Orice judecator de buna-credinta poate ocoli in mod legal interdictia continuta in Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ privind suspendarea actelor administrative emise in context epidemiologic. Trebuie doar sa tina cont de faptul ca art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei permite ocolirea unor asemenea prevederi abuzive cata vreme exista tratate la care Romania este parte si care contin pasaje ce protejeaza drepturile fundamentale ale omului.

---

Un astfel de magistrat de buna-credinta s-a dovedit Amer Jabre (foto 1) de la Curtea de Apel Bucuresti, cel care la 3 decembrie 2021 a admis actiunea avocatei Elena Corina Ciuchi (foto 2) si a fotografului Dan Puiu impotriva pasajelor referitoare la certificatul verde din HG 1183/2021 care a prelungit starea de alerta din noiembrie pana in decembrie 2021. Dupa cum Lumea Justitiei a aratat inca de la pronuntarea sentintei, partea spectaculoasa a hotararii judecatoresti o constituie nu anularea certificatului electronic, ci suspendarea lui, in ciuda blocajului din Legea nr. 554/2004 (click aici pentru a citi).

De data aceasta, Luju.ro prezinta in premiera motivarea sentintei nr. 1796/2021 din dosarul nr. 722/2/2021. In ceea ce priveste anularea, judecatorul arata ca restrictiile nu doar ca sunt excesive si discriminatorii impotriva romanilor nevaccinati, ci aduc atingere insesi existentei unor drepturi si libertati (cum ar fi libertatea de miscare sau dreptul la sanatate). In plus, magistratul denunta constrangerea de facto pe care autoritatile o fac in sensul vaccinarii, cata vreme Guvernul trece sub tacere tratamentele medicamentoase care s-au dovedit eficiente impotriva coronavirusului. De asemenea, la fel ca la actiunea studentului Adrian Secu (click aici pentru a citi), Amer Jabre atrage atentia ca actul prin care a fost certificata pandemia de COVID-19 pe teritoriul Romaniei nu a fost niciodata publicat in Monitorul Oficial, fapt ce-i atrage inexistenta. In plus, la fel ca in dosarul avocatei Elena Radu (click aici pentru a citi), Jabre demonteaza punct cu punct actele pe care regimul Iohannis le invoca in sustinerea restrictiilor, magistratul aratand ca aceste documente nu sunt justificate nici logic, nici juridic, nici matematic (statistic). Nu in ultimul rand, judecatorul subliniaza ca persoanele vaccinate s-au dovedit si ele purtatoare ale virusului.

 

Blocarea accesului la justitie, cu incalcarea normelor internationale

 

Dupa cum spuneam, partea cea mai interesanta a motivarii o constituie cea legata de suspendare, judecatorul Curtii de Apel Bucuresti aratand ca in lipsa unei asemenea masuri, dreptul de acces la justitie este grav incalcat, cata vreme Guvernul prelungeste la nesfarsit starea de alerta cu tot noianul ei de restrictii si mai ales cata vreme Parlamentul nu a legiferat o procedura prin care sa oblige instantele la solutionarea rapida a actiunilor. Or, pana la pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive, cetateanul continua sa fie din plin abuzat de actul administrativ atacat in instanta. Aceasta idee a fost exprimata, de altfel, de insasi Curtea Constitutionala, in Decizia nr. 392/2021, subliniaza Jabre.

In aceasta privinta, a suspendarii, judecatorul Amer Jabre invoca nu doar Decizia CCR 392/2021 pentru a ocoli blocajul din Legea contenciosului, ci si:

- art.53 alin.2 din Constitutia Romaniei: „Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii”;

- art. 1 alin. 2 din Legea 55/2020 privind unele masuri pentru prevenirea si combaterea efectelor pandemiei de COVID-19: „Masurile restrictive de drepturi prevazute in prezenta lege, precum si, dupa caz, cele de renuntare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalitatii de tratament juridic pentru situatii identice sau comparabile”;

- OG nr.137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare;

- art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului:

„Interzicerea discriminarii

Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie”;

- art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

„Nediscriminarea

(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazata pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnica sau sociala, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice alta natura, apartenenta la o minoritate nationala, averea, nasterea, un handicap, varsta sau orientarea sexuala.

(2) In domeniul de aplicare a tratatelor si fara a aduce atingere dispozitiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetatenie”;

- art.2 si 7 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului:

„Articolul 2

Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari. In afara de aceasta, nu se va face nicio deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate. (...)

Articolul 7

Toti oamenii sunt egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare”.

Totusi, ramane un semn de intrebare

Dincolo de caracterul absolut spectaculos al motivarii, un lucru ramane neelucidat: de ce magistratul a suspendat certificatul verde doar pentru reclamanti, si nu pentru toti cetatenii romani? Subliniem acest lucru, cata vreme Corina Ciuchi si Dan Puiu nu au precizat ca solicita suspendarea doar pentru ei.

Prezentam principalele pasaje din sentinta judecatorului Amer Jabre:

„In ceea ce priveste cererea de suspendare a executarii actelor contestate Potrivit art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004:

”In litigiile referitoare la actele administrative emise pentru aplicarea regimului starii de razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor nu sunt aplicabile prevederile art. 14”

Dupa cum se observa, facand referire la epidemii, textul de mai sus nu mentioneaza modalitatea prin care se stabileste o astfel de situatie, mai precis care este actul prin care se constata, se ia act de existenta situatiei de fapt a epidemiei.

Potrivit art.6 din Legea nr.136/2020, epidemia se declara prin ordin al ministrului sanatatii.

Paratii nu au invocat existenta vreunui astfel de ordin.

In ceea ce priveste ipoteza pandemiei, definite de art.3, lit.o din Legea nr.136/2000, ca fiind”extinderea unei epidemii pe mai multe continente”, instanta constata ca declararea oficiala a unei pandemii nu este suficienta prin ea insasi sa duca la concluzia ca epidemia, la care ea se refera, ar afecta si teritoriul Romaniei, fiind posibil ca ea sa afecteze doar o parte a continentul Europa.

Cel mai probabil, acesta a fost motivul pentru care legiuitorul a impus, prin art.6, lit.c al Legii nr.136/2020, ca pandemia declarata de Organizatia Mondiala a Sanatatii sa fie certificata prin hotarare de Comitetul National pentru Situatii de Urgenta.

Desigur, o astfel de reglementare intra in conflict cu cea privitoare la declararea epidemiei prin ordin al ministrului sanatatii, deoarece se ajunge in situatia in care aceeasi stare de fapt, respectiv epidemia pe teritoriul Romaniei, sa fie declarata fie de ministrul sanatatii (in ipoteza in care ea are, de exemplu, cauze interne), fie de Comitetul National pentru Situatii de Urgenta (in ipoteza in care ea provine din exteriorul tarii), fara a exista o justificare in acest sens.

Indiferent de cele de mai sus, se retine ca in speta, paratii nu au indicat actul prin care Organizatia Mondiala a Sanatatii a declarat pandemia.

Pandemia a fost certificata prin HCNSU nr.36/2020, insa aceasta nu a fost publicata in Monitorul Oficial.

Fata de cele de mai sus, ar rezulta ca nu este indeplinita conditia premisa pentru aplicarea art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004.

Tinand totusi seama de faptul ca art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004 nu face referire la necesitatea existentei un act prin care sa se declare formal epidemia (act care sa fie general opozabil), de faptul ca definitiile notiunilor de”epidemie” si”pandemie” sunt realizate in sensul Legii nr.136/2020 (art.3 din lege) si in vederea instituirii”masurilor prevazute in prezenta lege” (art.6 din aceeasi lege), lege care este ulterioara, este posibil ca Legea nr.554/2004 sa fi avut in vedere orice act administrativ in care se face referire la starea de fapt a epidemiei, indiferent daca ea a fost declarata formal anterior si indiferent de actul prin care a fost declarata.

Altfel spus, simpla invocare, ca temei al emiterii unui act administrativ, a starii de epidemie ar determina exceptarea lui de la posbilitatea de suspendare provizorie a executarii.

Desi o astfel de ipoteza este improbabila, desi o astfel de norma ar lipsi de previzibilitate actiunile administratiei, desi ea ar trebui sa implice in mod necesar si posibilitatea instantei de a verifica daca situatia de fapt invocata in act, adica epidemia, este reala, desi pentru aceasta ar fi necesar sa existe niste criterii obiective pe baza carora se faca o astfel de analiza, in continuare, se va analiza cererea de suspendare formulata de reclamanti, inclusiv din perspectiva existentei unei stari de epidemie.

Prespunand deci ca starea de epidemie exista, instanta constata ca suspendarea executarii, in temeiul art.14-15 din Legea nr.554/2004, a masurilor administrative dispuse intr-o astfel de situatie este imposibila, date fiind prevederile art.5, alin.3 din aceeasi lege.

Ca atare, persoanei vatamate i-ar ramane la dispozitie numai posibilitatea introducerii unei actiuni in anulare, in conditiile aceleasi legi, a carei finalitate ar fi, in cazul admiterii ei definitive, pe o parte, constatarea retroactiva a caracterului nelegal al actului administrativ, iar pe de alta parte, incetarea producerii de efecte vatamatoare pentru viitor (aceasta numai in ipoteza in care la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, actul administrativ nu isi va fi incetat deja producerea de efecte juridice, de exemplu, prin implinirea termenului pentru care a fost emis).

Din cele expuse mai sus, rezulta ca pana la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de anulare a actului adminstrativ emis pentru inlaturarea consecintelor, acesta va continua sa isi produca efectele vatamatoare asupra reclamantilor, ele neputand fi paralizate, suspendate.

In schimb, aceste efecte ar putea fi intrerupte dupa ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti pe anulare, din acel moment reclamantii iesind din sfera de aplicare a actului vatamator.

O astfel de situatie materiala si juridica, de vatamare temporara a reclamantilor, a fost considerata admisibila, acceptabila, de catre legiuitor, cel mai probabil, in considerarea caracterului exceptional al imprejurarilor de fapt care determinau emiterea actului administrativ (in speta, starea de epidemie), coroborat cu faptul ca, intr-un final, reclamantii ar fi iesit totusi de sub influenta actului vatamator si, eventual, ar fi putut sa solicite si despagubiri retroactive pentru perioada in care au fost vatamati temporar de acesta.

Interzicerea accesului la o procedura judiciara de suspendare a efectelor vatamatoare ale actului administrativ constituie, evident, o ingerinta in dreptul de acces la justitie (recunoscut de art.21 din Constitutia Romaniei, de art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de art.47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de art.8 si 10 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului).

Fiind vorba de o ingerinta in exercitarea unui drept fundamental, ea trebuie sa respecte conditiile impuse de art.53 din Constitutia Romaniei si de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Daca in cazul actelor administrative care au o actiune indelungata in timp (ce depaseste durata obisnuita de solutionare definitiva a unei actiuni in anulare, in contenciosul administrativ), s-ar putea admite (nu neaparat fara obiectii, dar acestea exced actiunii de fata) ca o astfel de ingerinta ar fi una prevazuta de lege (art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004), ca ar urmari un scop legitim (ducerea la bun sfarsit a masurilor de inlaturare a consecintelor unei epidemii) si ca ar fi una proportionala (datorita posibilitatii incetarii pe viitor a efectelor vatamatoare ca urmare a admiterii definitive a actiunii in anulare, coroborate cu posibilitatea solicitarii de despagubiri retroactive pentru perioada de actiune a actului vatamator), in schimb, in cazul actelor administrative cu o durata scurta de aplicare (ce isi epuizeaza efectele inainte de pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive de anulare a actului), cel putin conditia proportionalitatii ingerintei nu mai este indeplinita.

In aceasta privinta, este incidenta decizia nr.392/2021, din al carei continut rezulta ca, in viziunea Curtii Constitutionale, dreptul de acces la justitie (art.21 din Constitutie) al persoanei vatamate de o autoritate publica (art.52 din Constitutie), printr-un act administrativ (art.126, alin.6 din Constitutie) este unul efectiv numai in masura in care persoana vatamata poate sa”inlature in mod concret si eficient consecintele actelor administrative atacate, in perioada in care acestea produc efecte”.

Ca atare, atunci cand, intr-un caz concret, se analizeaza daca reclamantul a avut un drept de acces la justitie efectiv si eficient, trebuie cercetat ansamblul mijloacelor legale procesuale puse la dispozitia acestuia de catre stat, mai exact, daca acest ansamblu era apt sa duca la obtinerea rezultatului de mai sus, respectiv sa „inlature in mod concret si eficient consecintele actelor administrative atacate, in perioada in care acestea produc efecte”.

In consecinta, analiza efectivitatii dreptului de acces la justitie nu se face prin raportare numai la dispozitiile art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004 (despre care s-ar putea sustine ca nu au fost constatate ca neconstitutionale pana in prezent), ci atat in raport de acest text, cat si de celelalte posibile remedii legale prevazute de Legea nr.554/2004 (actiunea in anulare si actiunea in despagubiri), verificandu-se efectul cumulat al acestora.

De altfel, in acelasi sens este si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curte care, in aprecierea incalcarii unui drept protejat de Conventie (cum ar fi chiar dreptul de acces la justitie), nu analizeaza, izolat, o anumita dispozitie legala interna sau pe fiecare in parte, ci efectul combinat al tuturor dispozitiilor relevante, pentru a vedea daca, per ansamblu, statul a pus la dispozitia persoanei interesate suficiente mijloace procesuale pentru atingerea obiectivului protejarii dreptului conventional.

De aceea, in continuarea celor de mai sus, instanta observa ca efectul inlaturarii „in mod concret si eficient a consecintelor actelor administrative atacate, in perioada in care acestea produc efecte”, adica efectivitatea dreptului de acces la justitie, se poate realiza prin doua modalitati alternative (dar care pot fi si cumulate): fie pe calea suspendarii provizorii a actului vatamator, pana la solutionarea definitiva a cauzei, fie prin solutionarea actiunii in anulare cu celeritate, inainte de epuizarea efectelor actului, in principiu in aproximativ acelasi interval de timp in care ar fi fost solutionata si o cerere de suspendare.

Verificand daca statul a pus la dispozitia persoanelor interesate vreunul din aceste mijloace procesuale alternative, Curtea Constitutionala retine cu claritate, in decizia nr.392/2021, faptul ca in cazul hotararilor de guvern de prelungire a starii de alerta, hotarari ce isi produc efectele juridice pe o perioada de maxim 30 de zile, pe de o parte, suspendarea provizorie nu este permisa, iar pe de alta parte, actiunea in anulare, reglementata de Legea nr.554/2004, nu asigura un acces efectiv la justitie (de natura sa compenseze neajunsul impus de art.5, alin.3 din acceasi lege, privitor la imposibilitatea suspendarii executarii actului) deoarece, de lege-lata, nu se poate pronunta o hotarare judecatoreasca definitiva de anulare a hotararii de guvern, in interiorul celor 30 de zile de aplicare a ei.

Curtea conchide ca, in atare conditii, dreptul de acces la justitie al reclamantilor este lipsit de caracterul sau efectiv (conditie intrinseca, de altfel, oricarui drept, dat fiind ca orice reglementare are ca scop instituirea si protejarea unor drepturi concrete, reale, nu teoretice, virtuale), cetatenii neputandu-se sustrage practic niciodata aplicarii actului vatamator, singura posibilitate de remediu constituind-o solicitarea de despagubiri post-factum.

Instanta retine ca aceasta lipsa de efectivitate a accesului la justitie este si mai pregnanta, in conditiile in care, dupa incetarea efectelor actului vatamator, reclamantii intra de indata sub influenta unui alt act vatamator (ca efect al prelungirilor succesive ale starii de alerta), o astfel de situatie putand dura, in lipsa unui control judecatoresc efectiv, care sa permita intreruperea efectelor unui astfel de act (fie anterior ramanerii definitive a hotararii de anulare, pe calea unei cererii de suspendare, fie ulterior ramanerii definitive a hotararii de anulare, prin pronuntarea hotararii intr-un termen foarte scurt, anterior expirarii termenului de actiune a hotararii de guvern), teoretic, la infinit (realitatea aratand ca autoritatea judecatoreasca nu a putut intrerupe pana in prezent starea de alerta, care s-a prelungit pe o perioada de peste 1 an si 6 luni, aceasta componenta a accesului la justitie”scapand” practic controlului judecatoresc).

In concluzie, trebuie sa se retina ca, in privinta hotararilor de guvern de prelungire a starii de alerta, neputand obtine beneficiul incetarii pe viitor a actiunii vatamatoare, cetatenii nu beneficiaza de un acces efectiv la justitie si ca ingerinta in acest drept nu este proportionala, fiind deci o ingerinta contrara art.53 din Constitutie.

Mai mult decat atat, tinand seama de faptul ca instanta constitutionala impune legiuitorului sa reglementeze o procedura speciala de judecare a actiunilor in anulare, care sa asigure obtinerea unei hotarari definitive inainte de incetarea aplicarii hotararii de guvern si cum o astfel de procedura nu a fost reglementata pana in prezent (desi decizia Curtii Constitutionale a fost publicata in Monitorul Oficial in data de 12.07.2021), se observa ca in realitate, ingerinta nu mai este una prevazuta de lege (fiind prevazuta de lege doar ingerinta in privinta dreptului de a obtine incetarea efectelor vatamatoare pana la data pronuntarii hotararii judecatoresti definitive, pe calea cererii de suspendare provizorie), ci una bazata inclusiv pe o omisiune legislativa, pe o pasivitate a statului, nefiind deci indeplinita nici aceasta conditie impusa de art.53 din Constitutie.

In final, din moment ce Curtea Constitutionala (n.r. prin Decizia nr. 392/2021) a stabilit ca inclusiv efectele hotararilor de guvern privitoare la starea de alerta (care, prin ipoteza, presupun existenta epidemiei) trebuie sa poata fi intrerupte inainte de expirarea duratei lor, rezulta, implicit, ca s-a apreciat ca ingerinta intr-un astfel de drept nu indeplineste nici conditia de a fi necesara unuia din scopurile legitime enumerate in art.53 din Constitutie. (...)

Retinand deci incalcarea accesului la justitie al reclamantilor (prin efectul cumulat al art.5, alin.3 din Legea nr.554/2004, cu omisiunea legislativa de reglementare a unei proceduri speciale, accelerate, de solutionare a actiunilor in anulare), prin aceea ca acestia nu pot obtine intreruperea efectelor hotararii de guvern pana la data incetarii aplicabilitatii ei, respectiv pana la sfarsitul zilei de 08.12.2021, instanta constata ca singurul remediu posibil, pentru asigurarea acestui drept, il constituie aplicarea directa a prevederilor art.21 din Constitutia Romaniei, art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, a art.47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv a art.8 si 10 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si acordarea accesului la posibilitatea de a solicita suspendarea provizorie a executarii hotararii de guvern (dat fiind ca ipoteza remediului constand in solutionarea definitiva a actiunii in anulare pana in data de 08.12.2021 este imposibil de realizat practic), in conditiile prevazute in mod obisnuit pentru o astfel de cerere, de dreptul intern, adica de Legea nr.554/2004.

Un alt argument in acest sens il constituie si dispozitiile art.13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, privind dreptul la un recurs efectiv, potrivit carora „Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale”.

Altfel spus, in temeiul acestei dispozitii conventionale, reclamantii, carora li se incalca dreptul de acces la justitie, ar avea dreptul sa se adreseze unei instante nationale pentru repararea acestei incalcari.

Or, in speta, reclamantii s-au adresat instantei, prin prezenta cerere de chemare in judecata, solicitand atat constatarea faptului ca legea interna le incalca dreptul de acces la justitie, cat si repararea de indata a acestei incalcari, prin cea mai potrivita forma de reparatie, respectiv acordarea dreptului de acces la justitie, prin valorificarea aceleiasi cereri de chemare in judecata prin care se urmarea si protejarea celorlalte drepturi si libertati (la circulatie, la munca, la acces la servicii, la nediscriminare etc.), initial sub forma ordonantei presedintiale (ipoteza la care s-a renuntat), iar ulterior sub forma unei cereri de suspendare, alaturate actiunii in anulare.

Nu exista niciun argument pentru care instantele de judecata sa refuze dreptul de acces la justitie (din culpa legiuitorului, precum in cazul de fata), asteptandu-se introducerea ulterioara a unei actiuni reparatorii in cadrul careia se se acorde despagubiri pentru incalcarea dreptului de acces (caci acordarea la acel moment a unui nou drept de acces devine inutila, in conditiile in care hotararea de guvern isi va fi incetat de mult timp efectele), in loc sa apeleze la cea mai fireasca si adecvata forma de reparare a incalcarii, respectiv acordarea de indata a dreptului de acces.

In acord cu cele de mai sus este si Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Ministri (Consiliul Europei) catre statele membre privind protectia provizorie acordata de instanta pe probleme administrative, mai exact principiile I si III. (...)

In ceea ce priveste cererea de suspendare a executarii HG nr.1183/2021, in privinta anexelor care instituie interdictii de participare la diverse activitati si evenimente pentru persoanele nevaccinate/netrecute prin boala/netestate, instanta retine ca este indeplinita conditia-premisa a introducerii unei actiuni in anularea hotararii de guvern, fiind indeplinite si cerintele cazului bine justificat, si pagubei iminente.

Cazul bine justificat este dat de faptul ca interzicerea accesului la anumite activitati pentru persoanele nevaccinate / netrecute prin boala / netestate, coroborata cu permiterea accesului celorlalte persoane, constituie, in mod evident, un tratament diferentiat, pentru care, aparent, paratii nu au oferit o justificare obiectiva, si care deci creeaza, aparent, o situatie discriminatorie, adica o incalcare a principiului egalitatii intre cetateni, al excluderii privilegiilor și discriminarii in exercitarea unora din drepturile prevazute de art.1, alin.2 din OG nr.137/2000, din care unele reprezinta drepturi si libertati fundamentale, recunoscute la nivel constitutional si a caror exercitare nediscriminatorie este impusa atat de art.16, alin.1 din Constitutie, cat si de art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art.21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau de art.1-2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Paguba iminenta este data de imposibilitatea reclamantilor de a desfasura activitatile enumerate in anexele 2 si 3 ale HG nr.1183/2021, precum accesul la magazinele situate in centrele comerciale, la activitatile culturale, la evenimentele pe care le implica exercitiul profesiei de fotograf (in cazul reclamantului), accesul in unitatile turistice etc.

Din lecturarea anexelor hotararii de guvern se observa ca activitatile vizate sunt din cele mai obisnuite, acoperind majoritatea formelor de manifestare ale vietii de zi cu zi ale oricarei persoane, astfel incat prejudiciul produs prin interzicerea desfasurarii acestor activitati este unul evident.

De altfel, a se solicita, spre exemplu, dovezi ale intentiei reclamantilor de a merge la un spectacol de teatru sau de a se caza intr-o unitate turistica in zilele urmatoare, reprezinta o sarcina excesiva, in conditiile in care, data fiind prelungirea succesiva a starii de alerta, de mai mult de 1 an si jumatate, precum si intentia declarata public de prelungire in continuare a acesteia, coroborate cu probabilitatea redusa de obtinere a unei suspendari judiciare a hotararii de guvern, efectuarea unor demersuri, precum rezervarea de bilete, ar fi reprezentat acte inutile, cel mai probabil prejudiciabile pentru reclamanti.

Fata de cele de mai sus, instanta va dispune suspendarea executarii fata de reclamanti a dispozitiilor din anexele HG nr.1183/2021 care conditioneaza participarea la diverse activitati de vaccinare/imunizare sau de testare pe cheltuiala proprie a persoanei in cauza, pana la data de incetarii aplicabilitatii acestui act normativ (si nu pana la data solutionarii definitive a actiunii in anulare, deoarece la acel moment, efectele HG nr.1183/2021 vor fi incetat deja).

In ceea ce priveste cererea de suspendare a HCNSU nr.101/2021, instanta urmeaza a o respinge ca inadmisibila, data fiind aparenta ca acest inscris nu ar constitui un act admnistrativ producator de efecte juridice, aspect sustinut inclusiv de catre parati.

In ceea ce priveste actiunea in anularea celor doua acte

Prealabil, se impune a preciza ca cercetarea legalitatii celor doua acte se realizeaza doar din perspectiva criticilor formulate de reclamanti, cu respectarea principiului disponibilitatii, fara se analiza motive neinvocate de catre acestia.

De asemenea, analiza se va limita la motivele invocate prin cererea de chemare in judecata si prin cererea completatoare, nu si la argumentele expuse prin notele scrise depuse pentru termenul din 25.11.2021 (cum ar fi de exemplu, necompetenta guvernului demis de a prelungi starea de alerta, natura unor avize prealabile, nerespectarea cerintelor de tehnica legislativa, depasirea limitelor Regulamentului (UE) 2021/953 si ale O.U.G. nr. 68/2021 etc.), dat fiind ca prin note scrise nu se poate extinde cadrul procesual prin completarea cauzei actiunii.

Prin HG nr.1183/2021 s-a dispus prelungirea starii de alerta pe teritoriul Romaniei, pe o perioada de 30 de zile, cu incepere din data de 09.11.2021, fiind stabilite, totodata, masurile de prevenire si control ale infectiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, conditiile concrete de aplicare si destinatarii acestor masuri, precum si institutiile si autoritatile publice care pun in aplicare sau urmaresc respectarea aplicarii masurilor.

Dupa cum rezulta din preambulul hotararii, aceasta s-a intemeiat, in ceea ce priveste oportunitatea, pe HCNSU nr.101/2021 prin care Comitetul National pentru Situatii de Urgenta a propus prelungirea starii de alerta si luarea masurilor aferente.

Mai departe, din preambulul HCNSU nr.101/2021, rezulta ca aceasta s-a intemeiat, in special in ceea ce priveste oportunitatea, pe inscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situatiei de urgenta generata de virusul SARS-CoV-2, pe teritoriul Romaniei la data de 03.11.2021”, intocmit de Centrul National de Coordonare și Conducere a Interventiei.

Dupa cum rezulta cu claritate din continutul HCNSU nr.101/2021, aceasta contine doar o propunere de masuri, nefiind producatoare de efecte juridice prin ea insasi, art.3 al acesteia mentionand expres faptul ca „Masurile propuse in prezenta hotarare produc efecte doar in situatia aprobarii lor prin acte normative ale Guvernului...”

Ca atare, legalitatea acestui act nu va fi analizata separat, ci doar in contextul in care el este privit ca o operatiune administrativa ce sta la baza HG nr.1183/2021, potrivit art.18, alin.2 din Legea nr.554/2004.

Analizand motivele de nulitate invocate de reclamanti, instanta constata:

In ceea ce priveste nemotivarea hotararii, instanta retine ca, intr-adevar, argumentele teoretice ale reclamantilor cu privire la necesitatea motivarii actelor administrative, ca aplicatie cu titlu particular a dreptului la informare a cetatenilor si ca expresie a principiului transparentei in activitatea administratiei publice, sunt corecte, insa concluzia ca motivarea ar trebui sa se regaseasca obligatoriu in chiar cuprinsul actului administrativ este eronata.

Motivarea unui act administrativ nu constituie un scop in sine, ci un mijloc, ce serveste la intelegerea ratiunilor care au condus la emiterea actului si, in consecinta, la posibilitatea exercitarii unui control eficace de legalitate atat de catre destinatar, cat si, la nevoie, de catre instantele de judecata.

Or, dezideratul intelegerii motivelor pentru care s-a emis actul se poate atinge atat prin prezentarea motivelor in chiar continutul actului, cat si prin prezentarea lor intr-un inscris premergator sau concomitent actului, esential fiind ca aceste motive sa poata ajunge efectiv la destinatar.

In cazul hotararilor de guvern care, in general, au caracter normativ, avand deci un numar foarte mare de potentiali destinatari si continand un numar ridicat de reglementari, de regula, o motivare detaliata nu se poate realiza chiar in continutul hotararii, ci intr-o serie de documente prealabile adoptarii hotararii.

In acest sens, prin art.30-31 din Legea nr.24/2000 s-a prevazut modalitatea de motivare a actelor normative, respectiv prin intocmirea unei documentatii prealabile momentului adoptarii actului. (...)

Continutul instrumentelor de prezentare este reglementat in mod detaliat de HG nr.1361/2006, iar procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative, in vederea adoptarii/aprobarii sunt reglementate detaliat in HG nr.561/2009.

In speta, paratii au depus la dosar instrumentul de prezentare si motivare intitulat Nota de fundamentare ce stat la baza adoptatii HG nr.1183/2021, precum si avizele solicitate si obtinute pe parcursul procesului de adoptare a actului.

Ca atare, cerinta formala a motivarii este indeplinita, neputandu-se sustine ca actului ii lipseste motivarea.

In continuare, instanta retine ca, in ceea ce priveste continutul concret al motivarii, mai exact suficienta si pertinenta argumentelor avute in vedere de Guvern, reclamantii nu au formulat critici concrete (astfel incat instanta nu va intra in analiza acestui aspect), ci au prezentat anumite argumente prin care tind sa demonstreze efectul discriminatoriu al masurilor dispuse prin hotararea de guvern.

Cum insa efectul discriminatoriu constituie o sectiune distincta a cererii de chemare in judecata, instanta va analiza in acest context argumentele reclamantilor.

In ceea ce priveste faptul ca masurile adoptate prin hotararea atacata nu ar fi proportionale cu situatia care le-a determinat si ca nici nu ar fi compatibile cu societatea democratica, in sensul art.53 din Constitutie, instanta constata ca reclamantii s-au rezumat la a evoca lipsa de proportionalitate si inexistenta compatibilitatii, fara a argumenta in vreun fel aceste concluzii, afirmatiile acestora fiind de tip concluziv, nu argumentativ.

Instanta constata ca singurele critici formulate de reclamanti, ce ar putea fi subsumate cerintelor impuse de art.53 din Constitutie, sunt cele referitoare la faptul ca masurile aduc atingere existentei dreptului sau a libertatii si la faptul ca masurile sunt aplicate discriminatoriu.

Mai exact, este vorba de acele masuri cuprinse in anexa HCNSU nr.101/2021 si in anexele 2-3 din HG nr.1183/2021, prin care se interzice participarea la anumite activitati a persoanelor care nu sunt vaccinate impotriva virusului SARS-CoV-2 (si pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare), nu sunt trecute oficial prin boala (nu se afla in perioada cuprinsa intre a 15-a zi si a 180-a zi ulterioara confirmarii infectarii cu SARS-CoV-2) sau nu sunt testate (nu prezinta rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infectia cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infectia cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore).

Analizand aceasta critica, instanta constata ca, intr-adevar, in anexele celor doua acte exista o serie de dispozitii care interzic accesul la anumite activitati persoanelor nevaccinate/netrecute oficial prin boala/netestate, in timp ce permit accesul la aceste activitati persoanelor care se incadreaza in una din cele 3 categorii.

Mai mult, se constata ca exista o serie de dispozitii, majoritatea de altfel, care interzic accesul la activitati inclusiv persoanelor testate.

De asemenea, se observa ca o mare parte din aceste interdictii vizeaza drepturi si libertati fundamentale (ex.dreptul la libera circulatie, dreptul la munca, dreptul la intruniri pasnice etc.) protejate atat la nivel constitutional, cat si la nivelul intrumentelor juridice internationale, iar altele vizeaza drepturi sociale sau economice, precum accesul la diverse servicii, evenimente etc.

Data fiind notorietatea acestor dispozitii, precum si faptul ca ele nu sunt contestate de parti, reproducerea continutului lor este inutila.

In ceea ce priveste faptul ca masurile aduc atingere drepturilor si libertatilor, se constata ca, intr-adevar, din perspectiva persoanelor care nu sunt vaccinate/trecute oficial prin boala/testate, dispozitiile de mai sus nu constituie restrangeri ale drepturilor si libertatilor, ci negari, anihilari ale lor, persoanelor in cauza fiindu-le refuzata absolut exercitarea acestor drepturi/libertati.

Or, un drept care nu poate fi exercitat nu exista, dat fiind ca, dupa cum s-a aratat in privinta dreptului de acces la justitie, orice reglementare isi propune recunoasterea unor drepturi reale, concrete, efective, adica exercitabile, si nu teoretice, abstracte, virtuale, neexercitabile.

O eventuala sustinere in sensul ca drepturile si libertatile continua sa existe in patrimoniul persoanelor in cauza si ca doar exercitiul lor este suspendat temporar, pana cand persoanele in cauza se vaccineaza/se imbolnavesc oficial/se testeaza, nu poate fi primita, deoarece, pe de o parte, nu exista nicio perspectiva asupra momentului de final al acestei „suspendari”, realitatea obiectiva dovedind ca ea tinde sa se permanentizeze (aspect sustinut atat de durata de aproape 2 ani scursa pana in prezent sub imperiul unei „suspendari temporare”, cat si de perpectivele declarate public si de initiativele autoritatilor legiuitoare primare si delegate), iar, pe de alta parte,”conditiile” impuse pentru incetarea suspendarii sunt strans legate de persoanele in cauza (impunandu-li-se modificarea unor parametri personali de natura preponderent fizica), si nu exclusiv de imprejurari exterioare, observandu-se o tendinta de translatare a legiferarii interdictiilor, de la interdictii corective, la interdictii preventive, de la scopul de combatere a unei situatii epidemiologice preexistente, la scopul de prevenire a unei situatii epidemiologice viitoare, nemaifiind respectata cerinta ca masurile sa aiba un „caracter esentialmente temporar” (impusa in preambulul Legii nr.55/2020).

In consecinta, instanta retine ca nu a fost respectata cerinta impusa de art.53, alin.2 din Constitutie, aceea ca masurile de restrangere sa nu aduca aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.

In ceea ce priveste faptul ca masurile de interdictie sunt aplicate discriminatoriu, se constata:

Cerinta ca masurile de restrangere (in cazul de fata, de interdictie) sa fie aplicate nediscriminatoriu este prevazuta, la nivel intern, de art.53, alin.2 din Constitutie, de preambulul Legii nr.55/2020 si de art.1, alin.2 al acesteia („Masurile restrictive de drepturi prevazute in prezenta lege, precum si, dupa caz, cele de renuntare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalitatii de tratament juridic pentru situatii identice sau comparabile”), iar principiul egalitatii de tratament in exercitarea drepturilor si libertatilor este dezvoltat in OG nr.137/2000.

Discriminarea presupune, in esenta, supunerea persoanelor la un tratament diferit, din perspectiva accesului la drepturi si libertati, in functie de un anumit criteriu, fara ca aceasta diferentiere sa fie justificata obiectiv, adica fara ca ea sa urmareasca un scop legitim si fara ca mijloacele folosite pentru atingerea lui sa fie adecvate si necesare.

In ceea ce priveste existenta unui tratament diferentiat, din perspectiva accesului la anumite drepturi si libertati, acesta rezulta cu evidenta, din moment ce dispozitiile cuprinse in anexele celor doua acte contestate plaseaza persoanele nevaccinate / netrecute oficial prin boala / netestate intr-o categorie diferita de restul persoanelor, unora nefiindu-le permis accesul, iar celorlalte fiindu-le permis.

In ceea ce priveste existenta unei justificari obiective pentru stabilirea acestui tratament diferentiat, instanta retine ca aceasta nu a fost probata de catre parati.

Astfel, plecandu-se de la premisa ca scopul acestui tratament diferentiat ar fi cel declarat oficial, respectiv combaterea si impiedicarea raspandirii virusului (deci asigurarea sanatatii publice), aspect necontestat de reclamanti, urmeaza a se verifica in ce masura interdictiile aplicate constituie masuri adecvate (sunt apte, au capacitatea de a duce la atingerea scopului urmarit) si necesare (constituie cea mai mica ingerinta din cele posibile, fiind deci o masura in lipsa careia nu s-ar putea atinge scopul legitim in alt mod).

Trebuie, de asemenea, precizat ca o eventuala constatare a caracterului inadecvat al tratamentului diferentiat face inutila cercetarea caracterului necesar al acestuia.

In final, trebuie precizat ca, fiind vorba de o diferentiere, statului ii revine sarcina de a demonstra caracterul adecvat si necesar al acesteia si, mai mult, este necesar ca demonstratia sa fie una clara, convingatoare, mai presus de dubii.

Marja de apreciere de care se bucura statul, altfel spus puterea lui discretionara, se refera doar la posibilitatea acestuia de a alege intre mai multe solutii posibile pentru rezolvarea unei situatii, insa aceasta nu il scuteste, ci, dimpotriva, il obliga pe acesta sa demonstreze ca fiecare din solutiile intre care opteaza este cu adevarat adecvata situatiei si poate duce la rezolvarea acesteia, avand, in plus, obligatia de a o alege pe aceea care aduce cea mai mica atingere drepturilor, libertatilor si intereselor particularilor.

In privinta caracterului adecvat al tratamentului diferentiat, instanta constata ca paratii nu au fost in masura sa dovedeasca aptitudinea acestui tratament de a atinge scopul urmarit, combaterea si impiedicarea raspandirii virusului.

Astfel, paratii nu au dovedit nici macar la nivel de probabilitate ridicata, cu atat mai putin la nivel de certitudine, ca excluderea de la anumite activitati a persoanelor nevaccinate si permiterea accesului persoanelor vaccinate ar duce la prevenirea raspandirii virusului, in conditiile in care este posibil (si de regula, asa se si intampla) ca persoanele nevaccinate sa nu fie purtatoare ale virusului, in timp ce este perfect posibil ca persoanele vaccinate sa fie purtatoare ale virusului si deci sa aiba capacitatea de a-l transmite mai departe, constituindu- se astfel in vectori de raspandire.

Afirmatia paratilor in sensul ca persoanele vaccinate au o rata de contagiozitate mai mica (nestiindu-se totusi care ar fi aceasta rata, ea nefiind mentionata) nu este sustinuta de niciun element probatoriu, rezumandu-se deci la o asertiune nedemonstrata si care, deci, nu poate fi luata in calcul.

Trimiterea pe care paratul Comitetul National pentru Situatii de Urgenta a facut-o, in sustinerea afirmatiei de mai sus, la”studiul” publicat la adresa de internet http://www.cnscbt.ro/index.php/evaluare-de-risc/2723-ecdc-evaluarea-circulatiei-sars-cov-2-voc-interventii-non-farmaceutice-si-vaccinarea-in-eu-eea-30-09-2021/file nu are practic nicio valoare probatorie, lecturarea acestuia relevand faptul ca el contine doar afirmatii, despre care se sustine ca au „la baza prognoza realizata de catre ECDC prin modelare matematica”.

In cuprinsul studiului se mentioneaza ca:

„Evaluarea se bazeaza pe urmatoarele elemente:

i) vaccinatii au o probabilitate mai mica de infectie si

ii) un impact mai mic al unei astfel de infectii decat cei nevaccinati, in timp ce

iii) populatia vulnerabila sufera un impact mai mare daca apare infectia, in comparatie cu populatia generala”.

Cu privire la cele de mai sus, se observa, in primul rand, ca, referindu-se la impactul mai mic pe care l-ar avea infectia asupra celor vaccinati, studiul nu mentioneaza in ce consta”impactul”, mai precis daca se refera la faptul ca persoanele vaccinate nu vor avea forme severe de boala sau la faptul ca persoanele vaccinate nu vor transmite/vor transmite mai departe o cantitate mai mica de virusi.

In al doilea rand, se observa lipsa oricarui reper, a oricarui indicator cuantificabil, nestiindu-se cu cat este mai mic”impactul” in cazul persoanelor vaccinate, in raport cu”impactul” in cazul persoanelor nevaccinate, indicator necesar atat pentru acuratetea si suportul faptic si stiintific al afirmatiei, cat si pentru a se putea demonstra ca aceasta diferenta de impact este una atat de importanta, de semnificativa, incat sa se justifice tratarea diferita a persoanelor vaccinate fata de cele nevaccinate.

In schimb, in privinta probabilitatii ca persoanele nevaccinate sa fie sanatoase, nu se propune niciun contraargument.

Acelasi caracter inadecvat se retine si in cazul persoanelor netrecute oficial prin boala, comparativ cu persoanele trecute oficial prin boala sau cu persoanele vaccinate.

Astfel, este perfect posibil ca persoanele netrecute oficial prin boala fie sa nu se fi imbolnavit si sa fie sanatoase si in prezent, fie sa se fi imbolnavit, dar sa nu fi declarat acest aspect Directiilor de Sanatate Publica.

In schimb, este perfect posibil ca persoanele care au trecut oficial prin boala sa fie in prezent purtatoare ale virusului si sa aiba deci capacitatea de a-l transmite mai departe.

Nici afirmatia ca persoanele care au trecut prin boala oficial (si care, in plus, trebuie sa se afle in perioada cuprinsa intre a 15-a zi si a 180-a zi ulterioara confirmarii infectarii) ar avea un risc de contagiozitate mai mic, nu este sustinuta probatoriu, fiind doar o asertiune.

Dat fiind ca majoritatea dispozitiilor normative din anexele celor doua acte contestate se refera la persoanele vaccinate sau trecute oficial prin boala, cele de mai sus ar fi suficiente pentru constatarea caracterului inadecvat al tratamentului diferentiat pe care il instituie (cercetarea caracterului necesar devenind, dupa cum s-a aratat, inutila).

Dat fiind insa ca exista un numar mic de activitati care sunt premise si persoanelor testate si, evident, interzise celor netestate, se va analiza si aceasta diferentiere de tratament.

Trebuie precizat ca, exceptand situatia accesului elevilor in unitatile de invatamant, din continutul HG nr.1183/2021 ar rezulta ca testarea trebuie facuta pe cheltuiala proprie a persoanei interesate, hotararea nepravazand vreun caz de scutire, rezumandu-se la a mentiona ca persoana in cauza trebuie sa „prezinte rezultatul negativ al unui test...”

Cum reclamantii nu au legatura cu situatia elevilor (invocarea, la un moment dat, si a situatiei acestei categorii de persoane fiind fara relevanta pentru cauza), rezulta ca acestora le sunt aplicabile cazurile de testare pe cheltuiala proprie.

Cercetand caracterul adecvat al diferentierii, instanta retine ca este perfect posibil ca persoanele care nu prezinta un test negativ sa fie sanatoase, in timp ce persoanele vaccinate sau trecute oficial prin boala sa fie purtatoare de virus si, astfel, sa il transmita in comunitate.

Exista si diferentierea de tratament intre persoanele care prezinta un test si persoanele care nu prezinta un test, insa reclamantii nu au invocat discriminarea sub acest aspect (relevanta rezultatului testului in raport cu starea de sanatate actuala a persoanei, cheltuielile implicate de aceste teste, etc.), ci au afirmat ca pentru inlaturarea discriminarii in raport cu persoanele vaccinate/trecute oficial prin boala, ar trebui ca toate persoanele sa fie testate.

In consecinta, instanta nu va analiza aceasta ultima diferentiere de tratament.

Fata de cele de mai sus, se retine ca paratii nu au demonstrat caracterul adecvat al diferentierii de tratament intre persoanele vaccinate/trecute oficial prin boala si restul persoanelor (testate sau nu).

Caracterul inadecvat al diferentierii de tratament este accentuat si de efectul cumulat al acestor diferentieri individuale, in sensul ca, in urma aplicarii lor, se ajunge, in cazul unor activitati, la aglomerari de persoane vaccinate/trecute oficial prin boala, care, putand fi purtatoare de virus, pot determina un grad mare de raspandire a acestuia (desigur, privind lucrurile din perspectiva-premisa evocati de parati, aceea ca apropierea persoanelor ar provoca raspandirea virusului si ca, deci, pe cale de consecinta, ar fi o manifestare sociala de evitat, ipoteza care nu a fost pusa in discutie de reclamanti).

Desi inutila fata de cele de mai sus, totusi, analiza caracterului necesar al diferentierii de tratament releva urmatoarele:

Dupa cum s-a aratat, pentru a se retine ca diferentierea era necesara, paratii aveau obligatia de a demonstra ca nu existau alte mijloace, mai putin invazive, de atingere a scopului urmarit (combaterea si impiedicarea raspandirii virusului).

Cu privire la acest aspect, paratii s-au rezumat (in cuprinsul documentului intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situatiei de urgenta generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul Romaniei la data de 03.11.2021”, intocmit la nivelul Centrului National de Coordonare si Conducere a Interventiei si preluat in Nota de fundamentare ce stat la baza hotararii de gevern), la a sustine ca pana in prezent nu a fost descoperit un antiviral eficient impotriva virusului.

Or, tinand seama de complexitatea in sine a unui sistem medical national, de imprejurarea ca se poate apela la inclusiv la experienta sistemelor medicale din alte tari, de imprejurarea de notorietate ca, inclusiv in unitatile medicale din Romania, spitalicesti sau ambulatorii, au existat in practica multiple forme de abordare a preventiei si tratarii acestei afectiuni, de faptul ca inclusiv protocoalele medicale au inclus, cel putin o anumita perioada, anumite medicamente prin al caror efect combinat s-a urmarit tratarea bolii si, in genere, de multitudinea de mijloace si instrumente pe care statul le are la indemana, aceasta afirmatie se reduce la un nivel argumentativ minimal si nu poate fi considerata suficienta pentru pentru retinerea caracterului necesar al diferentierilor impuse.

Se observa de altfel, ca paratii nici nu prezinta care au fost mijloacele farmaceutice alternative de combatere a bolii incercate, fie macar sub forma unor eforturi nationale de descoperire a unui antiviral eficient impotriva acestui virus.

Conchizand, instanta retine ca, nefiind adecvata si necesara pentru atingerea scopului propus, diferentierea reclamata nu este justificata obiectiv, constituind o discriminare in exercitarea (in realitate, chiar in detinerea) unor drepturi si libertati, din care unele fundamentale si deci, o incalcare a art.53, alin.2 din Constitutia Romaniei, a art.1, alin.2 din Legea nr.55/2020, a OG nr.137/2000, precum si a art.14 din C.E.D.O., a art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si a art.2 si 7 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

In ceea ce priveste critica privind lipsa de previzibilitate, instanta retine ca HG nr.1183/2021 contine norme previzibile in privinta continutului, solutiile fiind exprimate intr- un limbaj accesibil, iar modificarile invocate de reclamanti nu se produc de la o zi la alta, ci din 30 in 30 de zile.

Fata de cele de mai sus, instanta, in baza art.18 din Legea nr.554/2004, va dispune anularea in parte a HG nr.1183/2021 si a HCNSU nr.101/2021, in privinta dispozitiilor din anexe care conditioneaza participarea la diverse activitati de vaccinare/imunizare sau de testare pe cheltuiala proprie a persoanei in cauza”.

* Cititi aici intreaga sentinta