27 May 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

Luju

Ea, El, Ei

Scris de: AV. FLORENTIN TUCA, MANAGING PARTNER, TUCA ZBARCEA & ASOCIATII | pdf | print

11 April 2022 11:33
Vizualizari: 3950

Recent, prietenul Lucian Bercea, reputat profesor universitar si apreciat decan al Facultatii de Drept din Timisoara, mi-a transmis provocarea de a scrie un text pe marginea unei imagini alese liber. Eseul in cauza ar urma sa fie publicat, alaturi de alte texte similare, in paginile unui volum omagial cu ocazia aniversarii a 30 de ani de la infiintarea acestei prestigioase facultati.

Recunosc ca, in fata acestei provocari, am avut ceva ezitari in alegerea imaginii, dar m-a salvat amintirea unei fotografii pe care o arhivasem acum vreun an si pe care o gasesc simbolica pentru istoria recentei pandemente.

Cu ingaduinta profesorului Bercea, caruia ii multumesc pentru invitatie, redau mai jos si imaginea, si fotografia ei in cuvinte.

La multi ani Facultatii de Drept din Timisoara!


 


Ea


Ea nu era - si nici nu este - genul de activist social care face din participarea la „viata cetatii” un scop in sine. De fapt, daca stau sa-mi amintesc bine, n-a iesit decat o singura data, cand era foarte pustoaica, sa se afirme in public si sa reclame ce-o framanta (ocazie cu care a si fost sanctionata prompt, cu un scuipat intre sprancene, trimis de o doamna leganata de doua varste si doua papornite, suparata ca revendicarile pustoaicei erau un nechezat de cai verzi pe pereti). In rest, s-a tinut departe de zgomotul si zumzetele strazii. Probabil din comoditate sau apatie, ori poate ca, mai plauzibil, din pesimism si resemnare, cainii-latra-caravana-trece, a kutya ugat, a karaván halad, cum ii zicea bunica ei unguroaica din partea tatalui.

In dupa-amiaza aia de septembrie insa, a simtit ca o apuca toata furia si frustrarea din cauza deciziilor administratiei de prelungire a regimului de izolare in casa in fata virusului „ucigas”. Initial, ne-au zis ca-i o gripa ca oricare alta; a doua zi, ca-i vorba de-un virus mortal nascut ba de liliac, ba de eprubeta; dupa aia, ca doua saptamani de izolare ar fi suficiente ca sa aplatizam linia ascendenta care masura „cazurile”; apoi, ca nu mai avem voie in parcuri, stadioane, sali de teatru si biserici; ca trebuie sa ne tinem departe unii de altii si sa ne mascam fetele cu carpe negre sau bleu; pe urma, ca ne sunt interzise scoala, dansul, intalnirile cu prietenii si vizitele la bunici; in fine, ca, pentru a reveni la „normalitate”, n-avem la indemana decat solutia „salvatoare” a „vaccinului” miraculos.

I s-a parut ca s-a cam umplut paharul, ca toate masurile astea-s niste aberatii, iar restrictiile-s absurde si ca a venit momentul sa riposteze. In plus, iubitul ei, avocat celebru al urbei, era convins ca toata inscenarea asta era o mascarada profund neconstitutionala. Peste toate, la urma urmelor, cine sunt oamenii astia care-si aroga dreptul de a-i dicta ei retetele de viata? Ptiu, drace…

Cu toate astea-n convingeri si cu amintirea scuipatului pe care l-a primit in ochi cand necheza in piata cailor verzi, s-a inarmat cu rujul rosu si-a iesit in strada. Rujul era singura arma din propria-i dotare, rosu ca toate revolutiile lumii. Nu simtea decat o singura dorinta: aceea de a-si scoate botnita bleu de pe fata si de o a calca-n tocuri, de a-si strange buzele, de a le colora cu nesat, de a presa ruju-ntre ele in fata camerelor de luat vederi si a transmite lumii ca nu, nu, oamenii astia n-au nicio legitimitate sa ne sugrume drepturile sa ne amarasca vietile.


El


El nu era - si nici nu este - unul dintre oamenii astia, ci un simplu executant al deciziilor lor. Un membru al fortelor de ordine, un aparator al statului de drept, un om al legii. In fapt, un tanar onorabil, disciplinat si cuminte. Se simtea si el destul de agasat de intreaga situatie si devenise, mai ales in ultima vreme, cam neincrezator in legatura cu versiunea oficiala a isteriei covid. Era insa obligat sa respecte instructiunile venite pe cale ierarhica: atat pe cele din partea autoritatilor, cat si rugamintile-litera de lege transmise zilnic de tanara lui sotie care, bucuroasa ca apucasera sa-si faca nunta inainte de restrictiile privind nuntasii in formatie de maxim zece, decretase ca accesul in domiciliul conjugal este conditionat de o dezinfectie cu clor la usa apartamentului. Evident, n-avea de ales: indiferent de propriile dubii, era dator sa respecte dictatele celor doua imense autoritati din viata lui, comandamentul garnizoanei si propria-i jumatate.

Nu stia cat avea sa reziste si se ruga zilnic ca oamenii astia sa vina cu alte instructiuni care sa puna capat crizei, pandemiei sau pandementei, cum s-o numi, si sa-l scuteasca de orice potentiale conflicte morale. N-avea niciun chef, absolut niciunul, sa-si arate muschii in fata concitadinilor. Asta mai ales ca, la ultima incaierare, se trezise, nitam-nisam, fata-n fata, cu-n var de-al doilea pe care nu-l vazuse din liceu si care, scarbit de intreaga situatie, i-a intors spatele si degetul mijlociu.

In contextul dat, armele din dotarea lui erau, pe rand, masca bleu, plasticul transparent al castii si plasticul transparent al scutului. Trei transee folosite ca argumentele in aparare din arsenalul defensiv al unui avocat: unul principal si doua subsidiare. Principalul, oglinda rujului fermecatoarei revolutionare, jucat pe post de radar, de scut si de-vesel. Cat despre subsidiare, nu ma pot pronunta cu privire la casca si apanajul ei, dar stiu sigur ca masca bleu s-ar face, in fata rujului, rosie pe loc.


Ei


Ei nu erau - si nici nu sunt - niste martori oarecare ai intalnirii. Ei sunt cineva, adica exact cainii de paza ai democratiei, fotografiind-o cu pofte de voyeur. Desi apar in plan secund, Ei se vor mereu - si chiar sunt - in prim plan, si-n prim time, si-n prim rand, si-n prim rang. Asta pentru ca, spre deosebire de Ea si de El, Ei sunt adevaratii apropiati si trimisi si controlati si mandatati si platiti de oamenii astia ca sa scrie istoria pe care Ea si El o traiesc. Ei sunt fotografii care ne livreaza noua imaginile pe care oamenii astia insista ca noi sa le consumam zilnic si-n fata carora sa zambim, sa ne minunam sau sa ne ingrozim, dupa caz.

Ei au scos din rastel nu rujuri si nici scuturi, ci aparate foto, instrumentele si armele gratie carora se pretind puternici pentru ca, prin ele, controleaza naratiunea istorica. Uneori se intampla, insa, ca istoria sa le joace feste si ca fotografia sa fie mai clara - exact ca-n cazul de fata - din perspectiva opusa unghiului lor si curentului mainstream.


Ea catre El privind inspre Ei


Stai fara griji, nu-ti fac nimic, blegule, pricep in ce situatie ingrata esti. Io n-am venit aici decat sa ma simt un om liber si-o fata frumoasa ce sunt. Priveste-ma atent, respira adanc si, cand ajungi diseara acasa, arata-i nevestei fotografia asta si arunca-i clorul la canal. Iar daca vrei cumva sa folosesti bastonul de cauciuc, uita-te-n dreapta!


Pentru mai multe articole de acelasi autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro

Comentarii

# Cornel Toma Tereacă date 11 April 2022 14:18 -19

Foarte bun , sintetic si reflexiv articolul. Priceperea (gândirea/rațiunea) este o materie facultativă, care nu se preda niciunde si nicăieri. O ai sau nu o ai! O folosești sau nu!

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 27.05.2024 – Dosar cu procurori DNA si judecatori, trimis la PICCJ

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva