Se spune ca revolutiile sunt ca furtunile. Debuteaza vijelios, se calmeaza incet si apoi aduc vreme buna. Ca si in cazul furtunilor, curcubeul apare iluminand ireal sub forma unei sperante de viitor, trasand arcul sau vesel si multicolor peste distrugeri. Distrugerile sunt un element comun al revolutiilor si furtunilor. Desi pare ca pornesc din senin, atat furtunile cat si revolutiile, o intreaga orchestrare a elementelor se intampla intr-un plan ascuns pentru a genera acea prima lovitura de tunet care ne anunta ca stihiile se vor declansa.

O orchestrare tenebroasa a elementelor, un vant care bate uneori de tare departe, de peste mari si tari, care aduce un suflu nou, de aer, de spirit, incet atmosfera se electrizeaza, norii sau societatea se incarca electromagnetic, presiunea atmosferica ori sociala creste, se lasa o liniste apasatoare inainte, se simte caldura inabusitoare, chiar si in decembrie e neobisnuit de cald, cand deodata intr-un colt de cer sau intr-o parte a tarii, un norisor nu mai suporta si isi varsa naduful acumulat spre pamant. Si zgomotul se aude tot mai tare, micul fulger provoaca altele si altele, tot mai departe, tot mai mari, intregul vazduh urla, tara e acoperita de tumult. Furtuna s-a pornit. Revolutia e de neoprit.

Problema Romaniei e ca dupa 30 de ani, desi vazduhul nu mai urla, a continuat sa ploua mocaneste, totul e imbibat de apa si mocirla, chiar si morala, chiar si mentalul colectiv. Problema Romaniei e ca dupa 30 de ani curcubeul inca nu a aparut. Iar oamenii efervescenti altadata se intreaba daca oare soarele exista, daca nu s-a pierdut de tot. Uitandu-se in gol, uneori lipsiti de speranta, oamenii vad trecand o naluca, o aratare fantomatica, care urmareste discursul public si care invenineaza sufletele. E fantoma iluziei de dreptate, e fantoma justitiei. Bantuie din 25 decembrie 1989 pe meleagurile noastre fara ca nimeni s-o opreasca.

Furtuna noastra nu a ucis vechea conducere cu o lovitura de trasnet popular. Nu multimea a sfasiat conducatorul. Nimic din toate astea. Revolutia, furtuna noastra, are un act de nastere sau certificat de botez, cum vrem sa ii zicem, judiciar. Sub forma unui Rechizitoriu si a unei Sentinte. Originile justitiei contemporane romanesti au un numar de dosar. 1-SP/1989. Asa era denumit rechizitoriul care nu propunea nicio proba si care nu respectase nicio regula. Nici pe cele comuniste si nici pe cele spre care voiam sa ne indreptam. Ce a urmat stim cu totii, nici macar in cea mai apriga perioada a bolsevismului, nu erau procese fara probe. Comunistii cei mai rosii, incercau sa pastreze un minim de aparente, poate inventau probe, poate creau delatori, dar se tineau de scenariu.

Nu stiu daca acuzatiile erau reale, poate ar fi trebuit sa fie formulate mai multe, dar ele ar fi trebuit sa fie probate. In tot acel simulacru nimeni nu s-a gandit sa administreze vreo proba. Justitia romana din acel moment a vrut un singur lucru. A vrut sa pedepseasca fara a stabili adevarul. Poate vor fi puritani care vor spune ca acel simulacru nu a reprezentat justitia romana. Ii voi contrazice, acel simulacru era la momentul acela singura activitate judiciara din Romania. Niciun alt tribunal nu a functionat in zilele acelea, niciun alt rechizitoriu nu s-a scris, nicio alta sentinta nu s-a pronuntat si este ultima pedeapsa capitala pronuntata si pusa in executare. Acel simulacru judiciar reprezenta Justitia.

Degeaba se protesteaza in favoarea sau defavoarea luptei anticoruptie in tara asta, degeaba se face referendum sau se iau pozitii, daca actul de nastere al sistemului judiciar postdecembrist este patat cu noroi moral, cu complicitati extraprocesuale si cu sange. Daca cineva va dori vreodata sa faca ordine sau sa spuna adevarul trebuie sa inceapa cu rejudecarea procesului din 25 decembrie 1989 si cu judecarea celor care l-au orchestrat, condus, organizat si pus in executare. Sunt sigur ca Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena trebuiau sa fie inculpati, am chiar convingerea ca erau si vinovati, dar adevarul judiciar trebuie stabilit prin probe, cu respectarea procedurii, a drepturilor si libertatilor fundamentale.

Plecand de la aceste randuri imi aduc aminte de 1984. De carte, nu de an. “Puterea nu este un mijloc ci un scop. Nu se instaureaza o dictatura pentru a pazi o revolutie, dimpotriva, se fac revolutii pentru a instaura o dictatura.” George Orwell pare profet al societatii romanesti. Uneori pare ca s-a instaurat, o dictatura a legii. Dar ca orice dictatura ea tinde sa oprime oamenii, sa isi inchida opozantii si sa suprime revoltele. Si degeaba e lege. Doi apostoli a dreptatii pure, ai dreptatii morale, Sfantul Toma D’Aquino in cartile sale si Martin Luther King in timpul miscarii contra segregatiei rasiale reaminteau – Lex iniusta non est lex.

Un sistem judiciar care nu va fi in masura sa stabileasca adevarul prin probe dincolo de orice indoiala rezonabila despre vina Ceausestilor si despre cea a calailor lor nu va fi niciodata credibil. E ca si cand preotul in fata caruia trebuie sa spui adevarul gol golut si de la care astepti stabilirea penitentei ar fi fost botezat de hotul de icoane. Pana la momentul stabilirii adevarului despre Decembrie 1989, nu doar despre procesul din ziua sfanta de Craciun, ci despre tot ce a precedat si ce a urmat acelei zile, orice lege si aplicarea ei, vor fi cel putin din punct de vedere moral, injuste.

Invit si rog deopotriva pe toti cei care pot si cei care stiu, sa se ridice drept si sa spuna adevarul. Mi-as dori o revolutie noua. Dar nu una cu sange si gloante. Ci una cu probe si adevaruri consemnate. Mi-e teama ca-i vom pierde pe toti cei care ar putea rosti adevarul, acele fragmente mici de adevar pe care fiecare le detine in propria constiinta. Imi doresc sa reusim cu mana si penelul unei justitii corecte sa redesenam pentru eternitate adevarul acelor momente. Tot Orwell spunea ca “Intr-o vreme a minciunii a spune adevarul este un act revolutionar.”Vrea cineva astazi sa porneasca o Revolutie a adevarului ? Nu ii intreb pe cei care l-ar putea relata, ci pe cei care ar trebui sa il consemneze in acte procedurale.

Cred ca un astfel de moment ar putea opri ploaia asta mocaneasca care ne tot uda, ar putea usca mocirla morala si ar putea lasa curcubeul sa isi ridice arcul de culori. Orice furtuna trebuie sa aiba un final.

P.S. Aveam 10 ani in Decembrie 1989, mama lucra la Comandamentul Apararii Antiaeriene a Teritoriului si tata slujea sub drapel in calitate de ofiter la o unitate MApN din Otopeni. Asa am trait evenimentele, pentru ca nu aveau cu cine sa ma lase acasa. Ulterior tata a facut parte din CADA (Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei). Mai tarziu putin, in Iunie 1990, am vazut cu ochii mei minerii si atrocitatile lor in Bucuresti. Nu imi poate spune nimeni ca adevarul s-a rostit. Dar el este inca viu in mintea parintilor mei, al colegilor lor, al sutelor de mii de oameni iesiti cu sufletul deschis si ochii plini de speranta pe strada. Adevarul este inca viu in jurnalele de lupta ale unitatilor si marilor unitati. Mai vrea oare cineva sa teasa aceste franturi de adevar pentru a vedea intreaga tapiserie?