleaga care sunt aceste organe abilitate sa realizeze masuri cu un grad ridicat de intruziune in viata privata a persoanelor.

39. Referitor la cerintele de claritate, precizie si previzibilitate ale legii procesual penale, instanta de contencios constitutional a statuat, in mod repetat, in jurisprudenta sa, obligatia legiuitorului de a edicta norme clare, precise si previzibile. Astfel, prin Decizia nr.553 din 16 iulie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.707 din 21 septembrie 2015, (par.23), s-a retinut ca, in contextul normativ al masurii arestului preventiv, aceste cerinte influenteaza, in mod direct si nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garantie, in acest caz, a libertatii individuale. in acest sens, s-a retinut ca standardul constitutional de protectie a libertatii individuale impune ca limitarea acesteia sa se realizeze intr-un cadru normativ care, pe de o parte, sa stabileasca expres cazurile de limitare a acestei valori constitutionale, iar, pe de alta parte, sa prevada intr-un mod clar, precis si previzibil, aceste cazuri.

40. De asemenea, cu privire la cerintele de claritate, precizie si previzibilitate a legii, in materie penala, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, (par.24 si 25) si Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 (par.23), Curtea a retinut ca, in ipoteza infractiunilor, inclusiv a celor reglementate in domeniul fiscal, legiuitorul trebuie sa indice in mod clar si neechivoc obiectul material al acestora in chiar cuprinsul normei legale sau acesta sa poata fi identificat cu usurinta prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se afla in conexiune, in vederea stabilirii existentei/inexistentei infractiunii. Prin aceeasi decizie s-a constatat ca, daca legiuitorul isi respecta numai din punct de vedere formal competenta constitutionala de a legifera, fara ca prin continutul normativ al textului incriminator sa stabileasca cu claritate si precizie obiectul material al infractiunii, aceasta poate determina o lipsa de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constitutionala a constatat ca prevederile criticate nu respecta exigentele constitutionale referitoare la calitatea legii respectiv nu intrunesc conditiile de claritate, precizie, previzibilitate si accesibilitate, fiind contrare dispozitiilor art. 1 alin. (5) din Constitutie.

41. In fine, prin Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat ca sintagma 'raporturi comerciale' din cuprinsul dispozitiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprima un caracter lipsit de claritate, precizie si previzibilitate obiectului juridic al infractiunii de conflict de interese. Or, in aceste conditii, destinatarul normei nu isi poate ordona conduita in raport cu o norma de incriminare care nu respecta conditiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat ca dispozitiile art. 301 alin. (1) din Codul penal incalca prevederile art. 1 alin. (5) si art. 23 din Constitutie, referitoare la calitatea legii si, respectiv, la libertatea individuala.

42. Cu privire la aceleasi cerinte de calitate a legii, garantie a principiului legalitatii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotararile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 si 24 mai 2007, pronuntate in cauzele Beyeler impotriva Italiei (par.109), Rotaru impotriva Romaniei (par.52), Sissanis impotriva Romaniei (par.66), si Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei (par.34) a retinut obligativitatea asigurarii acestor standarde de calitate a legii drept garantie a principiului legalitatii, prevazut la art.7 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Astfel, prin Hotararea pronuntata in cauza Sissanis impotriva Romaniei (par.66), instanta europeana a retinut ca sintagma 'prevazuta de lege' impune ca masura incriminata sa aiba un temei in dreptul intern, insa vizeaza, de asemenea, calitatea legii in cauza: aceasta trebuie, intr-adevar, sa fie accesibila justitiabilului si previzibila in ceea ce priveste efectele sale. S-a retinut, totodata, ca, pentru ca legea sa satisfaca cerinta de previzibilitate, ea trebuie sa precizeze cu suficienta claritate intinderea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a autoritatilor in domeniul respectiv, tinand cont de scopul legitim urmarit, pentru a oferi persoanei o protectie adecvata impotriva arbitrarului. in plus, a fost statuat faptul ca nu se poate considera drept 'lege' decat o norma enuntata cu suficienta precizie, pentru a permite cetateanului sa isi controleze conduita; apeland la nevoie la consiliere de specialitate in materie, el trebuie sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, fata de circumstantele spetei, consecintele care ar putea rezulta dintr-o anumita fapta. De asemenea, prin Hotararea pronuntata in cauza Rotaru impotriva Romaniei (par.52), Curtea a reamintit jurisprudenta sa constanta, conform careia 'prevazut de lege' inseamna nu doar o anume baza legala in dreptul intern, dar si calitatea legii in cauza: astfel, aceasta trebuie sa fie accesibila persoanei si previzibila. Totodata, in Hotararea pronuntata in cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei (par.34), Curtea de la Strasbourg a statuat ca notiunea 'drept' folosita la art. 7 din Conventie corespunde notiunii de 'lege' ce apare in alte articole din Conventie; ea inglobeaza dreptul de origine atat legislativa, cat si jurisprudentiala si implica conditii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilitatii si previzibilitatii.

43. In ceea ce priveste materia interceptarilor, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronuntata in cauza Weber si Saravia impotriva Germaniei, par.93-95, a generalizat jurisprudenta sa vizavi de cerinta legala a 'previzibilitatii' legii in acest domeniu, statuand ca reglementarea unor masuri speciale secrete de urmarire, cum ar fi interceptarea comunicarilor, trebuie sa se realizeze in mod esential prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibila pentru efectuarea lor devine constant din ce in ce mai sofisticata [a se vedea Hotararea din 25 martie 1998, pronuntata in Cauza Kopp impotriva Elvetiei, (par.72) si Hotararea din 30 iulie 1998, pronuntata in Cauza Valenzuela Contreras impotriva Spaniei (par.46)]. Legislatia interna trebuie sa fie suficient de clara in terminologia sa pentru a oferi cetatenilor indicii adecvate cu privire la imprejurarile si conditiile in care autoritatile publice sunt imputernicite sa recurga la oricare din aceste masuri. In jurisprudenta sa cu privire la masurile secrete de urmarire, Curtea a dezvoltat garantiile minime care ar trebui sa fie prevazute in legislatia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infractiunilor care determina necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de inregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de inregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea si stocarea datelor obtinute; masurile de precautie care trebuie luate in cazul informarii altor parti; imprejurarile in care inregistrarile pot sau urmeaza sa fie sterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotararea din 24 aprilie 1990, pronuntata in Cauza Huvig impotriva Frantei, (par.34)].

44. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare si stocare a datelor obtinute din interceptari ale comunicatiilor, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a facut distinctie intre doua etape ale interceptarii convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii si efectuarea propriu-zisa a supravegherii. Distinctia a fost facuta de Curtea Europeana a Drepturilor Omului inca din 2007, prin Hotararea din 28 iunie 2007, pronuntata in Cauza Association for European Integration and Human Rights si Ekimdzhiev impotriva Bulgariei, par.84, prin care s-a retinut ca pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de 'securitate nationala', dincolo de intelesul sau obisnuit, trebuie sa ofere garantii substantiale impotriva supravegherii arbitrare si discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat ca trebuie sa examineze si daca astfel de garantii exista pe parcursul celei de-a doua etape, cand supravegherea este realizata efectiv sau a fost deja incheiata. Cu privire la acest aspect au fost retinute ca nu este prevazuta nici o verificare a implementarii masurilor de supraveghere tehnica secreta de catre un organism sau o entitate oficiala, externa serviciilor care desfasoara masurile de supraveghere, sau cel putin, careia sa ii fie impusa indeplinirea unor conditii care sa ii asigure independenta si conformitatea cu principiile statului de drept, dar ca nicio alta institutie, in afara celor care dispun masurile speciale de supraveghere, nu poate sa verifice daca masurile luate indeplinesc conditiile prevazute in mandatul de supraveghere sau daca datele originale sunt reproduse cu exactitate in documentele scrise. De asemenea, a fost mentionata aparenta lipsa a unor dispozitii legale care sa prevada cu suficient grad de precizie maniera in care datele sunt obtinute prin supravegherea tehnica, procedura pentru protejarea integritatii si confidentialitatii acestora si procedura pentru distrugerea lor (par.86). Mai mult, a fost retinut faptul ca controlul activitatii de supraveghere tehnica ii revine in mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar daca datele obtinute depasesc scopul in care a fost aplicata masura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, in mod discretionar si fara un control independent, ce trebuie facut cu aceste date. S-a aratat ca, spre deosebire de procedura existenta in Bulgaria, legea germana, modificata ca urmare a unei decizii a Curtii Constitutionale a Germaniei, obliga la transmiterea inregistrarilor in conditii foarte stricte si incredinteaza responsabilitatea verificarii indeplinirii conditiilor legale unui oficial care are dreptul sa exercite functii judiciare (par.89).

45. Prin Hotararea din 10 februarie 2009, pronuntata in Cauza Iordachi si altii impotriva Moldovei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptarilor convorbirilor telefonice, ca in cauza dedusa judecatii, aparent, judecatorul de instructie joaca un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedura penala, rolul judecatorului este de autorizare a interceptarilor. Potrivit articolului 136 din acelasi Cod, judecatorul de instructie are dreptul de a pastra 'casetele cu originalul inregistrarii comunicarilor, insotite de reproducerea integrala in scris a inregistrarii […] in locuri speciale, intr-un plic sigilat' si de a emite 'incheiere cu privire la distrugerea inregistrarilor care nu sunt importante pentru urmarirea penala'. Cu toate acestea, desi judecatorul are competenta de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedura penala nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptarii si nu-i impune sa verifice daca prevederile legislative au fost respectate (par.47). Alt punct de vedere necesar de a fi mentionat in acest sens este lipsa aparenta a reglementarilor cu un inalt grad de precizie si care ar orandui maniera in care se face filtrarea datelor secrete obtinute prin aceste masuri operative de investigatii sau procedurile prin care s-ar pastra integritatea si confidentialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (par.48). in concluzie, retinand incalcarea in cauza a dispozitiilor art.8 din Conventie referitoare la dreptul la respectarea vietii private si de familie, Curtea a statuat ca interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinta foarte grava in drepturile unei persoane si ca o chestiune care merita a fi mentionata este lipsa aparenta a reglementarilor care sa specifice, cu un grad corespunzator de precizie, modalitatea de examinare a informatiei obtinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de pastrare a integritatii si confidentialitatii acesteia, precum si procedurile de distrugere a ei.

46. Avand in vedere aceste considerente de principiu dezvoltate in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constitutionala pune, in mod esential, accentul pe respectarea exigentelor de calitate a legislatiei interne, legislatie care, pentru a fi compatibila cu principiul preeminentei dreptului, trebuie sa indeplineasca cerintele de accesibilitate (normele care guverneaza materia interceptarii comunicatiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie sa aiba o redactare fluenta si inteligibila, fara dificultati sintactice si pasaje obscure sau echivoce, intr-un limbaj si stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea stricta a regulilor gramaticale si de ortografie), precizie si previzibilitate (lex certa, norma trebuie sa fie redactata clar si precis, astfel incat sa permita oricarei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanta de specialitate - sa isi corecteze conduita si sa fie capabila sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat). Aceste exigente trebuie sa fie inerente oricarui act normativ, cu atat mai mult unei reglementari care da dreptul autoritatilor publice de a interveni in viata intima, familiala si privata, precum si dreptul de a accesa corespondenta persoanelor.

47. In examinarea criticilor de neconstitutionalitate, Curtea constata ca nicio reglementare din legislatia nationala in vigoare, cu exceptia dispozitiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala, nu contine vreo norma care sa consacre expres competenta unui alt organ al statului, in afara organelor de urmarire penala, de a efectua interceptari, respectiv de a pune in executare un mandat de supraveghere tehnica. Or, pornind de la datele concrete din speta dedusa controlului de constitutionalitate, Curtea apreciaza ca reglementarea in acest domeniu nu poate fi realizata decat printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislatie infralegala, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decat autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea in acest sens si Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.79 din 30 ianuarie 2015, par.67 si 94).

48. Avand in vedere aceste argumente si caracterul intruziv al masurilor de supraveghere tehnica, Curtea constata ca este obligatoriu ca aceasta sa se realizeze intr-un cadru normativ clar, precis si previzibil, atat pentru persoana supusa acestei masuri, cat si pentru organele de urmarire penala si pentru instantele de judecata. In caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea incalcarii intr-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esentiale intr-un stat de drept: viata intima, familiala si privata si secretul corespondentei. Este indeobste admis ca drepturile prevazute la art.26 si art.28 din Constitutie nu sunt absolute, insa limitarea lor trebuie sa se faca cu respectarea dispozitiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentala, iar gradul de precizie a termenilor si notiunilor folosite trebuie sa fie unul ridicat, data fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Asadar, standardul constitutional de protectie a vietii intime, familiale si private si a secretului corespondentei impune ca limitarea acestora sa se realizeze intr-un cadru normativ care sa stabileasca expres, intr-un mod clar, precis si previzibil care sunt organele abilitate sa efectueze operatiunile care constituie ingerinte in sfera protejata a drepturilor.

49. Prin urmare, Curtea retine ca este justificata optiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnica sa fie pus in executare de procuror si de organele de cercetare penala, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedura penala, precum si de catre lucratorii specializati din cadrul politiei, in conditiile in care acestia pot detine avizul de ofiteri de politie judiciara, in conditiile art.55 alin.(5) din Codul de procedura penala. Aceasta optiune nu se justifica, insa, in privinta includerii, in cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala, a sintagmei 'alte organe specializate ale statului', neprecizate in cuprinsul Codului de procedura penala sau in cuprinsul altor legi speciale.

50. Pentru toate aceste argumente, Curtea constata ca dispozitiile criticate incalca prevederile constitutionale cuprinse in art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept in componenta sa privind garantarea drepturilor cetatenilor si in art.1 alin.(5) care consacra principiul legalitatii.

51. Referitor la invocarea in sustinerea prezentei exceptii a dispozitiilor art.20, art.21 si art.53 din Constitutie, avand in vedere constatarea de catre instanta de contencios constitutional, prin prezenta decizie, a neconstitutionalitatii sintagmei 'ori de alte organe specializate ale statului' din cuprinsul dispozitiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedura penala, in raport cu dispozitiile art.1 alin.(3) si (5) din Legea fundamentala, Curtea constata ca verificarea conformitatii textului criticat cu normele constitutionale mai sus mentionate nu mai este necesara”.

*Cititi aici integral Decizia CCR nr. 51/16.02.2016 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 142 alin. (1) Cpp