Pentru a intoarce la 180 de grade solutia de achitare dispusa in prima instanta fata de toti inculpatii in „Dosarul Rompetrol”, judecatoarele Cristina Craiu si Mihaela Nita de la Curtea de Apel Bucuresti au pretins ca in procesul penal nu au nicio valoare hotararile instantelor civile prin care au fost declarate ilegale interceptarile SRI efectuate pe mandat de siguranta nationala, retinute ca probe in cauza. Mai mult, desi hotararile civile pronuntate de TMB, CAB si ICCJ in procesul civil castigat de Dinu Patriciu impotriva Serviciului Roman de Informatii erau argumentate prin hotarari CEDO in care statul roman a fost condamnat pentru abuzuri in materia sigurantei nationale, cele doua judecatoare au nesocotit si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi hotararea de referinta pronuntata in cauza Dumitru Popescu vs. Romania. In acest mod, judecatoarele Craiu si Nitu au desfiintat Sentinta de achitare pronuntata la fond de judecatorul Constantin Marino Marin, de la Tribunalul Bucuresti, si i-au condamnat pe toti cei 11 inculpati din "Dosarul Rompetrol" la pedepse de pana la 6 ani de inchisoare. Printre cei condamnati s-au numarat ex-ministrul Sorin Pantis, care a primit 2 ani si 8 luni de inchisoare cu executare, si fostul senator liberal Sorin Rosca Stanescu, trimis dupa gratii in ciuda faptului ca aparatorul sau, avocatul George Papu (foto), si mai ales acuzarea (procurorul de sedinta al DIICOT) au solicitat instantei sa constate interventia prescriptiei speciale.

Judecatoarele Craiu si Nitu au nesocotit sentintele civile prin care TMB, CAB si ICCJ, invocand jurisprudenta CEDO, au declarat ilegale interceptarile SRI

In motivarea deciziei de condamnare din „Dosarul Rompetrol”, judecatoarele Cristina Craiu si Mihaela Nita au retinut ca probe interceptarile obtinute ilegal de Serviciul Roman de Informatii, ignorand autoritatea de lucru judecat a hotararilor instantelor civile - Tribunalul Bucuresti, Curtea de Apel Bucuresti si Inalta Curte de Casatie si Justitie - care, invocand jurisprudenta CEDO in materie, au statuat ca, in perioada 2003-2004, omul de afaceri Dinu Patriciu a fost ascultat ilegal de SRI, pe mandat de siguranta nationala. Nesocotirea sentintelor civile a fost justificata de cele doua judecatoare printr-o interpretare discutabila a dispozitiilor art. 28 din Codul de procedura penala, privind autoritatea hotararii penale in procesul civil si efectele hotararii civile in procesul penal, care prevede la alineatul (2) ca „hotararea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organelor judiciare penale cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia”.

Iata pasajul din motivarea deciziei de condamnare referitor la interceptarile SRI declarate ilegale de instantele civile, dar retinute ca probe in procesul penal (Decizia nr. 1156/A/07.10.2014 poate fi citita integral la finalul articolului):

"Contrar apararilor formulate de intimatii inculpati in cauza care au invocat nelegalitatea interceptarilor si au solicitat excluderea lor, Curtea constata:

Interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul Patriciu Dan Costache a fost autorizata in baza ordonantei nr. 002034 din 31.10.2003 emisa de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Cabinet Procuror General, mandat solicitat in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei si hotararii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

La data de 7.04.2006, in timp ce se afla sub urmarire penala in dosarul 111/D/P/2004, inculpatul Patriciu Dan Costache si SC Rompetrol SA s-au adresat instantei civile solicitand daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice in perioada 2003-2004, cerere admisa prin sentinta civila nr.709 din 11.05.2007 pronuntata in dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitiva prin respingerea apelului (cu opinie separata) si irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a ICCJ Sectia Civila si de Proprietate Intelectuala, retinandu-se, in esenta, existenta 'faptei' de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vietii private savarsita cu incalcarea art.3 din Legea 51/1991.

Dincolo de solutia instantei civile care, potrivit art.28 Cod procedura penala, nu poate avea nici un efect in fata instantei penale, Curtea observa ca inculpatul Patriciu Dan Costache a recurs la aceeasi maniera de a-si premedita apararile precum 'preconstituirea' de 'opinii legale' ca si in cazul Creantei Libia.

Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului Patriciu Dan Costache a avut baza legala, faptele comise de inculpat in legatura cu Creanta Libia dar si cu procesul de privatizare si postprivatizare Petromidia (cu privire la care cercetarile au fost disjunse) sunt de natura a aduce atingere sigurantei nationale a statului astfel ca nu se poate retine incalcarea art. 3 din Legea 51/1991.

Baza legala a efectuarii interceptarilor telefonice la data retinuta a comiterii faptelor in prezenta cauza, chiar in conditiile in care instanta de contencios european a retinut lipsa de previzibilitate a Legii 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei a fost validata, la acea data, prin decizia Curtii Constitutionale nr.766/16.01.2007 publicata in Monitorul Oficial nr.25 din 16.05.2007 in sensul ca masurile de supraveghere in cazurile reglementate de Legea 51/1991 raman supuse procedurii impuse de art. 13 din legea speciala care nu au fost abrogate implicit si nici modificate.

Asa fiind, interceptarea convorbirilor telefonice efectuate in baza art.13 din Legea 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei nu poate fi privita de Curte ca un mijloc de proba nelegal obtinut cu consecinta ca proba nu poate fi folosita in procesul penal. Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului Patriciu Dan Costache a avut baza legala, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatarii infractiunilor.

Prin interceptarea convorbirilor s-au constatat elemente de fapt care, in opinia Curtii, au fost de natura sa confirme o data, in plus, existenta faptelor astfel cum rezulta, dincolo de orice indoiala, din toate celelalte probe administrate.

Asa cum s-a subliniat, convorbirile telefonice interceptate astfel cum sunt redate prin notele aflate la dosarul cauzei (volumul 27 d.u.p.) ofera o baza factuala puternica avand in vedere ca detaliile operatiunilor predeterminate, manipulative cu referire la pretul, volumul, modul de introducere a ordinelor de tranzactionare continute in comunicarile purtate de inculpatul Patriciu Dan Costache se reflecta fidel in documentele puse la dispozitie de Bursa de Valori Bucuresti cu privire la tranzactiile actiunilor simbol RRC, in perioada infractionala retinuta.

Mai mult, atat inculpatul Patriciu Dan Costache cat si ceilalti inculpati nu au contestat elementele de fapt din continutul discutiilor prezentate, ci au reactionat, identic, invocand incalcarea drepturilor cetatenesti si faptul ca interceptarile sunt nelegale".

„Fapta” paratului SRI din procesul civil versus „fapta penala” la care se refera teza a II-a a art. 28 alin. (2) Cpp

Asa cum se poate observa, instanta vorbeste in motivare despre "(...) existenta 'faptei' de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private... savarsita cu incalcarea art.3 din Legea 51/1991". Judecatoarele sustin in continuare ca "solutia instantei civile, potrivit art.28 Cod procedura penala, nu poate avea nici un efect in fata instantei penale", facand asadar trimitere la incidenta dispozitiilor articolului din Codul de procedura penala care stabileste in ce situatie hotararile instantelor civile nu au autoritate de lucru judecat in procesele penale:

„Art. 28 - Autoritatea hotararii penale in procesul civil si efectele hotararii civile in procesul penal: (...)

(2) Hotararea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata organelor judiciare penale cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia”.

Evident, "fapta de ascultare a convorbirilor telefonice" la care fac trimitere in motivare cele doua judecatoare este retinuta in sarcina paratului SRI in procesul civil, nefiind nicidecum o "fapta penala" in sensul celei la care se face referire in teza a II-a a art. 28 alin. (2) Cpp, cum ar putea fi, de exemplu, o fapta a inculpatului Dinu Patriciu in procesul penal. Ca atare, se pune in discutie daca nu cumva cele doua judecatoare ar fi trebuit sa faca distinctie intre „fapta de ascultare a convorbirilor telefonice” (apartinand paratului SRI din procesul civil) si „fapta penala”, ca unul dintre cele 3 elemente esentiale ale raportului de conflict (fapta, persoana, vinovatie), pentru care este incidenta dispozitia tezei a II-a a art. 28 alin. (2) Cpp.

Judecatoarele Craiu si Nitu au nesocotit si jurisprudenta CEDO in materia interceptarilor pe siguranta nationala

Chiar daca am admite aplicarea corecta a dispozitiilor art. 28 alin. (2) Cpp si, prin urmare, am considera ca in "Dosarul Rompetrol" cele doua judecatoare in mod just au decis ca sentintele civile pronuntate de TMB, CAB si ICCJ nu au autoritate de lucru judecat in procesul penal, ramane ca certa grava abatere a ignorarii hotararilor CEDO de condamnare a Romaniei pentru abuzuri in materia sigurantei nationale. Este vorba in mod deosebit despre cauza Dumitru Popescu vs. Romania (dar si Rotaru vs. Romania), la care se face trimitere in hotararile instantelor civile mai sus-mentionate, care i-au dat castig de cauza omului de afaceri Dinu Patriciu, dupa ce acesta a reclamat nelegalitatea interceptarilor efectuate de Serviciul Roman de Informatii.

Iata cateva pasaje din hotararile instantelor civile nationale in care se face trimitere la jurisprudenta CEDO:

Tribunalul Bucuresti, Sentinta civila nr. 709 din 11 mai 2007: “Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 (n.r. - legea sigurantei nationale), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut in Hotararea pronuntata in cauza Dumitru Popescu contra Romaniei ca acest act normativ nu indeplineste cerintele de previzibilitate in discutie, intrucat nu prezinta garantiile necesare prevenirii arbitrariului si abuzului de drept. In acest sens, s-a retinut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face in temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul in speta, potrivit celor retinute mai sus), iar procurorul roman nu indeplineste cerinta independentei fata de executiv (Hotararile Vasilescu si Pantea contra Romaniei), dupa cum in procedura reglementata de lege nu exista niciun control a priori al autorizatiei emise de procuror de catre o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptaru nu sunt informate, in sistemul legii speciale. De asemenea, s-a retinut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptarilor convorbirilor telefonice de catre o autoritate independenta si impartiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de aparare si de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic si lipsit de sanctiune) nu suplineste absenta totala a controlului asupra interceptarilor. Curtea EDO a retinut si schimbarea legislativa intervenita in dispozitiile Codului de Procedura penala prin Legile nr.281/2003 si nr.356/2006, dar a notat si pozitia Curtii Constitutionale romane exprimata in decizia pronuntata de aceasta la 16.01.2007, in sensul ca masurile de supraveghere in cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 raman supuse procedurii cuprinse in art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit si nici modificate.

In consecinta acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante in speta), Curtea EDO a retinut ca legea in discutie nu prezinta un grad minimal de protectie contra arbitrarului, incalcand astfel art.8 din Conventie.

Tribunalul retine dispozitiile art.20 din Constitutia Romaniei, in temeiul carora jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa in dreptul intern, chiar Curtea Constitutionala retinand ca “interpretarea instantei de contencios european, in virtutea principiului subsidiaritatii, se impune si fata de instanta de contencios constitutional national”.

Prin urmare, in considerarea aderarii Romaniei la Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea Curtii EDO retinuta mai sus este obligatorie pentru instanta nationala, in detrimentul legii interne, astfel incat se considera ca apararea paratei (n.r. - SRI) in sensul ca masura era justificata de legea interna nu poate fi retinuta. Acesta este motivul pentru care instanta apreciaza ca fapta paratei imbraca un caracter ilicit in sensul invocat de reclamantul patriciu Dan Costache, fiind totodata savarsita cu vinovatie, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptarii comunicatiilor reclamantului.

Va fi retinuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din incalcarea dreptului la viata intima si privata protejat de art.8 din Conventie, dupa cum va fi retinuta si legatura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei si prejudiciul suferit de reclamant”.

Curtea de Apel Bucuresti, Decizia civila nr. 1/09.02.2009: "In speta, prima instanta a retinut in mod corect ca fapta Serviciului Roman de Informatii, constand in ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vietii private a apelantului Patriciu Dan Costache, dar si ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din reteaua companiei private SC Rompetrol SA, savarsita cu incalcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune grava in viata privata a persoanei, incalca secretul corespondentei si al celorlalte mijloace de comunicare si lezeaza drepturile subiective civile statuate de art.26 si 28 din Constitutia Romaniei, consacrate, de asemenea, si de Conventia Europeana a Drepturilor Omului. (…)

Legislatia romana in materia sigurantei nationala a Romaniei, care nu suferise modificari pana la aparitia Legii nr. 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozitiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Conventiei Europene a Drepturilor Omului in ce priveste respectarea secretului corespondentei (in care se include si convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garantii suficiente impotriva oricarei ingerinte arbitrare a puterii publice in exercitarea acestui drept. Astfel, legea in cauza aduce restrictii secretului comunicatiilor, permite o supraveghere secreta, fara obligatia de a informa pe cel interesat. In afara de aceasta, legislatia exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror si nu ofera garantii prevenirii arbitrariului si abuzului de drept.

Sub pretextul existentei unei amenintari la adresa sigurantei nationale, au fost inregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului Patriciu Dan Costache pentru o perioada extrem de lunga (1 an si 3 luni), pentru ca ulterior datele obtinute sa fie folosite impotriva sa in procese penale ce au exclusiv ca obiect savarsirea unor infractiuni de drept comun, fara ca vreo instanta de judecata sa poata cenzura legalitatea administrarii unor asemenea mijloace de proba.

Astfel, ca urmare a ascultarilor telefonice ilegal efectuate de catre institutia publica in cauza, Serviciul Roman de Informatii a obtinut si a detinut informatii cu privire la viata privata a reclamantului Patriciu Dan Costache, date cu privire la activitati de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formularii prezentei actiuni, cu referiri la siguranta nationala a Romaniei.

Masura luata de Serviciul Roman de Informatii, si anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului Patriciu Dan Costache, in conditiile in care existau indicii in acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obtinerea unor date care sa vizeze atingerea adusa sigurantei nationale a Romaniei, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, in incercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerinta autoritatii statale, in cauza a paratului Serviciul Roman de Informatii, in exercitiul dreptului la corespondenta al reclamantului Patriciu Dan Costache consta, in cauza, in interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, desi procedura de obtinere si eliberare a mandatului in temeiul Legii nr.51/1991 nu ofera nicio protectie juridica celui urmarit. (…) Ca atare, legea nr.51/1991, intrucat contravenea normelor internationale in ceea ce priveste respectarea secretului corespondentei (in care se include si convorbirile telefonice), trebuia inlaturata de la aplicare. (…) Asadar, intrucat interceptarea corespondentei constituie o ingerinta foarte grava in dreptul persoanei si doar motive foarte serioase, bazate pe o banuiala verosimila, ca persoana este implicata in activitati criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizarii.

In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislatia romana nu prevede o protectie adecvata impotriva abuzului puterii de stat in domeniul interceptarii convorbirilor telefonice, astfel incat ingerinta in dreptul reclamantului Patriciu Dan Costache 'nu era prevazuta de lege', in sensul Conventiei, articolul 8 fiind incalcat.

Chiar simpla existenta a legislatiei interne privind interceptarile implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afecteaza libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicatii si, prin urmare, constituie o ingerinta din partea unei autoritati publice in exercitarea dreptului la respectarea corespondentei.

In consecinta, fata de toate cele aratate anterior, fapta paratului este savarsita cu vinovatie, la propunerea institutiei publice in cauza fiind obtinute si detinute date cu privire la persoana reclamantului Patriciu Dan Costache, fara legatura cu acte ce vizeaza siguranta nationala, de natura a crea acestei parti un prejudiciu nepatrimonial”.

Inalta Curte de Casatie si Justitie, Decizia civila nr. 1475/18.02.2011: “Fata de cele aratate, concluzia instantei de apel conform careia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului Patriciu Dan Costache, in lipsa preexistentei oricaror date sau indicii referitoare la existenta unei amenintari la adresa sigurantei nationale, reprezinta o fapta ilicita, savarsita chiar cu incalcarea legii nationale este corecta atat in ceea ce priveste perioada anului 2003, cat si perioada anului 2004, prevederile art.13 alin.2 referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 ramanand neschimbate si dupa modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003.

In acest context, imprejurarea ca durata mare a interceptarilor, 1 an si 3 luni, ar fi fost sau nu permisa de lege nu mai are relevanta din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situatia premisa a acestora – ci doar din perspectiva gravitatii acesteia, avuta in vedere la stabilirea cuantumului despagubirilor. (...) In realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezinta un amestec, o intruziune, o ingerinta in viata privata a acesteia. Conform Art. 8 din CEDO, obligatia autoritatilor publice este de a nu exercita vreun amestec in viata privata, inclusiv in corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca exceptie, cu respectarea conditiilor si garantiilor din paragraful (2) al Art. 8. Chiar daca aceste conditii si garantii sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vietii private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de raspundere. Or, in speta, s-a retinut ca interceptarile au fost nelegale, ceea inseamna ca autoritatea care se face culpabila – adica SRI – trebuie sa fie obligata la repararea prejudiciului”.

Prezentam integral motivarea Hotararii CEDO in cauza Dragomir Popescu vs. Romania, din 26 aprilie 2007:

"61. Curtea constata faptul ca plangerea reclamantului se refera, pe de o parte, la incalcarea prevederilor legale din dreptul national in materia interceptarilor telefonice, in absenta unei autorizatii eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de alta parte vizeaza inexistenta unei baze legale cuprinzatoare in dreptul roman, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, in absenta unei legi care sa ofere suficiente garantii impotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intra in notiunile de „viata privata” si „corespondenta” in sensul art. 8 par. 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obtinute si eventuala lor utilizare in cadrul urmaririi penale indreptate impotriva reclamantului se analizeaza drept o „ingerinta a unei autoritati publice” in exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotararile Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, par. 64; Kruslin impotriva Frantei si Huvig impotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A si 176-B, p. 20, par. 26, si p. 52, par. 25, Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-III, p. 1016-1017, par. 48; Aalmoes si alti 112 impotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).

62. In aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca expresia „prevazuta de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se refera si la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibila cu principiul preeminentei dreptului (Halford, citata mai sus, par. 49; Aalmoes si alti 112, citata mai sus; Khan impotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, par. 26, CEDO 2000-V). in contextul supravegherii secrete exercitate de autoritatile publice, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva interventiei arbitrarului in exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. in plus, legea trebuie sa foloseasca termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o maniera satisfacatoare, circumstantele si conditiile in care abiliteaza autoritatile publice sa ia astfel de masuri secrete (Malone, citata anterior, par. 67; Weber si Saravia impotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, par. 93, CEDO 2006-...). Daca, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate inlatura niciodata complet eventualitatea unei actiuni nelegitime a unui functionar de rea-credinta, neglijent sau prea zelos, elementele care conteaza in vederea exercitarii controlului Curtii in cauza sunt probabilitatea unei asemenea actiuni si garantiile oferite pentru a se proteja impotriva acesteia (Klass, citata mai sus, par. 59; Aalmoes si alti 112, citata anterior).

1. Referitor la temeiul legal al ingerintei

62. In speta, daca nu se contesta faptul ca a avut loc o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii private, partile nu sunt de acord in ceea ce priveste temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozitiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Roman de Informatii, considerata deja de Curte ca fiind incompatibila cu art. 8 par. 2 din Conventie in Cauza Rotaru impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.341/95, par. 61-63, CEDO 2000-V), in timp ce, in opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala.

63. Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, ca acele constatari pe care le-a formulat in cauza Rotaru, citata de reclamant, nu sunt direct aplicabile in cauza de fata. intr-adevar, obiectul litigiului prezentat Curtii in cauza respectiva nu se referea la masuri de supraveghere secreta autorizate de parchet in temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala, ci la pastrarea si utilizarea de catre Serviciul Roman de Informatii a datelor obtinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viata privata a domnului Rotaru, precum si la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citata mai sus, par. 61-63).

64. Totusi, trebuie constatat faptul ca infractiunea de contrabanda cu tigari, de comiterea careia era suspectat reclamantul, nu este enumerata in art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre actiunile ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale, care ar fi justificat, in opinia Guvernului, interceptarea comunicatiilor sale: legea in cauza se refera in mod expres la infractiunea de contrabanda cu materiale explozive sau radioactive, si nu la contrabanda cu tigari (paragraful 41 de mai sus). Numai o interpretare extensiva a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispozitii drept un temei legal al ingerintei, daca sunt avute in vedere circumstantele in care a avut loc contrabanda cu tigari, si anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, intr-adevar, capacitatea de aparare a tarii.

65. Presupunand ca ingerinta in viata privata a reclamantului ar fi avut un astfel de temei in dreptul intern, pentru ca aceasta sa nu duca la incalcarea art. 8, este necesar sa fi fost respectate conditiile prevazute de legea nationala pentru autorizarea ascultarilor telefonice de catre serviciile speciale si, in acest caz, sa fi existat in lege suficiente garantii pentru ca autoritatile sa nu poata lua masuri arbitrare care sa aduca atingere dreptului reclamantului la respectarea vietii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinte.

2. Asupra respectarii cerintelor prevazute de lege in materia interceptarii convorbirilor telefonice

66. Din probele administrate la dosar nu reiese in mod clar daca procurorul a emis o autorizatie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, asa cum prevede in mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau daca interceptarile in litigiu au fost efectuate din intamplare in cadrul interceptarilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine araba, J.A.A. Potrivit observatiilor initiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degraba de aceasta ultima ipoteza, la care subscrie reclamantul, contestand ca ar fi existat o autorizatie care sa-l vizeze personal. Acest argument pare sa fie contrazis de motivarea deciziilor Curtii Militare de Apel si Curtii Supreme de Justitie, care indica faptul ca ar fi existat, in dosarul instantei, un mandat emis de Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (paragrafele 35 si 38 de mai sus). Pe de alta parte, Guvernul se refera, de asemenea, in observatiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o data ulterioara primelor interceptari ale convorbirilor reclamantului si care l-ar fi vizat personal de aceasta data (paragraful 51 in fine de mai sus).

67. In orice caz, existenta sau inexistenta unei astfel de autorizatii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunand chiar ca aceasta ar fi existat si ca cerintele dreptului intern in materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, ramane de analizat daca legea insasi - in redactarea de la data faptelor - era susceptibila sa-l protejeze pe reclamant impotriva arbitrarului autoritatilor, prevazand garantii suficiente intr-un domeniu atat de sensibil cum este dreptul la respectarea vietii private.

3. Asupra garantiilor prevazute de lege pentru asigurarea gradului minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica

68. Curtea admite - dupa exemplul Guvernului - ca prezenta cauza prezinta similitudini cu Cauza Klass impotriva Germaniei (Hotararea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), in masura in care ingerinta in dreptul la respectarea vietii private a reclamantului viza si apararea sigurantei nationale. in aceasta materie, Curtea a admis ca existenta unor dispozitii legale atribuind competente de supraveghere secreta a corespondentei si a telecomunicatiilor, putea, intr-o situatie exceptionala, sa se dovedeasca necesara intr-o societate democratica si ca legiuitorul national se bucura de o anumita putere discretionara, care nu era insa nelimitata (Klass, par. 49 in fine).

69. Este adevarat ca, in timp ce cauza Klass, citata mai sus, a oferit prilejul constatarii neincalcarii art. 8, motivat de faptul ca legea germana privind siguranta nationala (Legea “G10”) cuprindea garantii adecvate si suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autoritatilor (a se vedea, in acelasi sens, si Weber si Saravia, citata mai sus, par. 137), Curtea nu este convinsa ca in cauza de fata este vorba de aceeasi situatie. intr-adevar, analiza detaliata a cerintelor legislatiei romane aplicabile si a impedimentelor de fapt eventual intalnite de orice persoana care se considera lezata de o masura de interceptare a comunicatiilor sale reliefeaza absenta unor garantii adecvate, situatie care este incompatibila cu gradul minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica.

a)Lipsa de independenta a autoritatilor competente sa autorizeze ingerinta

70. Pentru inceput, trebuie constatat ca, in caz de amenintare la adresa sigurantei nationale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, in temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de catre serviciile speciale ale Serviciului Roman de Informatii pentru o durata de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (paragraful 41 de mai jos). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, sa prelungeasca ulterior durata interceptarilor pentru termene de cate 3 luni, consecutiv, fara ca legea sa prevada vreo limita temporala (a se vedea, per a contrario, hotararile Klass, par. 51-52, Prado Bugallo impotriva Spaniei, nr. 58.496/00, par. 29, 18 februarie 2003, si Valenzuela Contreras impotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, par. 60).

71. In acest caz era vorba, in mod cert, de masuri ce incalca grav dreptul la respectarea vietii private a particularilor, lasate la discretia procurorului. Or, Curtea a statuat deja ca procurorii romani, actionand in calitate de magistrati ai ministerului public, nu indeplineau cerinta de a fi independenti fata de puterea executiva (Vasilescu impotriva Romaniei, hotararea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, par. 40, 41, Pantea impotriva Romaniei, nr. 33.343/96, par. 238-239, CEDO 2003-VI).

b)Lipsa oricarui control a priori al autorizatiilor date de procuror

72. Curtea a constatat deja ca deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, in fata unui organ jurisdictional independent si impartial, singura cale de recurs prevazuta de lege impotriva unor astfel de decizii fiind contestatia in fata procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa impotriva Romaniei (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).

73. Autorizatia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, asadar, susceptibila, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecator sau a unei autoritati independente, fie ca era vorba de un control din oficiu sau la cererea partii in cauza; din lectura dispozitiilor nationale in vigoare reiese faptul ca persoanele ce faceau obiectul interceptarilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate in niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs in fata unei instante (a se vedea, per a contrario, Kruslin citata mai sus, par. 34).

c)Lipsa oricarui control a posteriori al temeiniciei interceptarii din partea unei autoritati independente si impartiale

74. O persoana ale carei convorbiri au fost puse sub ascultare si care a fost trimisa in judecata ca urmare a faptelor dezvaluite prin acest mijloc nu putea sa beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptarii convorbirilor sale din partea unei autoritati judiciare independente si impartiale.

75. Articolul 911 -5 din CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul sa depuna la dosarul instantei sesizate cu o acuzatie penala documentatia pe care acestea s-au bazat atunci cand au solicitat si, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, asa cum a aratat in mod expres reclamantul in exceptia sa de neconstitutionalitate a art. 911 -5 din CPP (paragraful 22 de mai sus).

76. Or, aceste lacune ale legii par sa fi condus, in speta, la o imposibilitate pentru instantele sesizate cu acuzatia penala indreptata impotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizatiei emise de parchet; astfel, aceste instante s-au limitat la a controla respectarea conditiilor de forma in ceea ce priveste interceptarile propriu-zise, procesele-verbale si transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 si 38 de mai sus).

77. In opinia Curtii, simpla posibilitate pentru un particular - prevazuta de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 - de a sesiza comisiile pentru aparare si ordine publica ale celor doua camere ale Parlamentului national nu ar putea compensa lipsa oricarui control a priori sau a posteriori al interceptarilor de catre o autoritate judiciara independenta si impartiala. Asa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativa parea mai degraba teoretic si, in orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, in masura in care o persoana pusa sub ascultare nu era incunostiintata de existenta unor astfel de masuri secrete in privinta sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sanctiune sau masura pe care comisiile parlamentare ar fi putut sa le ia in caz de incalcare a legii de catre autoritatile ce au efectuat sau au autorizat interceptarile (a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, par. 53 si 55).

d)Lipsa garantiilor referitoare la pastrarea caracterului intact si complet al inregistrarilor si distrugerea acestora

78. Legea nu obliga procurorul sa precizeze in autorizatie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garantii pentru a pastra caracterul intact si complet al inregistrarilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citata mai sus, par. 30 in fine; Kruslin citata mai sus, par. 35). in speta, este de necontestat faptul ca parchetul a depus la dosarul instantei unele transcrieri fragmentare ale conversatiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 si 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el insusi, incompatibil cu cerintele art. 8. Curtea poate admite ca in anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar si numai din punct de vedere practic, sa se transcrie si sa se depuna la dosarul unei cauze toate conversatiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea incalca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vietii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. in acest caz, persoanei interesate trebuie sa i se ofere posibilitatea de a asculta inregistrarile sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezulta necesitatea de a le pastra intacte pana la sfarsitul procesului penal si, de o maniera mai generala, de a depune la dosarul de urmarire penala probe pe care le apreciaza pertinente pentru apararea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect intr-un paragraf ulterior.

79. Legea nu cuprindea nici precizari referitoare la circumstantele in care informatiile obtinute prin intermediul ascultarilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann impotriva Elvetiei [MC], nr. 27.798/95, par. 78, CEDO 2000-II; a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, par. 52).

e)Lipsa de independenta a autoritatii care ar fi putut certifica realitatea si fiabilitatea inregistrarilor

80. Din motivarea incheierii de sedinta a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese ca singura autoritate nationala care ar fi putut sa certifice realitatea si fiabilitatea inregistrarilor, procedand la o comparare a vocilor, era Serviciul Roman de Informatii, adica tocmai autoritatea care era insarcinata sa intercepteze convorbirile, sa le transcrie si sa le certifice autenticitatea, autoritate a carei independenta si impartialitate puteau, din acest motiv, sa fie puse la indoiala (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan impotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, par. 106, 4 mai 2001; McKerr impotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, par. 112, CEDO 2001 III; Ogur impotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, par. 91-92).

81. Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja - dupa exemplul unui obstacol de drept - persoanele care ar fi dorit sa reclame eventuale abuzuri ale autoritatilor. in acest sens, Curtea considera ca, din moment ce exista o indoiala in ceea ce priveste realitatea sau fiabilitatea unei inregistrari, ar trebui sa existe o posibilitate clara si efectiva ca aceasta sa fie supusa unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultarile.

4. Noul cadru legislativ

82. Curtea constata ca in prezent CPP cuprinde numeroase garantii in materie de interceptare si transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente si de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 si 356/2006 privind modificarea CPP, care impun ca operatiunile de interceptare si inregistrare a comunicatiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic sa fie realizate in baza unei autorizatii motivate, data de un judecator (paragrafele 45-46 de mai sus).

83. De asemenea, din observatiile complementare ale Guvernului reiese ca, de acum inainte, controlul fiabilitatii inregistrarilor este de competenta Institutului National de Expertiza Criminalistica, care actioneaza sub autoritatea Ministerului Justitiei si ai carui experti au calitatea de functionar public, fiind complet independenti fata de autoritatile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (paragraful 54 de mai sus).

84. Rezulta ca aceste modificari legislative, pe care trebuie sa le remarcam, sunt mult ulterioare faptelor denuntate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat ca, in pofida modificarilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 si 356/2006, masurile de supraveghere in cazul unor potentiale amenintari la adresa sigurantei nationale par sa poata fi dispuse in prezent si de parchet, conform procedurii prevazute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogata pana in prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecatorul constitutional, sesizat de o instanta nationala ce sustinea tocmai neconstitutionalitatea art. 13, motivat de faptul ca acesta permitea eludarea garantiilor prevazute de CPP in materie de interceptare a comunicatiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa in cazul unor fapte ulterioare intrarii in vigoare a noii proceduri prevazute de CPP (paragraful 42 de mai sus).

5. Concluzie

85. In lumina circumstantelor spetei, Curtea considera ca reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protectie impotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Conventie.

86. Prin urmare, a avut loc incalcarea acestei prevederi".

*Cititi aici Decizia penala nr. 1156/A/07.10.2014 a Curtii de Apel Bucuresti

*Cititi aici Hotararea CEDO in cauza Dumitru Popescu vs. Romania

*Cititi aici Sentinta civila nr. 709/11.05.2007 a Tribunalului Bucuresti

*Cititi aici Decizia civila nr. 1/09.02.2009 a Curtii de Apel Bucuresti

*Cititi aici Decizia civila nr. 1475/18.02.2011 a ICCJ