Curtea Constitutionala a facut publice, miercuri 30 martie 2016, considerentele deciziei nr. 23/20.01.2016 de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 318 din Codul de procedura penala, privind renuntarea la urmarirea penala. Solutia CCR, asa cum ne amintim, a creat un adevarat cutremur in sistem, in special la nivelul Ministerului Public, renuntarea la urmarirea penala reprezentand o institutie extrem de utila procurorilor, care afecteaza direct si activitatea judecatorilor, scopul sau fiind tocmai degrevarea instantelor de acele cauze cu un pericol social diminuat.

Decizia de admitere a exceptiei a fost impusa de sase dintre cei noua judecatori ai Curtii Constitutionale. Au facut opinie separata presedintele CCR Augustin Zegrean, fostul procuror sef al DNA Daniel Morar (foto) si judecatorul Stefan Minea. Chiar daca nu au putut influenta solutia, cei trei judecatori au adus mai multe argumente in motivarea opiniei separate, argumente pe care probabil legiuitorul nu le va ignora atunci cand va remedia deficientele de constitutionalitate din cuprinsul dispozitiilor art. 318 Cpp.

Spre deosebire de cei sase judecatori CCR care s-au pronuntat in sensul admiterii exceptiei, Augustin Zegrean, Daniel Morar si Stefan Minea au apreciat ca nu poate fi sustinuta lipsa controlului instantei judecatoresti asupra solutiei de renuntare la urmarirea penala, partile care se considera prejudiciate prin renuntarea la urmarirea penala avand posibilitatea de a se adresa unei instante pentru a-si apara interesele, dispozitiile Codului de procedura penala oferindu-le garantiile specifice accesului liber la justitie, dreptului la un proces echitabil si dreptului la un recurs efectiv.

De asemenea, cei trei judecatori au subliniat in opinia lor separata ca institutia renuntarii la urmarirea penala se regaseste si in legislatiile altor state europene, precum si in alte sisteme de drept. In acest sens, Zegren, Morar si Minea au oferit exemple punctuale din SUA, Canada, Anglia, Franta, Belgia, Finlanda, Germania si Suedia.

Alte aprecieri au vizat sensul notiunii de „interes public” din cuprinsul art. 318 Cpp - sintagma despre care majoritatea a statuat ca este lipsita de claritate, precizie si previzibilitate -, cei trei judecatori sustinand ca interesul public ar fi de fapt dedus, in mod direct, prin interpretarea logica a alineatelor (1) si (2) din cuprinsul normei.

Prezentam in continuare opinia separata a judecatorilor Zegrean, Morar si Minea:

„In dezacord cu opinia majoritara, consideram ca exceptia de neconstitutionalitate referitoare la dispozitiile art.318 din Codul de procedura penala trebuia respinsa de catre Curtea Constitutionala, intrucat dispozitiile mentionate sunt constitutionale, in raport de criticile formulate, pentru urmatoarele motive:

1. Renuntarea la urmarirea penala a fost introdusa de legiuitor in arhitectura dreptului procesual romanesc, ca un element de noutate in privinta solutiilor de neurmarire penala ce pot fi dispuse de procuror, in scopul degrevarii instantelor judecatoresti de sarcina solutionarii unor cauze penale referitoare la fapte prevazute de legea penala ce nu prezinta un pericol social ridicat. Aceasta solutie este insotita de sporirea garantiilor procesuale in etapa urmaririi penale. Ea reprezinta o consecinta a implementarii in legislatia procesual penala a principiului oportunitatii, care este specific sistemului de drept anglo-saxon si a fost preluat in sistemul dreptului continental din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, din motive de eficientizare a activitatii organelor judiciare.

In acest sens, cu privire la renuntarea la urmarire penala, Expunerea de motive a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala arata ca 'renuntarea se poate dispune inainte de sesizarea camerei preliminare si implica alegerea optima a unora dintre obligatiile care sunt stabilite in sarcina inculpatului, astfel incat sa se asigure eficienta acestei modalitati alternative'.

Prin urmare, solutia renuntarii la urmarirea penala nu poate fi dispusa anterior administrarii unor probe din care sa rezulte, in mod rezonabil, atat savarsirea de catre inculpat a faptelor retinute de organele de urmarire penala in sarcina lui, cat si indeplinirea simultana a conditiilor prevazute la art.318 alin.(1) si (2) din Codul de procedura penala, care denota lipsa interesului public in continuarea urmaririi penale. De altfel, ca o garantie a solutionarii cauzelor penale prin renuntarea de catre procuror la urmarirea penala doar in situatia constatarii unui pericol social redus al faptelor savarsite, legiuitorul a prevazut, la alin.(6) al aceluiasi art.318, ca, in cazul neindeplinirii cu rea-credinta de catre suspect sau inculpat a obligatiilor dispuse in sarcina sa, in termenul legal prevazut la alin.(4) al art.318 din Codul de procedura penala – neindeplinire ce ar conduce la concluzia conform careia suspectul sau inculpatul, prin comportamentul sau, determina existenta unui pericol social in cauza supusa solutionarii -, procurorul revoca ordonanta, o noua solutie de renuntare la urmarirea penala in aceeasi cauza nemaifiind posibila.

Solutia prevazuta la art.318 din Codul de procedura penala se regaseste si in legislatiile altor state europene, precum si in alte sisteme de drept.

Astfel, in Statele Unite ale Americii, US Attorneys' Manual prevede ca, pentru a renunta la acuzare pentru motivul lipsei unui interes substantial federal, procurorul are in vedere toate considerentele relevante, printre care: prioritatile de aplicare a legii fundamentale, natura si gravitatea infractiunii, efectul descurajator al trimiterii in judecata, gradul de vinovatie al persoanei fata de fapta, antecedentele penale ale persoanei, disponibilitatea persoanei de a coopera pentru investigarea sau trimiterea in judecata a altora, condamnarea probabila sau alte consecinte ale condamnarii. Potrivit aceluiasi manual, enumerarea anterior enuntata nu este limitativa si nu este de asteptat ca toti acesti factori sa fie indepliniti, ci, doar ca, din ansamblu lor, sa rezulte lipsa unui interes substantial federal.

In Canada, atunci cand decide initierea si desfasurarea urmaririi penale in numele Coroanei, la nivel federal, consilierul Coroanei trebuie sa ia in considerare doua criterii: daca exista o probabilitate rezonabila de condamnare bazata pe probe ce ar putea fi administrate in cauza, iar, in situatia in care raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ, daca o acuzare ar servi cel mai bine interesului public. Daca raspunsul la ambele intrebari este afirmativ, testul deciziei de acuzare este indeplinit. Daca nu, dar acuzarea a fost deja formulata, aceasta va fi retrasa sau se va ramane in stadiul procesual initial.

In Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, Codul pentru procurorii Coroanei prevede, la capitolul cu titlul 'Decizia asupra acuzarii', ca procurorii, politia sau alte agentii de investigare decid daca acuza sau nu un faptuitor, decizie care este luata pe baza a doua criterii: posibilitatea administrarii probelor care sa conduca la o posibila condamnare si interesul public.

In Franta, Codul de procedura penala face aplicarea principiului oportunitatii, prin reglementarea a doua institutii ce apartin sferei justitiei negociate, respectiv compozitia penala si tranzactia. Astfel, Codul de procedura penala prevede compozitia penala, ca o institutie intermediara, intre acordul de recunoastere a vinovatiei si renuntarea la urmarirea penala. Principala conditie pentru aplicarea acestei institutii este recunoasterea faptei, procedura avand loc inaintea punerii in miscare a actiunii penale. in aceasta situatie, procurorul aplica o amenda si poate dispune o paleta foarte larga de masuri de siguranta, cum sunt predarea bunurilor de care autorul s-a folosit la savarsirea infractiunii, renuntarea temporara la permisul de conducere sau de vanatoare, urmarea unui program de reabilitate pentru persoane dependente de alcool sau droguri etc. Totodata, Codul de procedura penala francez reglementeaza tranzactia, a carei aplicare poate fi facuta in functie de circumstantele de gravitate ale infractiunii, de personalitatea si de situatia materiala a celui acuzat, de resursele acestuia si de acuzatiile care i se aduc. Astfel, cu toate ca textul nu face vorbire despre notiunea de 'interes public', acesta face trimitere la elementele care definesc interesul public, in termeni chiar mai succinti decat cei din cuprinsul art.318 alin.(1) din Codul de procedura penala romanesc, precum 'circumstantele si gravitatea infractiunii'.

In Belgia, Codul judiciar prevede ca procurorul regelui judeca asupra oportunitatii urmaririi penale.

In Finlanda, Legea cu privire la procedura penala reglementeaza cazurile in care procurorul poate decide sa nu trimita in judecata, iar, in completare, alte doua asemenea cazuri, aplicabile 'cu exceptia situatiei in care interesul public sau cel privat o cer'.

In Republica Federala Germania, Codul de procedura penala reglementeaza neurmarirea infractiunilor minore, institutie conform careia parchetul poate sa renunte la urmarire, cu aprobarea instantei competente sa judece procedura principala, daca vinovatia faptuitorului este considerata minora si nu exista un interes public in urmarirea sa. Totodata, Codul de procedura penala reglementeaza renuntarea la actiune in instanta si incetarea procedurii, facand trimitere la acelasi criteriu al interesului public in urmarirea penala. in mod similar, prin referire la acelasi criteriu, este reglementata in acelasi Cod de procedura penala, renuntarea la actiune din motive politice.

In Suedia, Codul de procedura penala prevede ca o investigatie preliminara poate fi intrerupta, printre altele, daca continuarea anchetei produce costuri care nu se gasesc intr-o proportie rezonabila cu importanta chestiunii si gravitatea infractiunii.

In Olanda, Codul de procedura penala prevede renuntarea la urmarire penala, precizand ca 'o decizie de neurmarire poate fi luata pe considerente de interes public'.

In fine, Codul de procedura penala austriac prevede neurmarirea cazurilor de mica importanta, aratand ca, daca procurorul a initiat deja urmarirea penala, acesta poate renunta la ea, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: raul produs prin infractiune este considerat a fi redus, aspect care este stabilit in functie de gradul de vinovatie, consecintele infractiunii, comportamentul acuzatului dupa savarsirea infractiunii, in mod special eforturile acestuia pentru repararea prejudiciului cauzat sau alte imprejurari care sunt luate in considerare, de obicei la individualizarea pedepsei; o pedeapsa sau o sanctiune de aceeasi natura juridica apar ca fiind nepotrivite in scopul de a impiedica acuzatul sa comita alte infractiuni sau sa interactioneze cu alte persoane in vederea savarsirii infractiunii.

2. In ceea ce priveste pretinsa lipsa de claritate, precizie si previzibilitate a sintagmei 'interes public', din cuprinsul art.318 alin.(1) din Codul de procedura penala, retinem ca, intr-adevar, Codul penal si Codul de procedura penala nu definesc in mod expres notiunea anterior referita. Cu toate acestea, interpretand logic dispozitiile art.318 alin.(1) din Codul de procedura penala, constatam ca, in cuprinsul acestora, sunt prevazute criteriile ce trebuie avute in vedere de catre procuror la stabilirea existentei interesului public in urmarirea infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa inchisorii de cel mult 7 ani. Astfel, potrivit alin.(1) al art.318 din Codul de procedura penala, in aprecierea pe care o face, procurorul trebuie sa analizeze urmatoarele aspecte: continutul faptei, modul si mijloacele de savarsire, scopul urmarit, imprejurarile concrete de savarsire si urmarile produse sau care s-ar fi putut produce prin savarsirea infractiunii. De asemenea, conform alin.(2) al art.318 din Codul de procedura penala, atunci cand autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute in vedere si persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioara savarsirii infractiunii si eforturile depuse pentru inlaturarea sau diminuarea consecintelor infractiunii. in urma acestei analize, procurorul poate decide sa continue urmarirea penala sau, dimpotriva, sa renunte la ea. Aceasta optiune este, conform normei criticate, rezultatul aprecierii interesului public existent in urmarirea penala si, intr-un final, in pedepsirea savarsirii faptelor cercetate.

Prin urmare, interesul public in urmarirea sau in renuntarea la urmarirea unor fapte prevazute de legea penala reprezinta interesul statului in pedepsirea savarsirii respectivelor fapte sau in renuntarea la pedepsirea lor, in functie de circumstantele reale ale faptei sau cele personale ale faptuitorului, criteriile aprecierii acestui interes fiind cele enumerate, expressis verbis, la alin.(1) si (2) ale art.318 din Codul de procedura penala. Astfel, metoda legala de determinare a interesului public in continuarea urmaririi penale sau in renuntarea la aceasta, care nu semnifica altceva, in cazul dispozitiilor art.318 alin.(1) si (2) din Codul de procedura penala, decat interesul public in realizarea actului de justitie, este una lipsita de echivoc. Asa fiind, sensul notiunii de 'interes public' din cuprinsul textului criticat este dedus, in mod direct, prin interpretarea logica a acestei norme.

Pentru aceste motive, apreciem ca lipsa definirii exprese in Codul penal sau in Codul de procedura penala a notiunii de 'interes public', din cuprinsul dispozitiilor art.318 alin.(1) din Codul de procedura penala, nu incalca cerintele de claritate, precizie si previzibilitate ale textului criticat.

Asa cum rezulta din considerentele de drept comparat invocate la punctul anterior, interesul public este circumstantiat, in mod similar, si in alte sisteme de drept in care este reglementata, sub o forma sau alta, institutia renuntarii la urmarirea penala. Astfel, in legislatia procesual penala din Statele Unite ale Americii renuntarea la acuzare este facuta de catre procuror si se bazeaza pe aprecierea interesului substantial federal, care este determinat prin verificarea indeplinirii unor conditii similare celor prevazute la art.318 alin.(1) din Codul de procedura penala, respectiv prioritatile de aplicare a legii fundamentale, natura si gravitatea infractiunii, efectul descurajator al trimiterii in judecata, gradul de vinovatie al persoanei fata de fapta. La randul sau, legislatia procesual penala canadiana prevede interesul public drept criteriu al testului deciziei de acuzare facuta de consilierul Coroanei. Obligatia realizarii aceluiasi test, conform aceluiasi criteriu, al interesului public, este reglementata in sarcina procurorului si in Codul pentru procurorii Coroanei din Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord. De asemenea, Legea cu privire la procedura penala finlandeza obliga procurorul la evaluarea interesului public si al celui privat atunci cand decide cu privire la trimiterea in judecata. Un demers asemanator este reglementat si in Codul de procedura penala german, care prevede renuntarea, de catre parchet, la urmarirea penala, in situatia in care nu exista interes public in urmarirea unei infractiuni. Fara a face referire expresa la notiunea de interes public, Codul de procedura penala suedez prevede posibilitatea intreruperii unei investigatii preliminare in cazul inexistentei unei proportii rezonabile intre costurile anchetei si importanta si gravitatea infractiunii comise. In fine, pe aceleasi considerente, de interes public, poate fi luata, de catre parchet, o decizie de neurmarire penala si conform Codului de procedura penala olandez.

3. Referitor la numarul mare al infractiunilor in cazul carora poate fi incidenta institutia renuntarii la urmarirea penala si la pericolul social crescut al acestor infractiuni, determinate de limita prea mare a pedepsei prevazuta de lege pentru aceste infractiuni, respectiv inchisoarea de cel mult 7 ani, este de remarcat, in primul rand, faptul ca verificarea si constatarea neconstitutionalitatii unor dispozitii legale de catre instanta de contencios constitutional nu poate fi facuta pe baza unor criterii cantitative, ci prin aprecieri calitative, rezultat al raportarii textelor legale criticate la dispozitiile constitutionale invocate in sustinerea exceptiei. Asa fiind, aspectul conform caruia majoritatea infractiunilor, prevazute in Codul penal si in legile speciale, se incadreaza in categoria infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a inchisorii de cel mult 7 ani, nu constituie un veritabil argument de neconstitutionalitate.

De asemenea, in ceea ce priveste sustinerea privind pericolul social crescut al infractiunilor din categoria anterior mentionata, opinam ca, in mod corect, legiuitorul a reglementat aceasta conditie a limitei maxime a pedepsei ce trebuie sa fie indeplinita cumulativ cu cele enumerate in cuprinsul art.318 alin.(1) si (2) din Codul de procedura penala, conditii a caror coexistenta poate duce, de la caz la caz, la concluzia pericolului social scazut al faptelor savarsite, pericol ce diminueaza sau anuleaza interesul public in urmarirea penala a acestora.

4. Referitor la constatarea de catre Curtea Constitutionala a incalcarii, prin prevederile art.318 din Codul de procedura penala, a principiului separatiei functiilor judiciare, si, in consecinta a dispozitiilor art.126 alin.(1) din Constitutie, precum si la concluzia, explicit exprimata de catre instanta de contencios constitutional in considerentele Deciziei nr.23 din 20 ianuarie 2016, conform careia viciile de neconstitutionalitate constatate prin aceasta decizie ar putea fi remediate prin reglementarea controlului judecatoresc cu privire la solutiile de renuntare la urmarirea penala dispuse de procuror, constatam ca un astfel de control al instantelor judecatoresti asupra solutiilor de renuntare la urmarirea penala este deja reglementat in cuprinsul Codul de procedura penala. In acest sens, retinem ca dispozitiile art.319 din Codul de procedura penala prevad continuarea urmaririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului, aratand, la alin.(1) al acestui articol, printre altele, ca, in cazul renuntarii procurorului la urmarirea penala, suspectul sau inculpatul poate cere, in termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanta de solutionare a cauzei, continuarea urmaririi penale. De asemenea, impotriva solutiei de renuntare la urmarirea penala, la fel ca si in cazul solutiei de clasare, partile interesate pot formula plangere, conform art.339 alin.(1) si (4) din Codul de procedura penala, ce va fi solutionata de prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel ori de procurorul sef de sectie al parchetului in cadrul caruia a fost dispusa solutia de neurmarire. Totodata, potrivit art.340 alin.(1) din Codul de procedura penala, persoana a carei plangere impotriva solutiei de clasare sau renuntare la urmarirea penala, dispusa prin ordonanta sau rechizitoriu, a fost respinsa, conform art.339 mai sus aratat, poate face plangere, in termen de 20 de zile de la comunicare, la judecatorul de camera preliminara de la instanta careia i-ar reveni, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta. Cu privire la acest aspect, subliniem faptul ca, avand in vedere caracterul general al dispozitiilor art.339 din Codul de procedura penala, care este intitulat 'Plangerea impotriva actelor procurorului' si reglementeaza 'plangerea impotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta', plangerea impotriva ordonantei de renuntare la urmarirea penala poate avea ca obiect inclusiv obligatiile dispuse de procuror in sarcina suspectului sau a inculpatului, conform prevederilor alin.(3) al art.339, obligatii a caror dispunere va fi supusa, in acest fel, controlului instantei de judecata.

Prin urmare, din analiza dispozitiilor procesual penale antereferite, constatam ca pentru toate situatiile in care una dintre partile procesului penal este nemultumita de solutia de renuntare la urmarirea penala pronuntata de procuror, Codul de procedura penala prevede cai de atac specifice, care constau in formularea de plangeri ce sunt adresate procurorului ierarhic superior si, in final, instantei de judecata careia i-ar reveni competenta sa solutioneze cauza in prima instanta.

Asa fiind, apreciem ca nu poate fi sustinuta lipsa controlului instantei judecatoresti asupra solutiei de renuntare la urmarirea penala. Prin urmare, partile care se considera prejudiciate prin renuntarea la urmarirea penala beneficiaza de dreptul de a se adresa unei instante pentru a-si apara interesele, dispozitiile Codului de procedura penala oferindu-le garantiile specifice accesului liber la justitie, dreptului la un proces echitabil si dreptului la un recurs efectiv, prevazute la art.21 din Constitutie si art.6 si 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Pentru toate aceste considerente, conchidem ca nu poate fi retinuta incalcarea prin dispozitiile art.318 din Codul de procedura penala a prevederilor art.1 alin.(5) si art.126 alin.(1) din Constitutie si, in consecinta, ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.318 din Codul de procedura penala ar fi trebuit sa fie respinsa, ca neintemeiata”.

foto: evz.ro

*Cititi aici integral Decizia CCR nr. 23/20.01.2016 de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 318 Cpp