Lumea Justitiei prezinta sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie privind Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, adoptata recent de Parlamentul Romaniei si cunoscuta drept “Legea fugarilor”, care prevede sporirea pedepselor cu 3 ani pentru pentru condamnatii care in termen de sapte zile nu se prezinta la politie pentru punerea in executare a mandatului de executare (click aici pentru a citi legea).

Asa cum se stie deja, 80 dintre cei 88 de judecatori care au participat marti seara, 5 decembrie 2023 la sedinta Sectiilor Unite ale ICCJ, au hotarat sesizarea CCR, stabilind ca “Legea fugarilor” incalca principiul legalitatii, dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertate individuala, dar si principiul neretroactivitatii legii (click aici pentru a citi). In hotararea de sesizare a CCR, judecatorii ICCJ arata ca legea contine dispozitii neclare si neprevizibile, iar norma nou instituita (prin care sustragerea de la executarea pedepsei este asimilata evadarii) nu se integreaza organic in fondul activ al legislatiei penale si procesual penale. Totodata, ICCJ atrage atentia ca legea initiata de Ministerul Justitiei condus de Alina Gorghiu (foto) instituie o alta modalitate de executare a hotararii de condamnare ramase definitive care, contrar prevederilor din Codul de procedura penala, nesocoteste rolul activ al organelor judiciare cu atributii in executarea pedepsei, instituind in sarcina persoanei condamnate obligatii legate de executarea pedepsei privative de libertate prevazute de hotararea definitiva de condamnare.

Punctual, ICCJ subliniaza urmatoarele:

- cu privire la instituirea unui termen de 7 zile de la data ramanerii definitive a hotararii prin care s-a dispus executarea pedepsei, se observa ca legiuitorul nu a avut in vedere o serie de ipoteze, precum: situatia in care judecata a avut loc in lipsa condamnatului sau cea in care persoana condamnata se afla in stare de detinere in baza altor hotarari judecatoresti pronuntate de alte state, hotarari despre care autoritatile judiciare din Romania nu au cunostinta.

- elementul material al infractiunii constand in omisiunea de a se prezenta la organul de politie nu reglementeaza situatiile particulare care se pot inregistra in raport de persoanele condamnate, fiind incert daca orice omisiune, chiar savarsita fara intentie este de natura sa conduca la indeplinirea conditiilor de tipicitate obiectiva.

- se omite reglementarea situatiei duratei in timp a neprezentarii persoanei condamnate dupa expirarea termenului de 7 zile, termen care reprezinta si momentul consumptiv al infractiunii de evadare; aceasta intrucat, in premisa ramanerii definitive a hotararii de condamnare pentru aceasta infractiune ar incepe sa curga un nou termen de 7 zile, iar prin aceasta modalitate de reglementare se poate ajunge la o imprescriptibilitate a aceluiasi comportament omisiv al persoanei condamnate.

- momentul de la care incepe sa curga termenul de 7 zile prevazut de alin. (3/1) al art. 285 din Codul penal este insuficient conturat din punct de vedere legislativ, avand in vedere si faptul ca, in concret, pot exista situatii in care mandatul de executare a pedepsei se emite la o alta data decat cea la care a ramas definitiva hotararea prin care s-a dispus executarea pedepsei; mai mult, in acelasi context, norma de incriminare nu este corelata nici cu dispozitiile art. 589 si urm. din Codul de procedura penala, referitoare la institutia amanarii executarii pedepsei.

- norma de incriminare nu contine garantii care sa protejeze situatiile obiective in care se pot afla pretinsii subiecti activi ai infractiunii, in cazurile in care, cu titlu de exemplu, persoanei condamnate nu i-a fost adusa la cunostinta, in conditiile legii, hotararea definitiva prin care s-a dispus executarea pedepsei.

- anterior incriminarii faptei de evadare prevazute la Art. I, pct. 1, legiuitorul trebuia sa intervina si sa reglementeze expres atat obligatia de prezentare la organele de politie, cat si conditiile in care destinatarii normei trebuie sa isi execute aceste obligatii; modalitatea de reglementare aleasa, de a include atat obligatia, cat si sanctiunea in cuprinsul aceluiasi text echivaleaza cu imposibilitatea destinatarilor normei de a-si adapta comportamentul, astfel incat sa nu intre in conflict cu legea penala.

Redam fragmente din hotararea Sectiilor Unite ale ICCJ (documentul integral fiind atasat la finalul articolului):

“1. Incalcarea principiului legalitatii instituit de dispozitiile art. 1 alin. (5) a principiului dreptului la un proces echitabil prevazut de dispozitiile art. 21 alin. (3), al dreptului la libertate individuala si la legalitatea incriminarii, prevazute de art. 23 alin. (2) si (12) din Constitutia Romaniei.

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal (PL-x nr. 675/2023) incrimineaza la Art. I, pct. 1, conform Expunerii de motive, o forma asimilata a infractiunii de evadare, care consta in fapta persoanei condamnate la pedeapsa detentiunii pe viata sau la pedeapsa inchisorii de a nu se prezenta la organul de politie in vederea punerii in executare a mandatului de executare a pedepsei in termen de 7 zile de la data la care a ramas definitiva hotararea prin care s-a dispus executarea pedepsei.

Modalitatea de incriminare a faptei de evadare are un caracter neclar si neprevizibil, iar norma nou instituita nu se integreaza organic in fondul activ al legislatiei penale si procesual penale.

Situatia premisa necesar a fi indeplinita pentru a ne afla in prezenta unei infractiuni de evadare, fie in forma simpla, agravata sau asimilata, astfel cum este instituita de legiuitor in cuprinsul prevederilor art. 285 alin. (1)-(3) din Codul penal, implica in mod esential starea legala de detinere sau retinere. In cazul unei condamnari definitive, hotararea de condamnare se pune in executare in conditiile art. 555 din Codul de procedura penala, prin emiterea mandatului de executare de catre judecatorul delegat cu executarea in ziua ramanerii definitive a hotararii, conform dispozitiilor art. 551 din Cod, iar mandatul se executa de organul de politie prevazut la art. 556 alin. (1) din acelasi Cod, prin instiintarea in mod oficial a persoanei condamnate, careia i se inmaneaza un exemplar al mandatului de executare a pedepsei si care, apoi, este dus la locul de detinere cel mai apropiat.

Astfel, modalitatea in care o persoana ajunge sa fie in stare de retinere sau detinere legala presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra careia persoana condamnata sa fie informata, in conditiile legii, nefiind suficienta simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti de condamnare. Aceasta intrucat numai de la acest moment se poate pune problema unui refuz sanctionat prin norme de drept penal.

Din examinarea prevederilor Art. I, pct. 1 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal se constata faptul ca in cazul formei asimilate a infractiunii de evadare, incriminate la 285 alin. (3/3) din Codul penal, lipseste aceasta situatie premisa, esentiala a fi indeplinita pentru a se putea constata tipicitatea acestei infractiuni.

Astfel, Art. I, pct. 1 din Legea mentionata instituie o alta modalitate de executare a hotararii de condamnare ramase definitive care, contrar prevederilor art. 555 si urm. din Codul de procedura penala, nesocoteste rolul activ al organelor judiciare cu atributii in executarea pedepsei, instituind in sarcina persoanei condamnate obligatii legate de executarea pedepsei privative de libertate prevazute de hotararea definitiva de condamnare.

Textul de lege nu leaga savarsirea infractiunii de prezentarea de catre organele de politie a mandatului de executare a pedepsei, ajungandu-se la savarsirea unei infractiuni fara a avea cunostinta ca neprezentarea la organele de politie intrunesete elementele constitutive ale infractiunii de evadare.

Cu toate ca pentru instituirea infractiunii prevazute la Art. I, pct. 1 din Legea analizata, legiuitorul utilizeaza notiunea de 'evadare', potrivit terminologiei din Codul penal si din Codul de procedura penala aceasta are alt inteles decat cel mentionat in art. 285 alin. (3/1). Prin urmare, in ipoteza in care intentia de reglementare avea in vedere tipicitatea obiectiva a infractiunii prevazute la 285 alin. (3/1) din Codul penal, era necesar ca aceasta sa se regaseasca intr-o infractiune de sine statatoare, independenta de cea a evadarii.

Pe de alta parte, noua incriminare asimilata infractiunii de evadare, asa cum a fost reglementata in art. 285 alin. (3/1) din Codul penal, incalca principiile claritatii si previzibilitatii normei prin nerespectarea normelor de tehnica legislativa, in sensul combinarii unei norme explicative cu cerinta de tipicitate obiectiva care incalca varianta tip prevazuta la art. 285 din Codul penal.

Astfel, in actuala reglementare a dispozitiilor alin. (3) din Codul penal, elementul de noutate folosit de legiuitor il constituie norma explicativa pe ipotezele mentionate la lit. a), b) si c)/1 care se refera la situatiile concrete mentionate. In doctrina, referitor la acest aspect, s-a aratat ca: 'Prin introducerea acestei norme explicative au fost evitate controversele ce ar fi putut lua nastere cu privire la semnificatia termenului de evadare utilizat in definitia infractiunii examinate, aceasta, cu atat mai mult cu cat in vorbirea obisnuita termenul aratat semnifica scaparea prin fuga a unei persoane de sub paza.'

Or, noua norma instituita reglementand o conduita, respectiv 'fapta de a nu se prezenta' (in concret, neprezentarea) - o inactiune -, care nu este calificata in niciun fel, prin raportare la vreo situatie concreta, contravine formei tip prevazuta la art. 285 alin. (1) din Codul penal si incalca dispozitiile corelative privind punerea in executare a pedepsei inchisorii sau a detentiunii pe viata si a pedepsei accesorii, precum si a normelor ulterioare prevazute de art. 555-557 din Codul de procedura penala.

Neprocedand astfel, forma asimilata a infractiunii de evadare prevazuta la art. 285 alin. (3/1) nu se integreaza organic in fondul activ al legislatiei penale si procesual penale.

Or, in acord cu par. 65 din Decizia nr. 845/2020 a Curtii Constitutionale, 'noul act normativ trebuie sa se integreze organic in sistemul legislatiei, scop in care acesta trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelasi nivel, cu care se afla in conexiune, (...)'.

Prevederile Art. I, pct. 1 din Legea adoptata incalca si dispozitiile art. 23 alin. (2) din Constitutie și cele ale art. 5 lit. a) din CEDO conform carora 'Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri și potrivit cailor legale: a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent' intrucat stabileste, sub sanctiunea penala, obligatia persoanei condamnate de a se prezenta la organul de politie in vederea punerii in executare a mandatului, desi nu se afla inca in situatia de a fi detinut legal pe baza condamnarii pronuntate.

Astfel, chiar daca persoana este una condamnata, aceasta nu poate fi lipsita de libertatea in alte conditii decat cele prevazute de lege, iar una dintre aceste conditii este aceea de a fi comunicat condamnatului mandatul de punere in executare a hotararii de condamnare. Din examinarea normei de incriminare rezulta ca persoana condamnata savarseste infractiunea de evadare dupa trecerea unui termen de 7 zile de la emiterea hotararii prin care a ramas definitiva executarea pedepsei, indiferent daca acesteia i s-a comunicat sau nu aceasta hotarare sau daca s-a incercat prezentarea mandatului de catre organul de politie. Astfel, norma nu conditioneaza in niciun fel existenta infractiunii de punerea in executare efectiva a mandatului de executare de catre organele de politie.

Totodata, in Decizia nr. 147 din 13 martie 2019 (publicata in M. Of. nr. 338 din 3 mai 2019), Curtea Constitutionala a retinut, printre altele, ca necorelarea dintre norma juridica de drept penal supusa controlului sau de constitutionalitate cu prevederile cuprinse in Codul de procedura penala este de natura sa atraga caracterul neconstitutional al respectivei norme, in paragraful 22 al acestei decizii constatand ca ....'intr-adevar, Legea nr. 241/2005, in ansamblul sau, reprezinta o lege penala speciala - intrucat reglementeaza o categorie aparte de infractiuni, care, prin particularitatile lor, necesita asigurarea in ce le privește a unui regim juridic specific, - lege care este de stricta interpretare și aplicare, insa, cu toate acestea, aspectul anterior mentionat nu permite legiuitorului sa instituie reguli de procedura distincte de cele prevazute in cuprinsul Codului de procedura penala, cauzele penale ce au ca obiect savarșirea unor infractiuni dintre cele reglementate la art. 8 si 9 din Legea nr. 241/2005 neputand fi solutionate decat potrivit regulilor procesual penale prevazute in Codul de procedura penala. Prin urmare, instituirea, prin prevederile pct. 1 al articolului unic din legea criticata, a unei limite speciale maxime a pedepselor pentru care poate fi dispusa renuntarea la urmarirea penala mai mare decat cea reglementata la art. 318 alin. (1) din Codul de procedura penala este de natura a incalca principiul legalitatii incriminarii, prevazut la art. 23 alin. (12) din Constitutie'.

Neindeplinirea acestei cerinte constitutionale afecteaza principiul legalitatii, in componenta privind calitatea legii.

In materia stabilirii politici penale a statului, in acord cu jurisprudenta consolidata a Curtii Constitutionale, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infractiuni tin de marja de apreciere a legiuitorului, insa aceasta marja nu este una absoluta, ea fiind limitata de principiile, valorile si exigentele constitutionale. In acest sens, legiuitorul trebuie sa dozeze folosirea mijloacelor penale in functie de valoarea sociala ocrotita. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca Parlamentul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie (par. 24 din Decizia Curtii Constitutionale nr. 561/2021).

De asemenea, in acord cu jurisprudenta instantei de contencios constitutional, 'o lege indeplineste conditiile calitative impuse atat de Constitutie, cat si de Conventie, numai daca norma este enuntata cu suficienta precizie pentru a permite cetateanului sa isi adapteze conduita in functie de aceasta, astfel incat, apeland la nevoie la consiliere de specialitate in materie, el sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, fata de circumstantele spetei, consecintele care ar putea rezulta dintr-o anumita fapta si sa isi corecteze conduita' (Decizia nr. 363/2015, par. 17).

In paragraful 29 din Decizia nr. 561/2021, Curtea Constitutionala a retinut ca ilicitul penal este cea mai grava forma de incalcare a unor valori sociale, iar consecintele aplicarii legii penale sunt dintre cele mai grave, stabilirea unor garantii impotriva arbitrarului prin reglementarea de catre legiuitor a unor norme clare si predictibile fiind obligatorie. Astfel, in materie penala, principiul legalitatii incriminarii, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar sa poata stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat sa o respecte, in caz contrar acesta supunandu-se sanctiunii penale.

In acelasi sens, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul ca principiul legalitatii infractiunilor si a pedepselor presupune ca infractiunile si pedepsele care le sanctioneaza trebuie sa fie clar definite prin lege. Notiunea de 'lege' in sensul art. 7, cum este prevazuta in alte articole ale Conventiei (de exemplu, art. 8-11), implica anumite conditii calitative, in special cele de accesibilitate si de previzibilitate [Cantoni impotriva Frantei, pct. 29; Kafkaris impotriva Ciprului (MC), pct. 140; Del Río Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 91; Perinçek impotriva Elvetiei (MC), pct. 134]. Aceste conditii calitative trebuie indeplinite atat pentru definirea unei infractiuni (Jorgic impotriva Germaniei, pct. 103-114) cat si pentru pedeapsa pe care aceasta o implica sau pentru durata pedepsei (Kafkaris impotriva Ciprului (MC), pct. 150; Camilleri impotriva Maltei, pct. 39-45, referitor la previzibilitatea standardelor de pedepse aplicabile, care depind in intregime de alegerea instantei de judecata competente de catre procuror și nu de criterii stabilite de lege). Lipsa 'calitatii legii' privind definitia infractiunii sau pedeapsa aplicabila duce la incalcarea art. 7 din Conventie [Kafkaris impotriva Ciprului (MC), pct. 150 și 152].

Din perspectiva acestor principii si valori constitutioale si unionale, Art. I, pct. 1 din Lege instituie o forma asimilata a infractiunii de evadare de o maniera neclara, imprevizibila, cu omisiunea reglementarii tuturor situatiile juridice ce pot cadea sub incidenta acesteia, precum si cu neobservarea cadrului legal material si procesual in materia evadarii si a procedurii de punere in executare a pedepsei privative de libertate, astfel:

- cu privire la instituirea unui termen de 7 zile de la data ramanerii definitive a hotararii prin care s-a dispus executarea pedepsei, se observa ca legiuitorul nu a avut in vedere o serie de ipoteze, precum: situatia in care judecata a avut loc in lipsa condamnatului sau cea in care persoana condamnata se afla in stare de detinere in baza altor hotarari judecatoresti pronuntate de alte state, hotarari despre care autoritatile judiciare din Romania nu au cunostinta.

- elementul material al infractiunii constand in omisiunea de a se prezenta la organul de politie nu reglementeaza situatiile particulare care se pot inregistra in raport de persoanele condamnate, fiind incert daca orice omisiune, chiar savarsita fara intentie este de natura sa conduca la indeplinirea conditiilor de tipicitate obiectiva.

- se omite reglementarea situatiei duratei in timp a neprezentarii persoanei condamnate dupa expirarea termenului de 7 zile, termen care reprezinta si momentul consumptiv al infractiunii de evadare; aceasta intrucat, in premisa ramanerii definitive a hotararii de condamnare pentru aceasta infractiune ar incepe sa curga un nou termen de 7 zile, iar prin aceasta modalitate de reglementare se poate ajunge la o imprescriptibilitate a aceluiasi comportament omisiv al persoanei condamnate.

- momentul de la care incepe sa curga termenul de 7 zile prevazut de alin. (3/1) al art. 285 din Codul penal este insuficient conturat din punct de vedere legislativ, avand in vedere si faptul ca, in concret, pot exista situatii in care mandatul de executare a pedepsei se emite la o alta data decat cea la care a ramas definitiva hotararea prin care s-a dispus executarea pedepsei; mai mult, in acelasi context, norma de incriminare nu este corelata nici cu dispozitiile art. 589 si urm. din Codul de procedura penala, referitoare la institutia amanarii executarii pedepsei.

- norma de incriminare nu contine garantii care sa protejeze situatiile obiective in care se pot afla pretinsii subiecti activi ai infractiunii, in cazurile in care, cu titlu de exemplu, persoanei condamnate nu i-a fost adusa la cunostinta, in conditiile legii, hotararea definitiva prin care s-a dispus executarea pedepsei.

- anterior incriminarii faptei de evadare prevazute la Art. I, pct. 1, legiuitorul trebuia sa intervina si sa reglementeze expres atat obligatia de prezentare la organele de politie, cat si conditiile in care destinatarii normei trebuie sa isi execute aceste obligatii; modalitatea de reglementare aleasa, de a include atat obligatia, cat si sanctiunea in cuprinsul aceluiasi text echivaleaza cu imposibilitatea destinatarilor normei de a-si adapta comportamentul, astfel incat sa nu intre in conflict cu legea penala.

Or, omisiunea si imprecizia legislativa in sensul celor sus - argumentate sunt cele care genereaza incalcarea principiului legalitatii, in componenta privind calitatea legii, prevazut de dispozitiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, precum si dreptul de acces la justitie, consacrat de prevederile art. 21 din Constitutie.

2. Incalcarea principiului neretroactivitatii legii penale instituit de prevederile art. 15 alin. (1) si (2) din Constitutie.

Norma cuprinsa la Art. II din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal potrivit cu care 'in cazul hotararilor care au ramas definitive anterior intrarii in vigoare a prezentei legi, termenul de 7 zile prevazut la art. 285 alin. (3/1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificarile si completarile ulterioare, curge de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.' incalca principiul neretroactivitatii legii prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutie potrivit caruia 'Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.'

Astfel, in conditiile in care neprezentarea in termen de 7 zile la organul de politie in vederea punerii in executare a pedepsei nu era anterior incriminata, stabilirea, prin Art. II, ca moment de la care incepe sa curga acest termen, data intrarii in vigoare a legii, este de natura sa incalce prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutie, care consacra principiul neretroactivitatii legii, cu exceptia legii penale mai favorabile.

Caracterul retroactiv al prevederii este cu atat mai evident cu cat, asa cum am aratat deja, modalitatea in care o persoana ajunge sa fie in stare de retinere sau detinere legala presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra careia persoana condamnata sa fie informata, in conditiile legii, nefiind suficienta simpla pronuntare a unei hotarari judecatoresti de condamnare.

Or, asupra principiului neretroactivitatii legii, Curtea Constitutionala, prin jurisprudenta sa istorica a aratat ca 'dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constitutional si deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu incalcarea lui. (...) Deci, chiar si in ipoteza in care legiuitorul ar dori in mod justificat sa inlature sau sa atenueze unele situatii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care sa aiba caracter retroactiv, ci trebuie sa caute mijloacele adecvate care sa nu vina in contradictie cu acest principiu constitutional. Consecintele inscrierii principiului neretroactivitatii in Constitutie sunt foarte severe si probabil, tocmai de aceea, solutia aceasta nu se intâlneste in foarte multe tari, dar in acelasi timp ridicarea la rangul de principiu constitutional se justifica prin faptul ca asigura in conditii mai bune securitatea juridica si increderea cetatenilor in sistemul de drept, precum si datorita faptului ca blocheaza nesocotirea separatiei dintre puterea legislativa, pe de o parte, si puterea judecatoreasca sau cea executiva, pe de alta parte, contribuind in acest fel la consolidarea statului de drept.' [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicata in M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994]

De asemenea, prin Decizia nr. 180 din 28 martie 2019 (M. Of. nr. 398 din 21 mai 2019) Curtea Constitutionala a reținut ca: 'nu se poate pretinde unui subiect de drept sa raspunda pentru o conduita avuta anterior intrarii in vigoare a legii noi care interzice acea conduita (tocmai pentru ca acel subiect nu avea cum sa prevada ce va reglementa in viitor legiuitorul cu privire la 8 comportamentul sau normal și firesc in cadrul ordinii de drept in vigoare la data respectiva).' Prin urmare, principiul neretroactivitatii legii inscris in art. 15 alin. (2) din Constitutie face imposibila aplicarea retroactiva a oricarei legi penale sau contraventionale care are caracter mai aspru si nu are niciun fel de importanta daca acest caracter a fost dat de interventia autoritatii legiuitoare prin abrogarea sau modificarea normei penale mai blande.

Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca Art. 7 din Conventie interzice in mod absolut aplicarea retroactiva a dreptului penal atunci cand se face in dezavantajul persoanei in cauza [Del Río Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52]. Principiul neretroactivitatii legii penale se aplica atat dispozitiilor care definesc infractiunile [Vasiliauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 165-166], cat si celor care stabilesc pedepsele (Jamil impotriva Frantei, pct. 34-36; M. impotriva Germaniei, pct. 123 și 135-137; Gurguchiani impotriva Spaniei, pct. 32-44).

In conditiile in care prevederile Art. II din Lege privesc incidenta legii noi in raport cu fapte savarsite inainte de intrarea ei in vigoare, acestea contravin, in mod evident, dispozitiilor art. 15 alin. (1) si (2) din Constitutie”.