Despre dreptul la libera expresie si limitarile lui am tot scris si-am tot bombanit.^[1] As reveni, totusi, cu un semnal suplimentar, asa, intru libera expresie.

Adam Smith-Connor este un britanic cumsecade, veteran de razboi, convertit la crestinism, macinat de regretul de a-si fi sustinut, candva, fosta iubita sa avorteze si de a fi participat, el insusi, ca asistent de medic militar, pare-se, la derularea unor proceduri de avort. In urma cu ceva vreme, a fost retinut de politie pentru simplul fapt de a se fi rugat in liniste si in gand in fata unei clinici si, ulterior, anchetat si condamnat penal pentru o atare indrazneala.^[2] „Argumentul” fundamental retinut in sentinta finala a fost insasi marturisirea inculpatului care a recunoscut ca este posibil sa fi avut capul „usor inclinat” („slightly bowed”) si mainile „impreunate” („hands clasped”)!!! O asemenea condamnare pentru o rugaciune in gand pare sa fie o premiera mondiala si, dupa mintea mea de cetatean si de jurist, cea mai halucinanta sentinta de care am auzit vreodata. Speta in sine nu este insa, din pacate, un unicat, ea integrand-se intr-o jurisprudenta bogata in anchete similare, pornite impotriva unor persoane care si-au indreptat cu piosenie gandurile catre copiii avortati si mamele lor, in apropierea unor clinici specializate in pruncucideri ascunse sub mizerabilul eufemism „essential reproductive healthcare”.^[3] In plus, ea se inscrie intr-un trend legislativ la moda in lumea „democratica”, tendinta de interzicere a expresiilor pioase sau a rugaciunilor in zonele limitrofe clinicilor de avorturi (numite, in limbajul de rumegus al noiivorbe, „zone de siguranta”- „safe access zones”).^[4]

Am decis sa scriu despre condamnarea lui Adam Smith-Connor nu doar pentru ca ea este prima trista expresie a acestei noi si nefericite tendinte legislative si de jurisprudenta; nu numai pentru ca este un precedent de o gravitate nemaiintalnita in cazuistica terfelirii drepturilor omului, un „fabulos punct de turnura”, cum a fost calificat de unul dintre avocatii implicati in speta („a legal turning point of immense proportions”)^[5]; nu doar pentru ca ea sufoca, dintr-o singura si strasnica lovitura, trei drepturi fundamentale ale fiintei umane (libertatile de constiinta, de credinta religioasa si de expresie); nu numai pentru simplul fapt ca reprezinta o odioasa confirmare a premonitiilor distopice orwelliene referitoare la criminalizarea gandurilor dizidente, care sunt in dezacord cu ideologia partidului („crimaganditul” - „toughtcrime”); si, in fine, nu doar pentru ca o asemenea condamnare este socanta pentru ca intervine in lumea „libera”, „luminata”, „democrata”, „civilizata” si a „valorilor euro-atlantice” inspre care noi privim, nu-i asa?, cu jind si pofte idolatre.

In fapt, aceasta sentinta penala este un precedent sinistru si pentru alte foarte triste motive: ea trimite dreptul in derizoriu si isi bate joc de sorgintea lui etico-religioasa (1), are un pervers potential de a „legitima” ideologia care vizeaza colonizarea sufletului si a mintilor noastre (2) si, in fine, ne pune in fata o oglinda care reflecta, fara ca noi sa sesizam, din pacate, hidosenia societatii in care am ajuns sa traim (3).

1. Cred (si-am zis-o in repetate randuri, in ultima vreme) ca dreptul contemporan s-a strambat de-a dreptul.^[6] Dintr-un post-comunist ideal al justitiei, a ajuns un instrument al opresiunii; din „arta binelui si a dreptatii” (Cicero), s-a post-modernizat in caricatura „tolerantei”, „diversitatii”, „mandriei”, „echitatii”, „incluziunii” si „rezilientei”; din ideea de perfecta asociere intre morala si logica, s-a inecat in depravare imorala, amorala si ilogica; dintr-un proiect de construct solid si reper ferm, s-a gazificat intr-un damf puturos, care s-a lichefiat apoi intr-o secretie galben-verzuie ca fierea. (Galben-verzuie ca fierea a ajuns, ma tem, propria-mi raportare idilica la ideea de justitie, dar asta-i un subiect bun pentru memorii, daca nu va intra cumva Alzheimer pe fir.)

Condamnarea penala a lui Adam Smith-Connor este o foarte trista confirmare a acestei degradari. Cand zic asta am in vedere, printre alte argumente enumerate mai sus (incalcarea flagranta a marilor principii legate de libertatea constiintei si-a expresiei etc. etc.), doua pacate capitale pe care dreptul contemporan ar trebui sa le considere la ceasul spovedaniei.

Intai de toate - si nu zic asta pentru prima oara - norma de drept trebuie sa-si cunoasca lungul competentei si n-are voie sa-si iasa din cuvant si din matca. Nu-s specialist in common law, si n-am caderea sa critic legiuitorul din marea Mare Britanie, leagan de mari magne carti si mari magne libertati. Cu toate astea, cred cu tarie ca, pe oriunde s-ar afla si exprima, dreptul nu poate reglementa orice pe lume, decat daca sufera de sindromul multiplelor personalitati, caz in care ar merita trimis la psihiatrie ori, pardon, jurisatrie. Cum el nu poate sa se amestece peste logica ecuatiilor matematice si sa zica 2+2=5, cum nu poate modifica biologia ca sa proclame ca sexul este gen, genul e fluid, iar fluidul e simtire, cum nu poate imbolnavi medicina obligand-o sa poarte botnita, cum nu poate reduce sociologia la centimetri, decretand „distantari sociale”, tot asa - ba cu atat mai mult! - el nu se poate amesteca in domeniul sacrului, unde logica „reglementarii” n-are treaba cu algebra laica a relatiilor umane, ci tine de inefabil, taina si mister. Prin urmare, cu premisele astea-n minte, a pretinde ca o lege mundana poate guverna forma, textul, momentul si locul unei rugaciuni echivaleaza cu a accepta absurdul ca Cezarul este peste Dumnezeu. Si asta pentru ca rugaciunea este cea mai profunda si mai intima forma de comunicare-cuminecare a omului, starea lui de absoluta gratie, expresia ultima a relatiei cu Divinitatea, starea lui de necuprins si de nereglementat in textul stramt si prozaic al legii lumesti. Si, cu atat mai putin al unui ordin administrativ precum acela care l-a impiedicat pe Adam Smith-Connor sa taca intru iertare, maini impreunate, cap plecat, in „zona sigura”. Zona sigura, hmmm…

Si daca tot am ajuns la ordinul administrativ care a stat la baza condamnarii omului nostru, dam si de al doilea argument care probeaza ca, prin aceasta sentinta, s-a comis o siluire a dreptului, siluire cu majuscula. Dincolo de faptul ca dreptul laic nu are ce cauta pe teritoriul dreptului canonic (si cu atat mai putin pe suflarea sufletelor oamenilor), felul in care-si da coate sa reglementeze tot-tot, absolut tot, omnipotent, omniprezent si ubicuu, mie unuia, om „al legii”, imi da fiori. Asistam la spasme de „legiferomanie” (Mihai Eminescu) care transforma dreptul si-l desfigureaza ingrozitor: din idealul pe care ar trebui sa-l intruchipeze (o mareata codificare a inaltelor principii filosofico-morale si-un logic ierarhizat set de norme, coerente, riguroase si armonios coexistente), el tinde sa ajunga o serparie dizgratioasa, un nesuferit manual de instructiuni care se rostogolesc de-a valma, unele peste altele, cel mai adesea cap in cap si care pun in pericol si tind sa intoxice insasi umanitatea din noi si libertatea, in cel mai inaltator sens al termenului: aia ai voie, aia n-ai voie, respira asa, gandeste cumva, stranuta in masca, ai grija la casca, mergi cinspe minute, n-ai voie mai multe, veniti pe aici, mancati licurici, omorati vacile, distrugeti crucile, apasati tasta doi, pacea e razboi, orasul e smart, vaccinuri impart, nu mai zice negru, sa ramai integru, nu pronunta femeie, fii mereu atee, fii rezilient, stai mereu prezent, respiri ecologist, sa nu fii fascist, nu manca jambon, amprenta de carbon, nimic n-o sa ai, fericit in rai. Pot aduce ca justificative o sumedenie de exemple de norme aberante, imorale si ilogice din categoria acelora care interzic rugaciunile in „spatiile sigure”(pe cand, oare, si criminalizarea emoticonului aferent din alfabetul virtual?), dar m-as (si ne-am) amari prea tare. Taman ce-am citit azi, de exemplu, de initiativa legislativa de interzicere a biliardului pe motiv de „rasism”: cum adica bila alba sa loveasca bila neagra?!^[7] Mai bine-mi musc limba si ma opresc.

In orice caz, daca asa arata Dreptul ca arta a binelui si-a dreptatii, de-mi interzice mie sa stau cu capul plecat, cu mainile incrucisate si cu gandurile spre Cer, atunci nu-mi ramane decat sa ma rog ca Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca drept in pace.

2. Crimaganditul („thoughtcrime”) este, se stie foarte bine, un concept inventat de George Orwell in romanul distopic 1984 pentru a descrie gandurile contrare politicii partidului Ingsoc. Autorul britanic a „reglementat” aceasta infractiune in fictiunea lui distopica tocmai pentru a marca cel mai de jos nivel al absurdului si abjectiei unui regim autoritar: controlul mintii umane. Pana mai recent, acest concept si-a conservat statutul lui livresc si fictional-metaforic. Iata insa ca recenta condamnare a lui Adam Smith-Connor a facut din crimagandire o ilegalitate care nu mai are aura distopica, ci apare printre noi, in carne-si-oase-litera-de-lege.

O asemenea aparitie ne fusese chiar anuntata si anticipata de pagina Wikipedia (o directie din Ministerul Adevarului) in chiar finalul explicatiilor privind originea conceptului: „In engleza de azi, el (conceptul „thoughtcrime” - n.m.) desemneaza pareri contrare normelor acceptate social” („In contemporary English usage, it describes beliefs that are contrary to accepted societal norms”)^[8]. Las deoparte, deocamdata, periculoasa ambiguitate de final (ce-s alea „norme acceptate social”?, stau sa ma intreb); cu adevarat halucinant in aceasta completare este, insa, insidioasa presupunere ca acest concept ar fi deja incetatenit in vorbirea curenta, ceea ce-i complet fals. Prin aceasta manevra manipulatoare (siretlic propagandistic de manual), crimaganditul este scos din fictiune si facut realitate, bun de reglementat prin coduri si ordine administrative si bun de sanctionat ori de cate ori cineva gandeste ce nu trebuie. Cam asa, asta-i obiectivul final: cugeti doar la ce decidem noi ca ai voie.

Din aceasta perspectiva, accentul in trendul deschis prin condamnarea lui Adam Smith-Connor cade nu pe deja vetusta practica a cenzurii si limitarilor tot mai numeroase a dreptului la libera expresie, ci pe impunerea adevarului „oficial”, singurul susceptibil sa fie gandit si rostit. Asa se face ca nu simpla rugaciune a lui Adam Smith-Connor este infractiune, ci continutul ei: cand omul nostru este intrebat de politist care este natura rugaciunii („what is the nature of your prayer?”), el este lasat sa inteleaga ca-si poate indrepta rugamintile pioase inspre orice, dar nu inspre copilul lui ucis in burta mamei, pentru ca asta ar insemna „dezaprobarea avortului” („disapproval of abortion”), care, potrivit unor recente initiative legislative britanice, ar echivala cu terorismul („being anti-abortion could lead to terrorism”)^[9]. Altfel spus, „criminal” a fost nu gandul in sine, ci natura lui („It was the nature of his thoughts, his silent prayer, that got him in legal trouble”).^[10] Daca mai adaugam ca, potrivit sentintei de condamnare, vinovatia rezulta si din faptul ca rugaciunea in tacere a lui Adam Smith-Connor a fost „deliberata”, atunci ingrijorarea pentru viitorul dreptului, in general si a dreptului penal, in particular, devine mai mult decat intemeiata. In treacat fie spus, speta asta imi aminteste de una similara cand un alt cetatean britanic, Harry Miller, autorul unor mesaje glumete pe Twitter, a primit vizita unor politisti interesati de ceea ce el gandeste („we need to check your thinking”)^[11], acuzat de „discurs legal, dar vatamator” (celebra si oximoronica expresie „legal but harmful”) si anchetat intr-o procedura tipica „incidentelor care nu-s infractiuni, dar au legatura cu ura” („non-crime hate incidents - NCHI”), subiect bun de aprofundat cu alta ocazie (daca ni se va mai da voie de la stapanire cu alta ocazie ca, dupa cum merg lucrurile, ocazii sigur vor mai fi).^[12]

Revenind la mutarea accentului de pe limitarea dreptului de expresie pe impunerea obligatiei de expresie, o asemenea nuanta se inscrie in ofensiva pentru controlul mintii si sufletelor oamenilor, pe ale carei expresii le tot revedem in jurul nostru de ani buni (agendele diverselor „resetari”, politicile aberante din perioada pandemoniei, planurile trans- si anti- umaniste etc. etc.). Tocmai din acest unghi ar trebui intelese recentele propuneri ale presedintiei Comisiei Europene de vaccinare a populatiei europene impotriva „dezinformarii” si gandurilor libere („'Vaccinate' EU Population Against 'Wrong Thinking'”)^[13]. Asta intrucat filantropatii care joaca volei cu planeta pe post de minge viseaza la un control total si absolut, care control nu poate fi obtinut decat prin acapararea spiritelor umane eterne si impunerea unui adevar „oficial”, dictat de la centru, antonim al Adevarului revelat. Adica, asa cum anticipa Foucault, un „adevar” al „guvernarii sufletelor”, impus intr-o maniera „demonica” de un guvern care se vrea pastorul omniprezent si omnipotent, dominatorul turmei care trebuie tinuta intr-o stare de perpetua si exhaustiva obedienta.^[14]

Nu este deloc intamplator, asadar, ca, in analiza inteleptilor Davosului, libertatea de expresie a devenit, din cauza „riscului dezinformarii” si a „discursului de ura”, cel mai mare risc existential al planetei^[15]; ca o asemenea pozitie este impartasita de Comisia Europeana care a decis incadrarea discursului „instigator la ura” (hate speech) in categoria EU-crimes (infractiuni de gravitate majora precum traficul de stupefiante, traficul de persoane si terorismul)^[16]; ca, asa cum declara fostul premier neozeelandez (Jacinda Ardern), guvernul ar trebui sa reprezinte „singura sursa a adevarului”, orice informatie venind din alta parte fiind „falsa” („We will continue to be your single source of truth. We will provide information frequently; we will share everything we can. Everything else you see, a grain of salt. So, I really ask people to focus… And when you see those messages, remember that unless you hear it from us, it is not the truth”.)^[17]; ca, in fine, toate aceste atacuri la adresa libertatilor de constiinta si de expresie vizeaza, in fapt, umanitatea din noi, amenintata de riscul ca, in epoca tehno-feudalismului in facere, mintile oamenilor sa fie controlate de altii ( „under technofeudalism, we no longer own our minds”- Yanis Varoufakis).

3. Privesc retrospectiv la condamnarea lui Adam Smith-Connor si ma descopar cuprins de o stare de autentica stupoare. Cum este posibil ca, lovita de acest odios precedent, Londra sa danseze-n cluburi si, pe urma, sa mearga la culcare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, iar strazile ei, in loc sa fie pline ochi, sunt oferite prinos doar spectacolelor de Halloween si mandrelor parade colorate-n curcubeu?! Chiar niciun semn de mirare, niciun strigat de ajutor, niciun semnal de alerta?!… Chiar nicio reactie de lord-reprezentant al poporului sau chiar a regelui in numele caruia, pana la urma, a fost solemn pronuntata respectiva sentinta penala?!… Chiar nicio voce si nicio energie care sa opreasca curgerea Tamisei, ori macar London-Eye-ul, Tower-Bridge-ul, circulatia, meciurile, pub-urile, ceaiurile de la ora cinci si ceasurile insele?!…

In orice caz, se pare ca Ministerul Adevarului a ajuns, iata, la guvernare. Iar primul ordin cu valoare de lege constitutionala pe care el il emite este ca adevarul absolut nu exista, ci este, intotdeauna, relativ, dependent de context.

Un al doilea ordin este ca si contextul, si definitiile, si adevarul in sine vor fi decretate de Minister, iar noi va trebui sa ni le asumam ca atare. Prin urmare, sa repetam dupa ministru:

Avortul este nu un pacat, ci un drept fundamental al omului.^[18]

Sexul este gen, construct social, de atatea feluri cate simtiri exista pe lume.^[19]

Femeia este persoana care se simte ca atare.^[20]

Barbatii au, si ei, menstruatie.^[21]

Schimbarea climatica este cauza inmultirii divorturilor.^[22]

Cine nu crede in stiinta trebuie trimis la puscarie.^[23]

Profesorul care refuza sa predea ideologia LGBT copiilor merita arestat.^[24]

Si multe-multe alte bune-simturi, ca n-avem timp si spatiu sa le evocam, unul mai cert ca altul, peste care troneaza adevarurile supreme:

Razboiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranta inseamna putere.

Nu stiu daca Adam Smith-Connor, condamnatul penal, repeta si el, cu capul plecat si mainile impreunate, aceste adevaruri. Ceea ce intuiesc, insa, este ca lumea care ni se pregateste are drept temelie, ca fundament ideologic, tocmai interzicerea rugaciunii lui, indreptata cu regret si smerenie catre Cer. Rugaciunea lui Adam, ca pacat originar al lumii in facere.

Pentru mai multe articole de acelasi autor, a se vedea blogul www.florentintuca.ro