Din senin, in conditiile unei guvernari de criza, liderii unor partide care pana nu demult confundau concurenta cu dusmania, isi anunta hotararea de a modifica urgent Constitutia. Este vorba despre acea Constitutie incalcata pana in prezent de oricine a avut interesul de a o face, incepand cu garantii sai principali, Presedintele Republicii si Curtea Constitutionala.

Initiativa a trezit frisoane atat la adversarii jurati ai „ciumei rosii”, neo-marxistii useristi, cat si in cercurile de aparatori ai drepturilor omului si democratiei, primii temandu-se ca vor fi reduse, cu acest prilej, puterile „sefului statului”, iar cei din urma, libertatile civile. Unii se sperie de prea multa democratie, altii de prea putine libertati. Ceea ce impune o scurta incursiune in istoria actualei noastre Constitutii, in asa fel incat legendele fabricate spre a-i oculta adevaratul continut sa fie risipite.

Legenda sursei de inspiratie franceze

O legenda larg raspandita este aceea ca sursa de inspiratie principala pentru redactorii Constitutiei Romaniei a fost Constitutia Frantei. Este fals!

Lansarea unui asemenea neadevar are un substrat politic. Toata lumea stie ca Franta este o republica semi-prezidentiala. Ceea ce inseamna ca Presedintele, in calitate de „sef al statului” (adica de lider politic al natiunii in expresiile ei integrale si esentiale care privesc politica externa, cea de securitate si aparare, precum si formarea principalelor institutii ale statului) este si sef al executivului, alaturi de primul ministru (care conduce institutiile administrative cu competente departamentale, pentru activitatea carora raspunde atat fata de Presedinte cat si fata de Parlament).

Prin urmare, daca referinta este semi-prezidentiala si produsul este semi-prezidential. Cu alte cuvinte, Romania este republica semi-prezidentiala, asemenea Frantei.

Este adevarat ca unul dintre expertii care au acordat ample consultatii Comisiei de specialisti ai Adunarii Constituante din anii 1990-1991, a fost eminentul constitutionalist francez Robert Badinter, fost ministru al justitiei in timpul mandatului lui François Mitterrand. Spre onoarea acestuia, el nu a incercat sa ne bage pe gat modelul francez, dimpotriva, avertizandu-ne asupra insuficientelor sale; in primul rand, cele vizand dificultatea guvernarii cu un executiv bicefal in conditii de coabitare (cand presedintele si primul ministru proveneau din partide diferite). Norocul a fost si acela ca dl. Bandinter era socialist, in timp ce Constitutia Frantei este gaullista; respectiv construita pe masura personalitatii imperiale a lui Charles de Gaulle.

Daca ar fi sa ne referim la surse de inspiratie, acestea au fost mai degraba Constitutiile spaniola si portugheza, precum si cea italiana. Cu toate legi fundamentale ale unor republici parlamentare.

Legenda executivului bicefal

Cel mai recent specialist in dreptul constitutional (sic!), dl Marcel Ciolacu, opina ca nu putem mentine o Constitutie care „combina un rege spaniol cu un presedinte francez”. Asa este! Numai ca aceasta nu este Constitutia Romaniei. In Romania Presedintele este mediator intre puterile statului si intre stat si societate.

De aici apar patru consecinte pe care orice om dotat cu o minima logica le poate intelege: 1. cel ce mediaza intre puterile statului nu poate face parte din nici una dintre ele si deci, nu poate conduce puterea executiva nici singur nici impreuna cu altcineva; 2. cel ce mediaza intre stat si societate nu poate reprezenta statul in raporturi care implica vreo decizie politica sau promovarea intereselor acestuia, ci numai ca simbol al lui, in raporturi absolut formale; 3. orice alte atributii ii sunt conferite presedintelui de legea fundamentala sau de legi infraconstitutionale trebuie interpretate si exercitate in asa fel incat sa fie compatibile cu calitatea de mediator, evitandu-se astfel aparitia unui conflict de interese; 4. cel ce mediaza trebuie sa faciliteze realizarea consensului intre cei intre care medierea are loc, putand face recomandari sau avertiza asupra unor pericole (si asta in asa fel incat recomandarea sa nu se transforme in veto), dar nefiind abilitat sa impuna propriile solutii de oportunitate ori sa refuze pe criterii de oportunitate solutiile puterilor statului (refuzul poate avea loc numai din ratiuni de legalitate).

Pe de alta parte, Constitutia Romaniei dispune ca Guvernul este singurul abilitat sa realizeze politica interna si externa a statului, in baza propriului sau program, astfel cum a fost aprobat de Parlament, si se supune exclusiv controlului parlamentar. De asemenea, Presedintele nu poate demite Guvernul sau pe membrii sai; numai Parlamentul o poate face prin motiunea de cenzura. In plus, majoritatea actelor prin care Presedintele isi indeplineste atributiile, spre a produce efecte, trebuie contrasemnate de primul ministru care, cum am spus, ca unic sef al executivului poate fi controlat si sanctionat numai de catre legislativ.

Cum se explica atunci ca de treizeci de ani, in facultatile de drept din Romania, majoritatea profesorilor le spun studentilor ca Romania este o republica semi-prezidentiala, avand, prin urmare, un „executiv bicefal”? In ce consta acest bicefalism decat in atitudini neo-cezariste, repudiate de Curtea Constitutionala ori de cate ori a avut ocazia?

Raspunsul este simplu: o lege fundamentala conceputa pentru Romania a fost trasa pe calapodul unui presedinte care s-a dorit a fi „sef de stat”, dotat cu principalele instrumente ale executivului. De indata dupa adoptarea Constitutiei, in 1991, „prietenii sai politici” au promovat o legislatie care sa inghesuie sau sa intinda ordinea constitutionala in Patul unui Procust semi-prezidentialist si nimeni nu a contestat constitutionalitatea acestor acte normative. In timp, ele s-au constituit in etape si instrumente ale unei lovituri de stat permanente, in succesiunea lor presedintii republicii bucurandu-se sa pastreze puterile acordate lor in afara Constitutiei, atunci cand nu le-au sporit si mai mult. Sub o atare presiune politica, mediul academic, lipsit de fermitatea coloanei vertebrale, s-a pliat si a ajuns sa bage in capul tinerelor generatii de juristi falsuri stiintifice.

Asa stand lucrurile, Constitutia nu trebuie modificata, ci respectata. Nu Constitutia trebuie revizuita, ci reglementarile infraconstitutionale care au adaugat norme neconforme cu litera si spiritul ei. (Printre ele, un exemplu sunt legile care acorda Presedintelui un fel de drept de control asupra politicii externe si in special asupra negocierii tratatelor internationale, precum si cutumele care au facut din Presedintele unei republici parlamentare reprezentantul acesteia in Consiliul European, conclavul sefilor puterii executive din statele membre ale UE. Un alt exemplu este acela al legislatiei care organizeaza Consiliul Suprem de Aparare a Tarii si care transforma pe cel chemat sa prezideze o sedinta in calitate de mediator intre institutii lipsite de un sef comun, intr-un sef suprem al acestora abilitat sa ia decizii obligatorii pentru toti, opozabile inclusiv guvernului si parlamentului.)

Legenda „sefului statului”

Intreband un distins profesor de drept constitutional unde in Constitutia Romaniei se foloseste sintagma „seful statului”, la care el face referire in cursurile sale universitare, acesta mi-a raspuns ca ar fi vorba despre o expresie incetatenita prin repetarea ei in presa. Prin urmare nu universitatile atesta corectitudinea formulelor folosite spre a descrie ordinea noastra constitutionala, ci jurnalistii.

De regula, institutia de „sef al statului” exista acolo unde in ordinea constitutionala se face distinctia intre cel care conduce statul, cu toate institutiile sale, si cel care conduce guvernul, ca una dintre institutiile statului. In unele cazuri, cum este cel al Poloniei, denumirea de sef al statului, coroborata cu celelalte norme constitutionale pertinente, trimite la un simbol al statului, alaturi de alte simboluri precum imnul, drapelul, sigiliul, deviza.

In Romania aceasta functie nu exista. La noi, insa, exista expresia populara „sefu-i sef si-n pielea goala”. Pornind de la aceasta, masina propagandei populiste a tot vorbit de „seful statului” pentru a induce in (sub)constientul colectiv ideea ca acesta este „Saful”, adica „al mai mare dintre toti”.

Locul intai ocupat de Presedinte in ordinea de precadere a protocolului de stat, a fost trecut, astfel, din domeniul formei in cel al fondului. Faptul ca imnul este ascultat in pozitie de drepti, unii tinand in timpul intonarii lui mana la inima, nu inseamna ca respectiva melodie se substituie deciziei politice. In schimb, imprejurarea ca Presedintele este asezat, acolo unde este prezent, in capul mesei, s-a transformat dintr-o forma de respect acordat statului, in supunerea de fond fata de ordinele Presedintelui. Presedintele nu mai personifica statul, ci il personalizeaza. El devine statul.

Nici in aceasta privinta nu avem de modificat Constitutia. Este suficient sa spunem tare si raspicat ca „Presedintele este gol”. Respectiv este lipsit de prerogativa conducerii statului. Presedintele prezideaza, dar nu guverneaza.

Legenda alegerii de catre intregul popor

Adeptii republicii semi-prezidentiale sustin ca aceasta se intemeiaza pe alegerea Presedintelui prin vot universal direct. Cica asa spune stiinta dreptului constitutional. Nu spune. Atributiile unei functii se stabilesc prin „fisa postului”, iar nu prin procedura desemnarii in acea functie.

Cazand, insa, in aceasta capcana, adeptii republicii parlamentare vor sa schimbe modalitatea de alegere a Presedintelui Republicii. De ce?

Presedintii Portugaliei, Austriei sau Poloniei sunt alesi prin vot direct si nimeni nu se indoieste ca acele state sunt republici parlamentare. Presedintele SUA este ales prin vot indirect, de catre electori, si nimeni nu are dubii ca sistemul american este cel al unei republici prezidentiale.

„Atata deranj cu votul universal, doar pentru a alege un mediator?” – spun unii. Nu se intelege ca tocmai un mediator, care intervine in situatii delicate, pentru a facilita intelegeri intre adversarii politici, pentru a aprecia daca sunt intrunite conditiile dizolvarii legislativului sau declararii starii de urgenta, pentru a dezamorsa conflicte sociale, pentru a incuraja incheierea unui acord international sau, dimpotriva, a atrage atentia asupra pericolelor ascunse in acesta etc., are nevoie de o maxima autoritate morala. Un presedinte lipsit de mijloacele de constrangere specifice executivului numai pe o asemenea autoritate se poate baza si ea nu are de unde veni decat din votul popular. (Asa cum monarhii constitutionali ea vine din principiul dinastic, din continuitatea functiei originara in vremuri „imemoriale”.)

Problema este ca detinatorii acestei autoritati morale vor sa o transforme in putere politica care sa le permita apoi savarsirea unor acte care le depasesc prerogativele acordate de Constitutie. Din atare perspectiva, nu Constitutia trebuie schimbata, ci Codul penal, astfel incat in continutul infractiunii de inalta tradare sa intre nu doar subminarea ordinii constitutionale prin acte violente, ci si aceea, mult mai periculoasa, realizata prin alte mijloace decat cele implicand forta materiala. De asemenea, poate intra in campul penalului si refuzul Presedintelui de a-si indeplini atributiile constitutionale, mai ales cand aceasta coincide cu refuzul executarii prompte a deciziilor CCR, daca astfel se pune in pericol buna functionare a institutiilor statului.

Pe de alta parte, nimic nu se opune ca un astfel de refuz sa fie tratat ca imposibilitate temporara de indeplinire a functiei si sa duca la suspendarea exercitiului acesteia de catre Presedintele recalcitrant, pentru a permite Presedintelui Senatului sau celui al Camerei Deputatilor sa depaseasca impasul. Constitutia nu distinge dupa cum imposibilitatea are cauze independente de vointa Presedintelui Republicii sau este generata chiar de catre acesta, prin „greva prezidentiala”.

Legenda puterii de a dizolva parlamentul

Unul dintre argumentele care, potrivit anumitor „scoli de gandire”, califica Romania actuala ca fiind o republica semi-prezidentiala, este acela ca Presedintele dispune de prerogativa dizolvarii Parlamentului.

Presedintii Italiei si Germaniei dispun si ei de asemenea puteri, fara ca cineva sa conteste caracterul parlamentar al acelor republici.

Atunci cand emite decretul de dizolvare a Parlamentului, Presedintele Romaniei o face nu pentru a-si aduce la indeplinire un proiect politic, ci intrucat constata aparitia unei situatii la originea careia nu se regasesc nici persoana lui nici actele lui. Este vorba despre imposibilitatea legislativului de a genera un guvern.

Pentru a se ajunge la aceasta concluzie trebuie indeplinite anumite conditii de fapt stabilite chiar de textul constitutional (cumulativ, minim doua voturi de incredere refuzate si scurgerea unui interval minim de timp de la prima incercare), precum si actele de mediere prezidentiala constand nu doar in desfasurarea consultarilor cu partidele parlamentare pentru identificarea unei majoritati capabile sa sustina un posibil guvern, ci si in consultarile obligatorii cu presedintii Camerelor Parlamentului spre a se putea ajunge, de cea mai obiectiva maniera, la convingerea ca alta cale nu exista decat intoarcerea la electorat.

In legatura cu acest subiect, asadar, Presedintele nu actioneaza ca jucator politic, ci ca gestionar al unei proceduri, de preferinta inteligent si matur; in orice caz, onest si responsabil.

Daca in locul onestitatii prefera siretenia si in locul responsabilitatii incearca intriga si tranzactionismul, Constitutia ofera Parlamentului arma suspendarii unui Presedinte care, comportandu-se astfel, adica indeplinindu-si cu rea credinta rolul de mediator, isi incalca juramantul.

Oricat am amenda Constitutia, cineva trebuie sa rezolve impasurile politice si, la limita, sa dispuna dizolvarea Parlamentului si organizarea de alegeri anticipate, iar buna credinta a acelei persoane, in modul cel mai firesc, mediatorul cu cea mai mare autoritate morala intre puterile statului, nu va putea fi niciodata definita in termeni tehnici prin texte de lege. Buna credinta este un standard juridic nedeterminat al carui continut concret nu se poate stabili decat in functie de circumstantele fiecarui caz. Nu vad, deci, cum ar putea un amendament al actualelor texte constitutionale inlatura relativizarea bunei-credinte sau defini tehnic bunul simt.

Marele viciu al Constitutiei actuale: devalmasia institutionala a judecatorilor si procurorilor in cadrul autoritatii judecatoresti

Daca, intr-adevar, actuala Constitutie deschide porti largi unei aberatii, aceasta este tratarea in oarecare devalmasie a judecatorilor si procurorilor, persoane cu functii si statut socio-profesional diferite.

Aflam aici rezultatul unei lupte politice duse de „nomenclatura procuraturii comuniste” in subteranele puterii, pe timpul mandatului Adunarii Constituante din 1990-1991. Cu o mai mica intelegere a modului in care trebuie sa se organizeze un „stat de drept democratic”, „proto-parintii ciumei rosii” au crezut ca procurorii sunt un fel de „para-judecatori”, care trebuie sa se bucure de un statut cel putin egal cu al judecatorilor, cu totii crescand din radacina comuna a magistraturii. Daca nu s-ar fi manifestat opozitia fata de continuitatea acelei dictaturi judiciare de tip bolsevic, pe care Lenin o dorea a fi o singura putere „de la Tula la Kuban”, arma a terorii de stat, probabil ca am fi avut o alta Constitutie, iar „dictatura procurorilor” nu fi trebuit instaurata ulterior prin interventia oculta anticonstitutionala a „statului subteran”, de obedienta euro-atlantica (in special febeista).

Constitutia nu spune insa ca procurorii si judecatorii sunt cu totii magistrati. Aceasta este o dezvoltare realizata pe calea legislatiei infra-constitutionale. Dimpotriva, puterea judecatoreasca si Ministerul Public sunt tratate separat, distingandu-se intre rolul lor si stabilindu-se subordonarea ierarhica a procurorilor, ei bucurandu-se de autonomie, iar nu de independenta. Mai mult, ca parte a executivului, iar nu a puterii judecatoresti, procurorii au fost plasati sub „autoritatea ministrului justitiei”, autoritate ale carei instrumente trebuiau detaliate prin lege. Faptul ca aceasta detaliere nu a mai avut loc si ca ei i se opun azi „talibanii statului de drept” din miscarea #rezist, nu este intamplator. Pierzand in Adunarea Constituanta, nostalgicii bolsevismului judiciar, au contraatacat dupa desistarea acesteia, mostenirea lor ideologica trecand azi, la un nivel de periculozitate superior, la neo-marxistii (ciolosisti, catisti, useristi etc.) de inspiratie sorosista sau macroniana.

Singurul capitol care ii pune cumva impreuna pe judecatori si pe procurori este cel referitor la Consiliul Superior al Magistraturii, chiar si acesta organizat pe sectii diferite. Pornind de la distinctiile constitutionale, problema s-ar putea rezolva printr-o noua lege a CSM care sa confere in termeni categorici procurorilor statutul lor firesc de agenti ai executivului, cu pastrarea unei autonomii largi de natura a evita amestecul factorului politic subiectiv in activitatea lor, separandu-i complet de puterea judecatoreasca. Sectia de procurori a CSM si plenul acestuia ar fi chemate si imputernicite sa vegheze la apararea procurorilor de influentele politice si nimic mai mult. Influente de care, in prezent, nu sunt scutiti nici judecatorii, desi Constitutia le „garanteaza” independenta.

Nu Constitutia trebuie modificata, ci mentalitatile si legislatia infra-constitutionala

Intre userism si leninism, intre macovism, kovesim si bolsevism, continuitatea este clara. De aceea, neo-bolsevicii Romaniei de azi, se opun amendarii Constitutiei. Ei se tem ca printr-o astfel de amendare s-ar putea inlatura tocmai ambiguitatile rezultate din negocierile politice ale anilor 1990, cand statul roman si justitia romana incercau sa se rupa de trecutul modelelor sovietice, in mare masura deja eliminate in vechiul regim. Acele ambiguitati, exploatate cu rea credinta, au facut din Romania o republica putin spus semi-prezidentiala, ci una a neo-cezarismului acoperit de o doctrina a semi-prezidentialismului fara contraponderile si garantiile democratice ale acestuia, cunoscute in tarile care l-au adoptat.

Desigur, eliminarea acelor ambiguitati ar fi binevenita si ar permite eliminarea unor abuzuri. In acest sens, fara a fi necesara, amendarea Constitutiei ar fi utila. As avea si eu unele propuneri.

Cine sa faca, insa, aceste modificari? PSD-Ciolacu, PNL-Catu, UDMR-Hunnor? In timp ce agenda celor din urma se limiteaza la aspecte care nu prea pot face obiectul unei revizuiri a legii fundamentale (aspecte care ar putea gasi, totusi, unele rezolvari rezonabile), politica celorlalti s-a remarcat prin caracterul sau anti-democratic si anti-national; si aceasta promovata in conditiile unei crase inculturi politice si juridice. De aici, temerea legitima ca a permite acestor forte iresponsabile si incompetente, atinse de microbul tradarii de neam si de Dumnezeu, sa umble la Constitutie, ar fi egal cu a lasa briciul in mana maimutei.

Nimic nu poate inlatura sentimentul ca odata deschisa cutia Pandorei constitutionale de catre actuala majoritate parlamentara, vor fugi de acolo tocmai drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, violate cu cruzimi, de toate guvernarile ultimilor ani. Imprejurarea ca, potrivit dispozitiilor actualei Constitutii, aceste drepturi si libertati nu pot fi atinse prin revizuirea legii fundamentale, ofera putina consolare si inca si mai putine garantii impotriva dezastrului. Cate nemernicii nu au fost comise in ultimii circa cincisprezece ani impotriva Constitutiei, in ciuda ei si chiar in numele ei?!

Concluzia este, de aceea, ca proiectul revizuirii Constitutiei nu trebuie lasat actualilor guvernanti. Nu trebuie sa transformam Romania in republica parlamentara. Ea deja este astfel. Ceea ce trebuie facut este sa schimbam mentalitatile societatii, sa dezvaluim poporului ce spune cu adevarat contractul sau social, legea noastra fundamentala, si sa curatim legislatia infra-constitutionala de toate aberatiile anticonstitutionale. Pentru o Constitutie mai buna inca este timp. Sa ne bucuram cu adevarat si curat de cea pe care o avem!