Judecatoarea Alina Sorinela Macavei (foto) de la Sectia I civila a Inaltei Curti de Casatie si Justitie face pentru Lumeajustitiei.ro o analiza juridica privind ultimele evenimente petrecute in sistemul judiciar, dupa alegerile din 4 ianuarie 2013 de la Consiliul Superior al Magistraturii. Prezentam in continuarea analiza judecatoarei Alina Sorinela Macavei asupra actualei crize din Justitie:

„Privind ceea ce se intampla in prezent in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ne intrebam: care este cauza acestui conflict si cum poate fi el solutionat? Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi gasit decat printr-o abordare juridica, singura in masura sa aduca o explicatie care sa impuna masuri de natura a remedia efectiv situatia creata. inca de la inceput, cateva notiuni se impun a fi precizate, pentru ca produc confuzie nu atat din cauza interpretarii lor, cat mai ales prin modul in care sunt reglementate. in Constitutie, in capitolul privind “autoritatea judecatoreasca” sunt cuprinse, in sectiuni separate: instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce duce la concluzia ca aceasta notiune include atat pe judecatori, cat si pe procurori.

Potrivit art. 1 alin.1 al Legii nr.304/2004, “puterea judecatoreasca”, privita ca una dintre cele trei puteri ale statului, se exercita de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, deci este alcatuita numai din judecatori, pe cand „magistratura” este activitatea desfasurata atat de judecatori, cat si de procurori, in conformitate cu art. 1 al Legii nr.303/2004. „Justitia” se realizeaza prin instantele judecatoresti, deci de catre judecatori, in temeiul art. 126 alin.1 din Constitutia Romaniei si art.2 alin.2 din Legea nr. 304/2004. Art. 1 al Legii nr. 317/2004 stabileste ca garantarea „independentei justitiei”, deci a judecatorilor, este realizata de catre Consiliul Superior al Magistraturii, ai carui membri raspund in fata judecatorilor si procurorilor pentru activitatea desfasurata in exercitarea mandatului. Textele legale mentionate vehiculeaza notiuni precum: „autoritate judecatoreasca”, „putere judecatoresca”, „justitie” si „magistratura”. Din analiza coroborata a articolelor, se desprinde concluzia ca notiunile de „putere judecatoreasca”, respectiv de „justitie” includ numai instantele, adica pe judecatori.

Pe de alta parte, notiunile de „autoritate judecatoreasca” si de „magistratura” includ atat pe judecatori, cat si pe procurori, datorita referirii in mod expres la ambele categorii profesionale.

Desi aceste distinctii sunt clare, legiuitorul isi pierde consecventa prin acordarea, in art. 1 alin.1 al Legii nr. 317/2004, catre Consiliul Superior al Magistraturii a rolului de garant al independentei „justitiei”, adica a independentei judecatorilor, desi acest organism colegial este constituit din judecatori si procurori”.

Prin urmare, legiuitorul roman a apreciat ca independenta justitiei, adica a judecatorilor, este aceeasi cu cea a procurorilor, din moment ce a inteles sa realizeze un organism comun, unit sub egida notiunii de „magistratura”, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, in scopul de a o apara. Realizarea unei analize de detaliu asupra pozitiei procesuale, responsabilitatii si a rolului decizional avut de judecator, respectiv de procuror, in cadrul procesului penal, in mod preponderent, dar si in cadrul procesului civil, in anumite tipuri de cauze, in scopul identificarii unor eventuale interese comune ale celor doua categorii profesionale, nu se impune la acest moment, cata vreme Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat Romania, retinand ca, „in Romania, procurorii, actionand in calitate de reprezentanti ai Ministerului Public, subordonati, mai intai, procurorului general, apoi ministrului justitiei, nu indeplinesc conditia de independenta in raport cu puterea executiva (…) independenta fata de executiv fiind inclusa printre garantiile pe care le presupune notiunea de "magistrat", (Hotararea Pantea impotriva Romaniei, paragraful 238, idee exprimata anterior si in Hotararea Vasilescu impotriva Romaniei din 22 mai 1998, care, in paragraful 41, ne aminteste ca "tribunal", potrivit art. 6 alin. 1, adica instanta judecatoreasca in sens generic, este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdictie, raspunzand unei serii de exigente, precum independenta fata de executiv, ca si fata de partile in cauza).

O astfel de constatare face de prisos orice analiza mai aprofundata, deoarece se afirma in mod ritos de catre instanta europeana ca in Romania procurorul nu este magistrat, deoarece este subordonat executivului, motiv pentru care nu prezinta garantiile de independenta pentru a lua decizii si cu privire la judecatori, in cadrul plenului Consiliul Superior al Magistraturii. Desi ar putea exista o zona de congruenta a intereselor celor doua categorii profesionale, rezultand din rolul procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societatii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor, acest considerent este insuficient pentru a inlatura argumentul lipsei de independenta a acestuia fata de executiv.

Desi lipsit de o independenta reala, procurorul este inclus intr-un organ colegial, Consiliul Superior al Magistraturii, care are ca principala menire tocmai garantarea independentei justitiei, ceea ce este un nonsens.

In pofida acestor statuari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, in urma revizuirii Constitutiei din anul 2003, s-a pastrat in art. 132 subordonarea procurorilor fata de ministrul justitiei, dar si calitatea acestuia de magistrat, desi hotararile Curtii sunt obligatorii pentru Romania, ca stat contractant, conform art. 46 alin.1 din Conventie.

Prin urmare, legislatia nationala nu a fost pusa de acord cu jurisprudenta CEDO, iar Consiliul Superior al Magistraturii reflecta prin activitatea sa aceasta inadvertenta, neputand functiona coerent si eficient, in absenta unei baze legislative care sa asigure intreaga gama de garantii menita sa aduca o independenta reala pentru procurori, absolut necesara pentru includerea lor in notiunea de „magistrat”, astfel cum este definita in jurisprudenta CEDO. In acest hatis legislativ, bazat pe neconcordante interne si nerespectarea unor principii asumate de Romania prin aderarea la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, judecatorii si procurorii se folosesc de parghiile existente pentru a-si imbunatatii statutul. Numai ca, atunci cand instrumentele sunt inadecvate, se produc inevitabil frictiuni care dovedesc astfel ca cele doua categorii profesionale nu au intotdeauna scopuri comune.

Rolul adunarilor generale ale judecatorilor si procurorilor, al asociatilor profesionale in acest conflict, prin solicitarea de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu este esential, pentru ca nu rezolva problema pe fondul sau, ci pe termen scurt, dar reprezinta o luare de pozitie oportuna si indispensabila pentru apararea independentei justitiei chiar de catre cei care o infaptuiesc in mod nemijlocit.

Nici demisia de onoare, institutie aclamata, dar neuzitata inca in Romania, nu rezolva problema pe fond, dar poate constitui un semnal de alarma tras din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii asupra modului necorespunzator in care sunt adoptate legile, inclusiv legea fundamentala. Este de prisos sa amintesc despre lipsa de reactie a celor abilitati sa actioneze la momentul adoptarii acestor prevederi legale, de aceea consider oportun sa subliniez alte cateva vulnerabilitati ale justitiei, scoase la iveala in acest conflict, care necesita modificari legislative.

Astfel, se impune schimbarea art.29 alin.4 al Legii nr.317/2004, in sensul ca hotararile Consiliului Superior al Magistraturii, in plen si in sectii, sa nu se mai ia prin vot direct si secret, ci prin vot deschis, atat pentru a se putea urmari modul in care membrii Consiliului Superior al Magistraturii isi indeplinesc mandatul, cat si pentru asigurarea transparentei si cresterea responsabilizarii acestora in luarea deciziilor.

Pentru a inlatura orice eventuala intentie de ingerinta asupra independentei justitiei, care trebuie garantata de catre Consiliul Superior al Magistraturii, este utila si modificarea prevederilor art.33 al Legii nr.304/2004, potrivit cu care presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie prezideaza completul de 5 judecatori al acestei instante, avand in vedere rezonanta sociala a cauzelor care se judeca de acest complet, dar si presiunile nedorite pe care le presupune interesul public aratat acestora.

Nu exista o ratiune de autoritate profesionala a unei astfel de reglementari, cat timp presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie este ales in aceasta functie dupa alte criterii decat cele profesionale. Aceleasi argumente exista si pentru vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie care are, la randul sau, aceasta atributie. Masura nu este oportuna nici din punct de vedere al autoritatii functiei, pentru ca in completul de judecata votul membrilor este egal.

Este usor de presupus ca multiplele atributii date de lege in sarcina presedintelui Inaltei Curti de Casatie si Justitie: de membru al Consiliul Superior al Magistraturii, de judecator in majoritatea cauzelor care se judeca de completul de 5 judecatori, de manager al celei mai inalte instante din Romania, prin importanta si complexitatea lor deosebita, pot determina, in mod explicabil, o lipsa de eficienta in activitatea sa ceea ce afecteaza, implicit, imaginea justitiei in ansamblu.

Aceasta transpare, spre exemplu, din faptul ca rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prevazut de art. 18 alin.2 al Legii 304/2001, de asigurare a interpretarii si aplicarii unitare a legii de catre celelalte instante judecatoresti, nu este indeplinit corespunzator nici in prezent, cu toate ca inalta Curte de Casatie si Justitie a fost criticata prin hotararile CEDO pentru lipsa unui mecanism eficient de asigurare a practicii unitare, ceea ce a „generat o incertitudine juridica generala” (hotararea din 12 octombrie 2010, Atanasiu impotriva Romaniei, parag.221).

Din cele expuse anterior se poate concluziona ca o modificare legislativa, bazata pe cunoasterea aprofundata a principiilor care guverneaza puterea judecatoreasca si raportul sau cu celelalte doua puteri, legislativa si executiva, este singura solutie pentru construirea unui edificiu trainic pentru autoritatea judecatoreasca, in care respectul institutional intre judecatori, procurori si avocati sa fie asigurat, prin reglementarea clara a relatiilor dintre acestia, reflectata in locul pe care il ocupa in sala de judecata. Aceasta pozitionare trebuie sa aiba in vedere realitatea de necontestat ca numai unul dintre actorii din proces decide, iar acesta este judecatorul.

De aceea numai judecatorul este indreptatit de lege sa aiba un loc distinct in sala de judecata, urmand ca partile si participantii la proces, printre care si procurorul, sa ocupe aceiasi pozitie.

Astfel, justitiabilul va putea dobandi increderea ca atat judecatorul, cat si procurorul sunt independenti, slujind numai legii, iar avocatul sau ii poate apara interesele dintr-o pozitie procesuala egala cu cea a partii adverse, cat si cu a celorlalti participanti in proces”.