Jurnalista Adina Anghelescu-Stancu de la Gandul.ro a realizat un interviu cu avocatul Robert Rosu (foto) de la casa de avocatura Tuca Zbarcea si Asocatii. Este primul interviu pe care avocatul Rosu il acorda unei publicatii dupa iesirea din inchisoare, ca urmare a admiterii recursului in casatie in dosarul nr. 1804/1/2021, in 23 noiembrie 2021, de catre judecatorii Rodica Cosma, Stefan Pistol si Laura Soane de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a dispus achitarea sa in baza art. 16 alin. 1 lit. b teza I din CPP "fapta nu e prevazuta de legea penala".

Solutia instantei supreme a venit dupa aproape un an de la momentul la care Completul Negru al ICCJ, format din judecatorii Ionut Matei, Florentina Dragomir si Alina Ioana Ilie au decis condamnarea avocatului Robert Rosu la 5 ani de inchisoare cu executare, in dosarul "Ferma Baneasa" pentru "vina" de a-si exercita profesia de avocat, dispunand incarcerarea sa.

Redam in continuare un fragment din interviul realizat de jurnalista Adina Anghelescu-Stancu cu avocatul Robert Rosu pentru Gandul.ro:

Domnule avocat, au trecut doua luni de cand ati revenit acasa. Nu vreau sa redeschid o rana adanca, dar se spune ca si cele mai mari suferinte dau semne de vindecare abia atunci cand poti vorbi despre ele cu detasare. Cum a fost aproape un an in penitenciar?

Mai intai, a fost socul initial al vestii ca am fost condamnat la 5 ani de detentie. Vestea a fost ca un trasnet, nu numai pentru mine, ci pentru toata familia mea, pentru colegii mei si prietenii care ma cunosc. Am trait sentimentul unei mari nedreptati si apoi cel al unei mari neputinte.

Apoi, acolo, in penitenciar, intervine instinctul de conservare. Eu am ales sa privesc la tot ce se intampla in jurul meu ca un observator, ca un spectator, si nu ca participant direct. Aveam sentimentul, uneori, ca ma uit la un film al lui Pintilie sau al lui Porumboiu. Detasarea voluntara a fost prima reactie mentala pe care am avut-o atunci, in prima noapte, cand mi-am pus putinele bagaje, alaturi de alti ”noi veniti”, pe un carucior metalic si am inceput sa il impingem prin zapada, spre celular. Trebuia sa invat sa raman in picioare, orice ar fi. Sa gasesc puterea de a rezista in mediul penitenciar de maxima siguranta. Trebuia sa fac asta, mai ales pentru familie, in fata careia, la vizite, nu voiam sa transpara trauma.

Dar cea mai mare dificultate, suferinta, a fost in urma unei decizii pe care am luat-o. Mai precis, mi-am impus sa nu accept aceasta nedreptate, si asta potenteaza chinul interior. Exista acolo oameni care, stiindu-se vinovati, accepta altfel pedeapsa si traiesc cu speranta ca intr-o zi vor reveni in societate. Se spune ca justitia penala urmareste, intre altele, sa il conduca pe individ la constiinta culpabilitatii sale.

V-ati gandit vreun moment la gratiere?

Eu stiam ca nu am gresit, ca nu pot recunoaste nicio forma de vinovatie. De altfel, procurorul de caz, David-Deca, mi-a spus la prima discutie pe care am avut-o, in decembrie 2015, ca stie ca sunt nevinovat, dar ca ma va chinui daca nu spun ce doreste dumnealui.

Cati oameni nevinovati ati vazut pana acum care sa accepte o pedeapsa pentru ce nu au facut? Si copilul mic, certat fara motiv, se razvrateste. Din acest motiv, nici nu am acceptat ca familia sau colegii mei sa faca vreun demers pentru o gratiere. Gratierea inseamna clementa, iar eu nu aveam de ce sa fiu iertat.

Ce a fost cel mai greu in perioada de detentie? Relatia cu gardienii? Cu ceilalti detinuti? Ati intampinat vreun impediment?

Cu angajatii din penitenciar nu am avut probleme, ei isi fac meseria, nu te mai judeca. Mediul penitenciar te asaza alaturi de condamnati cu infractiuni grave si contactul cu ei nu poate fi evitat. Daca cineva crede ca ”gulerele albe” sunt protejate acolo, va garantez ca nu este deloc asa. De multe ori, viata dupa gratii a unor astfel de persoane e mai dificila decat a infractorilor de drept comun, tocmai pentru ca personalului din inchisoare ii este teama sa nu fie invinovatit ca favorizeaza pe cineva.

Cate carti ati citit in penitenciar? Mai stiti? Care dintre ele v-a fost sprijin la greu?

Am citit destul de mult, pentru ca era sigura modalitate de ”a evada” din acel spatiu. Peste 70 de carti. M-am aplecat foarte mult asupra unei carti: Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos, o carte adanc duhovniceasca, dar si importanta din punct de vedere istoric pentru ca descrie viata in inchisorile comuniste, suferinta dar si fericirea pe care o poti gasi in interiorul tau, indiferent de locul in care te afli.

Stiu ca familia a venit la vizite, chiar si fetitele. Aveti doua fetite. Gemene. Ce fel de trairi aveati atunci, cum au decurs aceste vizite?

Contactul fizic cu membrii familiei a fost imposibil. Toate intalnirile noastre au fost prin geam, nu am putut sa-mi imbratisez sotia, copiii, nici macar sa le ating mainile. Inca am un gol in suflet din cauza asta. Mi-au lipsit enorm de mult. Mi-a fost greu sa inteleg de ce societatea a ajuns sa ma pedepseasca in acest fel, dar acestea sunt rigorile unui penitenciar de maxima siguranta, precum Rahova.

Sa stiti ca sunt detinuti care nu spun copiilor ca se afla in penitenciar, ci ca sunt in armata sau la munca in strainatate si se intalnesc cu familia doar online, pe Skype, in spatii amenajate de penitenciar. Eu nu aveam cum sa aplic strategia aceasta ca sa-mi pot proteja copiii, pentru ca au vazut totul la televizor. Si stiau tot ce mi se intampla. Nu aveam cum sa ascund ceva. Copiii si sotia mea au suferit la fel de mult, alaturi de mine.

Cand ati plecat de acasa spre penitenciar ce ati spus fetitelor?

Nora si Smaranda nu erau acasa. Mai bine. Nu am vorbit atunci cu ele. 17 decembrie 2020 a fost o zi diferita. Mi-am dus fetele la scoala si le-am imbratisat mai mult decat de obicei la despartire, pentru ca stiam ca e ziua pronuntarii. Nu ma asteptam la condamnare. Sincer. Eram un om achitat, instanta de fond stabilise ca nu am savarsit nicio fapta penala, nu era nicio proba noua.

Dar… aveam ceva dubii prin raportare la atitudinea din ultimele sedinte de judecata ale completului. Avand peste 20 de ani de experienta ca avocat pledant, nu aveam voie ca tocmai eu sa ma imbat cu apa rece. Totusi, am sperat ca se va termina cu bine procesul. Aveam sa mai astept dreptatea inca un an, si in temnita.

Nu mai aveati incredere in justitie?

Am crezut intotdeauna in justitie si am spus-o si in ultimul cuvant, la recursul in casatie, ca si daca trecuse aproape un an de pedeapsa executata, nu incetasem sa sper ca se face dreptate. Stiti cum spunea Octavian Paler, ca trebuie sa mergem pana la capat in orice speranta.

In cazul meu, a fost pentru prima data cand un avocat a ajuns sa fie condamnat penal pentru sustinerea unor opinii cu caracter juridic, pentru activitati desfasurate in calitate de avocat (prezentarea de memorii, redactarea de notificari, sustinerea de pledoarii etc.). Si, poate, prima data cand au fost trimisi oameni dupa gratii, pentru ca au respectat hotarari judecatoresti irevocabile.

Continuarea interviului poate fi citita AICI