In anul 1990 Europa centrala si de est a sarit din statul comunist in statul de drept, asa cum din prea mult entuziasm li se intampla unora sa sara in piscina fara a baga de seama ca acolo lipseste apa.

Obisnuiti din vechiul regim cu limba de lemn (mijloc de comunicare pus in slujba gandirii de lemn) am preluat sintagma fara a ne intreba daca ea are vreo semnificatie in graiul romanesc. Ce insemna pana la urma „stat de drept”? Ce ne spune noua aceasta alaturare de trei cuvinte? Este necesar sa lamurim aceste aspecte inainte de a stabili relatia intre „statul de drept” si „statul national”, pe cand ordinea de drept national pare a intra tot mai mult in coliziune cu ordinea globala. Sunt acestea doua cu adevarat incompatibile?

STATUL DE DREPT SI GUVERNAREA LEGII

Daca nu intelegem in mod spontan ce este „statul de drept”, imprejurarea este cauzata de faptul ca expresia constituie rezultatul unei traduceri gresite din limba surorii noastre de ginta latina, Franta. O traducere lipsita de sens.

„État de droit” se traduce prin „stat de drept” numai daca nu observam ca in limba franceza „état” inseamna „stat”, dar si „stare”, in timp ce „droit” inseamna „drept”, dar si „lege”.

In ceea ce priveste „starea”, dictionarele franceze o definesc ca pe un substantiv desemnand felul de a fi al unei persoane ori al unui bun in ceea ce el are durabil, prin opozitie cu ceea ce este schimbator. Asociat cu cuvantul „drept” acest substantiv ar putea sugera trimiterea la „constantele dreptului”, dar asta nu ne-ar ajuta cu nimic. In schimb, alaturarea intre „stare” si „lege” poate sugera – si in limba de origine cu certitudine sugereaza – „stabilitatea legii”, cu sensul de a se impune si a fi respectata in mod constant. Am putea vorbi, astfel, despre „legalitate” sau despre „suprematia legii”, cele doua formule spunand, de fapt, aproape acelasi lucru.

Asadar, „état de droit” nu inseamna ca „statul este de drept”, ci ca statul functioneaza in conditiile in care legea este permanent respectata; in care caracteristica esentiala a legii este aceea de a fi aplicata continuu. Aplicata de catre cine? De catre membrii unei comunitati, fie ei membri permanenti fie membri pasageri.

Mai explicita este expresia engleza care corespunde mult mai bine mult prea repede adoptatei formule a „statului de drept”. Ea este „the Rule of Law”. In aceasta expresie, cuvantul „law” se traduce atat prin „drept”, cat si prin „lege”, in timp ce cuvantul „rule” isi poate avea originea fie in corespondentul roman al substantivului „regula” fie in cel al verbului „a guverna / a conduce / a ordona / a disciplina”. Totul capata sens daca in romaneste spunem „guvernarea legii”.

Asadar nu omul guverneaza, ci legea; omul fiind totdeauna asociat cu subiectivismul si, deci, cu arbitrariul. Guvernarea legii se opune guvernarii arbitrariului.

Revenind la limba franceza, intimitatea dintre „stare” si „stat” provine din aceea ca amandoua se definesc si ca autoritate suverana exercitata asupra unui popor pe un anumit teritoriu, precum si ca ansamblu de servicii generale prestate comunitatii vietuind pe acel teritoriu. Cand respectiva autoritate si respectivele servicii isi au originea in lege, se poate vorbi despre „starea de legalitate” sau despre „statul legalitatii / legii”. Adica despre statul in care legea comanda.

Ajunsi in acest punct, se impune sa subliniem diferenta, adesea ignorata, dintre „guvernarea legii” si „guvernarea prin lege”. Aceasta distinctie este plina de consecinte.

SUPREMATIA LEGII, DEMOCRATIA SI DRETURILE OMULUI

„Guvernarea prin lege” este o expresie care face din lege un instrument in slujba puterii care guverneaza. In istoria contemporana cei mai multi dictatori si-au impus vointa pe baza legii, dupa ce au adoptat legi care sa serveasca atingerii obiectivelor lor. Acuzati de promovarea unor politici opresive, acesti dictatori, precum si subordonatii lor, s-au aparat spunand ca nu au facut decat sa aplice legea.

„Guvernarea legii” aseaza legea deasupra puterii (adica a politicii, care este exercitiul puterii) intr-o incercare de a preveni abuzurile acesteia, respectiv de a anihila capacitatea sa de a corupe. Gasim aici convingerea ca legea este oarecum de extractie divina. Aceasta atrage consecinta ca „divinitatea” lucreaza prin creatia ei care sunt popoarele. „Demosul” este deosebit astfel de „cetate”, cea din urma fiind organizata si condusa de cel dintai, astfel incat legea, creatie a demosului, guverneaza cetatea. Mai marii cetatii insisi sunt supusi legii, neputand face nimic in afara ei si neputand-o modifica fara acordul demosului.

Prin demos, Dumnezeu este plasat deasupra legii. Daca Evanghelia dupa Ioan spune ca „la inceput a fost cuvantul, iar cuvantul era de la Dumnezeu si Dumnezeu era cuvantul”, noi putem inlocui foarte bine „cuvantul” cu „legea” si afirma ca „la inceput a fost legea, iar legea era de la Dumnezeu si Dumnezeu era legea”; caci „cuvantul este legea” si „legea este cuvantul”, iar Dumnezeu, indiferent cum il numesc sau il simt unii si altii, este logosul, energia personalizata, mesajul genetic care caracterizeaza firea in fiecare dintre expresiile ei.

De aici apare legatura indestructibila dintre lege si democratie, precum si intre acestea si drepturile omului, cu toate formand o treime una si nedespartita. „Suprematia legii” sau „guvernarea legii” (ceea ce, reamintesc, eronat a intrat in limbajul curent ca „stat de drept”) sunt posibile numai intrucat legea este creatia demosului, produsul ordinii democrate; o ordine in centrul careia este, in mod natural, omul ca masura a tuturor lucrurilor, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, impreuna cu drepturile sale. in afara democratiei nu exista nici guvernarea legii nici drepturile omului.

In lipsa unei definitii unanim acceptate a democratiei, ma limitez sa mentionez trasaturile ei esentiale si anume: o anumita forma de participare a poporului la luarea deciziilor (nu neaparat prin alegeri, desi alegerile libere si corecte sunt importante); adoptarea, adaptarea si corectarea acestora prin mijloace nonviolente; pluralismul institutiilor implicate in procesul decizional, asociat cu limitarea si controlul reciproc al acestora; transparenta actului decizional si raspunderea decidentului in fata detinatorului originar al puterii, demosul.

„STATUL NATIONAL” SI „LEGEA NATIONALA”

Dupa mai multe experiente si experimente democratice, in conditiile societatii moderne caracterizate atat de dimensiunile mari ale demosului (care nu se mai poate regasi in totalitatea sa adunat in spatiul agorei sau al unui singur oras), cat si de pluralismul intern / structural al acestuia (inclusiv pluralismul util si inevitabil dar artificial creat prin diversificarea si ierarhizarea formelor de invatamant), democratia a fost construita de si in statul-natiune; acesta fiind organizarea politica a poporului. De aceea legea nationala sintetizeaza identitatea nationala (culturala) a poporului organizat pe meterezele statului national.

Asa a aparut teza potrivit careia democratia nu poate exista decat in interiorul si la nivelul statului national. De aici concluzia ca orice constructie politica supra-nationala nu poate fi democratica si de aceea ea nu poate fi guvernata de lege, ci numai guverna prin legi circumscrise de interesele izvorate din puterea unor grupuri oligarhice, de cele mai multe ori oculte. Cu alte cuvinte „stat de drept” nu poate fi decat „statul national”.

Personal am rezerve fata de radicalismul afirmatiei din urma. Constructiile politice supranationale nu pot fi democratice si deci nu pot fi „guvernate de lege” atat timp cat ele nu reprezinta organizarea politica a unei natiuni, dar fie natiunile civice se pot asocia pentru a edifica impreuna o democratie transnationala (asta s-a incercat prin proiectul UE) fie natiunile culturale, pe baza solidaritatii de interese si prin convergenta culturala, se pot transforma in natiuni cosmopolite, de asemenea, apte de realizarea unei ordini democratice (asemenea procese pot avea loc in conditiile globalizarii ca fenomen obiectiv).

Atat timp cat globalizarii naturale nu i ne putem opune, asemenea eforturi trebuie facute si asemenea drumuri trebuie explorate, astfel incat „guvernarea legii” sa aiba loc si la nivel transnational pentru a ordona raporturile juridice dintre membrii natiunilor cosmopolite. Aceasta nu trebuie sa duca, insa, la distrugerea dreptului national si a statelor nationale, ci dimpotriva, sa le conserve si consolideze, facand din ele caramizi ale legii transnationale si ale edificiului politic transnational. Altminteri acestea din urma s-ar ridica pe un morman de moloz sau, mai rau, pe un depozit de bombe nationale cu ceas.

In aceasta viziune proiectul european in care Romania este implicata nu trebuie sa nege proiectul nostru national, ci sa il consolideze adaptandu-l conditiilor obiective specifice globalizarii civilizationale, sub efectul progresului tehnologic. „Statul de drept national” nu se opune „statului de drept transnational”, asa cum natiunea civica romana, cu nucleul sau cultural, nu este in conflict cu natiunea cosmopolita europeana in statu nascendi. in conditiile vremurilor contemporane nici unul / una nu poate supravietui si progresa fara celalalt / cealalta. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai incolo.

LEGEA SI DREPTUL

„Suprematia legii” este legata indisolubil de „suprematia dreptului”. Legea si dreptul nu sunt acelasi lucru. Daca legea trebuie sa fie creatia poporului ca „purtator de cuvant” al Creatorului suprem, ea trebuie sa reflecte si natura obiectiva a lucrurilor constituind mediul in care poporul traieste.

Est modus in rebus, din punctul meu de vedere, nu se traduce doar prin aceea ca totul trebuie facut fara excese, cu masura, nedepasind limitele rezonabilului (expresia ii apartine lui Horatiu, dar si Socrate, inaintea lui, spunea ca a gasit indemnul „nimic fara masura” scris pe frontispiciul templului din Delfi), ci si ca exista masura in toate, ca masura nu vine din afara, ea fiind un dat intrinsec tuturor celor care exista, si ca legea omeneasca, legea juridica trebuie sa o descopere si sa o aseze la temelia ordinii cetatii exprimata in termenii drepturilor si obligatiilor juridice.

Nu dreptul isi are izvorul in lege, ci legea isi are izvorul in drept. Legea care nu isi are izvorul in drept si-l are in arbitrariul puterii. Aceasta nu este legea care poate guverna. Nu este subiectul activ al „statului de drept”. Legea care nu tine seama de sau nu isi are originea in masura / limita intrinseca tuturor lucrurilor nu guverneaza. Guverneaza doar detinatorul puterii care si-a ridicat vointa la nivel de lege. Atunci dreptul fortei trece inaintea fortei dreptului si nu mai vorbim despre democratie, ci despre dictatura.

Ce este, insa, dreptul? Dreptul nu este o culegere de legi, de norme, asa cum gresit si prea frecvent se repeta. Culegerea de norme care nu degaja si nu este circumscrisa de o teorie generala nu este drept, ci pur si simplu legislatie; o legislatie adesea abuziv numita ramura de drept. Orice adevarata ramura de drept are principii si rationamente impuse de ordinea obiectiva a domeniului de reglementat, standarde deopotriva determinate si determinabile, constante precis delimitate de variabile, criterii de ierarhizare a valorilor aparate prin lege si a intereselor promovate de ea.

Ne putem imagina ordinea sociala ca un edificiu coerent asezat pe doi stalpi de rezistenta. Unul este format din legile obiective ale naturii, din exigentele acesteia aflate in afara puterii omului de a le schimba. Celalalt este ridicat din normele de drept, constituind legea subiectiva, legea juridica. Cei doi stalpi sunt legati intre ei printr-un arc. Acesta este dreptul ca stiinta. Dreptul traduce legile obiective in concepte juridice care impreuna ii constituie vocabularul specific si cu care formuleaza principii de viata sociala, alcatuind morfologia limbajului juridic, in cele din urma articulate in sisteme de relatii principiale, formand sintaxa respectivului limbaj. Prin pomenitul limbaj natura converseaza cu omul, datul cu politicul.

Pornind de aici legiuitorul dispune asupra ordinii sociale considerata de el ca fiind oportuna. stiinta dreptului traduce astfel obiectivul in subiectiv, legile naturii in legi ale vointei omenesti. Atunci cand nu se intampla asa locul ordinii este luat de dezordine, stabilitatea si securitatea circuitului juridic (civil) se transforma in instabilitate si insecuritate, iar faptele se revolta impotriva legii.

ORDINEA PUBLICA NATIONALA SI ORDINEA PUBLICA INTERNATIONALA

Aflata sub imperiul dreptului legea juridica reprezinta o modalitate de administrare a legitatilor obiective ale domeniului de reglementat. O atare afirmatie duce la doua consecinte: pe de o parte, subliniaza importanta rolului pe care trebuie sa il aiba juristii in procesul redactarii si adoptarii actelor normative, explicand de ce, potrivit Constitutiei noastre, avizul Consiliului Legislativ este obligatoriu (interventia expertilor in drept asociata cu actiunea legiuitorului democrat asigura, cel putin teoretic, asocierea celor doua dimensiuni esentiale ale vietii comunitare – natura lucrurilor si vointa populara – care permit legii sa guverneze sub numele „statului de drept”); pe de alta parte, indica obligatia profesionistilor dreptului care participa la aplicarea legii juridice (avocati, totdeauna; procurori, ocazional; judecatori, in ultima instanta) de a corecta posibilele ei derapaje de la linia stiintei dreptului, actionand, in fapt, ca „legiuitori subsidiari”.

Executarea obligatiei din urma nu relativizeaza legea, nu ii afecteaza predictibilitatea si nu ii subrezeste legitimitatea democratica, atat timp cat referentialul este unic si cunoscut, respectiv stiinta dreptului. Este rolul mediului academic, al profesorilor de drept sa formeze juristi care cunosc si respecta in primul rand dreptul, inainte de a cunoaste si respecta legea. Din pacate, in prezent, in facultatile de drept se invata mai mult legea decat dreptul, prea multe dintre disciplinele de studiu fiind infiintate mai putin pe criteriul ramurii de drept, cat pe cel al sinecurismului. Aceasta in timp ce la Institutul National al Magistraturii mai degraba se indoctrineaza decat se formeaza magistrati cu o constiinta profesionala si morala autentice.

In efortul punerii de acord a legii juridice cu stiinta dreptului in actul interpretarii si aplicarii celei dintai, juristii chemati sa o faca sunt tinuti sa se ghideze dupa identitatea nationala a ordinii de drept si sa ramana in cadrul acesteia, astfel cum cultura nationala si interesul national sunt sintetizate de Constitutie. In acest context, principalii responsabili sunt judecatorii.

Ca ultimi aparatori ai ordinii nationale de drept, ei trebuie sa distinga intre ordinea publica interna si ordinea publica internationala, avand ambele sursa in legislatia interna, nationala. Cea dintai exprima viziunea legiuitorului cu privire la modul in care trebuie reglementate si administrate raporturile de drept nascute si derulate intre subiecte de drept avand nationalitatea romana. Cea de a doua se refera la promovarea viziunii romanesti cu privire la organizarea relatiilor internationale, atat din sfera dreptului privat, cat si din cea a dreptului public. Ordinea publica internationala sintetizeaza si exprima acelasi interes national, definit, insa, intr-un cadru diferit, cu alte repere, alte oportunitati si alte limitari. in apararea ordinii publice internationale romanesti judecatorul roman ramane ... roman.

Pe de alta parte, se impune a fi facuta distinctia intre dreptul national (legea nationala) si dreptul transnational (legea transnationala), confederal sau federal, dupa caz, cum este cel al UE. Legea transnationala / comunitara capata statut national numai intrucat Constitutia nationala o permite, trebuind ca in actul aplicarii sale in timp sa fie interpretata in asa fel incat sa ramana conforma cu exigentele acesteia. In plus, judecatorul roman va trebui sa o interpreteze nu doar in calitate de aparator jurat al Constitutiei, ci si tinand seama de interesele Romaniei in context international (respectiv interesele Romaniei in UE), iar nu de interesele strainatatii in context romanesc (respectiv interesele UE in Romania).

De apararea intereselor europene in Romania se ocupa instantele europene (federale, dupa parerea unora, sau confederale, dupa parerea altora) tinand seama de competentele atribuite lor in limitele dispozitiilor Constitutiei nationale. De altminteri, tocmai prin raportarea la constitutiile nationale, interesele nationale si cele comune transnationale raman congruente si evita conflictul. Eventualele coliziuni sunt semnul unei patologii care, cel putin in cazul UE, se trateaza de judecatorii romani, sub controlul instantei de contencios constitutional.

GLOBALIZARE SI GLOBALISM; DREPTUL NATIONAL IN LUMEA GLOBALIZATA

„Guvernarea legii” si „suprematia dreptului” trebuie plasate astazi in contextul globalizarii.

Unii aseaza in opozitie „globalizarea” cu „nationalismul” sau „suveranismul”. Aceasta este rezultatul confuziei intre „globalizare” si „globalism”.

Globalizarea este un proces natural facilitat, daca nu chiar impus, de progresul tehnologic. Fragmentarea universului terestru in natiuni izolate una de alta si totodata in competitie una cu alta, incepe prin a crea disconfort si sfarseste prin a genera razboaie. in conditiile tehnicii militare contemporane orice razboi are caracter genocidal, ceea ce face perspectiva unor asemenea confruntari inca si mai terifianta.

Orice ordine este un sistem avand ca obiect si cauza instalarea si mentinerea pacii. Ordinea globala vizeaza pacea globala. Totul este ca aceasta ordine sa profite tuturor, iar nu sa satisfaca doar interesele unora prin anularea independentei si / sau reprimarea suveranitatii altora. Iata de ce, ordinea globala nu are nega statele natiune, ci are a le consolida, in noile conditii in care acestea trebuie sa isi reinventeze identitatea ca actori globali. Pe aceeasi linie de rationament, ordinea juridica globala nu exclude ordinea juridica nationala, ci o integreaza intr-un edificiu normativ avand la baza sistemele nationale de drept si in varf sinteza identitatilor nationale astfel cum sunt ele exprimate in legile fundamentale ale statelor natiune. O asemenea ordine este in mod necesar multipolara iar simetria capacitatii de iradiere a centrelor de putere constituie premisa constructiei unei democratii globale cu caracter arhetipal.

„Globalismul”, spre deosebire de globalizare, este o ideologie conceputa din perspectiva hegemonica pentru a impune o ordine globala unipolara, opusa diversitatii nationale si suveranitatii statelor natiune. A administra globalizarea ca proces natural si a intelege ca solidarizarea intereselor reclama redefinirea intereselor nationale in contextul oportunitatilor si sfidarilor globale, este una. A impune stergerea identitatilor nationale pentru a se subordona unei oligarhii globale, este alta.

Natiunile au aparut, sub semnul necesitatii, deci, in mod natural, pe o anumita treapta a istoriei si nu putem sti ce le rezerva istoria in viitorul indepartat. Pentru moment, insa, ordinea globala nu se poate construi decat pornind de la realitatea natiunilor, folosindu-le ca pe niste caramizi ale edificiului universal. In lumea globalizata dreptul national nu piere, afirmarea lui fiind chiar preconditia soliditatii si durabilitatii ordinii de drept universale. Altminteri totul se va prabusi sub actiunea unui cutremur national, asa cum in trecut s-a intamplat cu diferite imperii multinationale.

De aceea, opozitia fata de „globalism” in numele „suveranismului” are sens. Opozitia la „globalizare” nu are. Dimpotriva, globalizarea trebuie ordonata, disciplinata, normata, reglementata, pornind de la identitatea nationala a ordinii de drept existente in statele-natiune.

Iata contextul in care trebuie plasate azi „dreptul”, ca punte intre legile naturii si legile juridice, si „guvernarea legii” („statul de drept”), ca produs al logosului exprimat prin vointa popoarelor, la afirmarea deplina a carora au a contribui toti cei care au ales si au jurat sa serveasca stiinta dreptului si legea natiunii lor. Cu totii au a intelege ca astazi nu poti fi bun roman daca nu esti, rational si pozitiv, bun european si bun cetatean al universului, dar nu poti fi nici bun european sau cetatean global, daca nu esti bun roman, inclusiv bun jurist roman, in acelasi timp si sub acelasi raport. Pe acest teren juristii romani au a concilia globalizarea cu suveranitatea nationala, afirmand suprematia legii nationale si suprematia dreptului universal.