Pe la mijlocul anilor 1980, la una dintre dezbaterile profesionale ale juristilor din comertul exterior, am ridicat problema dezincriminarii „abuzului in serviciu”, la acea vreme o infractiune „favorita” a regimului comnunist, oricand aplicabila „dusmanului de clasa”. Motivele criticii mele erau in principal trei:

1. Era o infractiune care nu sanctiona atat incalcarea legii cat decizii de oportunitate, care nu au cum fi evaluate de persoane din afara sferei de expertiza a acuzatului, si care nu pot fi judecate in afara contextului in care au fost luate;

2. Era o infractiune care nu avea cum fi definita legal decat in termeni vagi si de aceea legea insasi deschidea calea unor abuzuri judiciare;

3. Era o infractiune a carei sanctionare inhiba decizia si bloca activitatea celor care aveau nevoie de hotarari curajoase si prompte.

Nu imi amintesc ca vreunul dintre colegii participanti la eveniment sa ma fi contrazis. In schimb imi aduc aminte de cateva sustineri entuziaste.

Nu am crezut ca la un sfert de secol de la caderea regimului comunist voi asista la aceeasi dezbatere. Cu atat mai putin m-am asteptat ca incriminarea „abuzului in serviciu” sa fie sustinuta de „ideologii” intarziati ai „dreptei anticomuniste”. Ceea ce ne duce la concluzia ca aici este vorba mai putin despre ideologie cat despre caracter, ca si despre constiinta profesionala deficitara a „talibanilor anticoruptiei”.

Cei care sustin mentinerea in codul penal a „abuzului in serviciu”, cel putin in actuala sa forma, sunt caractere dictatoriale si abuzive, brutale si primitive. In acest domeniu extrema stanga si extrema dreapta se ating. Cu mentiunea ca de asta data vantul bate din directia neo-fascismului in ascensiune.

Daca vorbim de juristi, sustinatorii actualelor reglementari si practici in domeniul „abuzului in serviciu” sunt probabil absolventii unor facultati dubioase unde principiul „nullum crimen sine lege” nu a fost invatat cum trebuie. Acest principiu nu spune doar ca o fapta este infractiune numai daca este definita ca atare de legea penala, ci si ca respectiva lege este de stricta interpretare, in materie penala, acolo unde sanctiunea – poena (pedeapsa) – aduce limitari severe libertatilor individuale, legiuitorul neputand apela la standarde nedeterminate si permite analogii spre a stabili ilegalitatea.

Prin urmare, din punctul de vedere al stiintei dreptului penal, abuzul nu poate fi orice activitate pe care niste magistrati inculti, incompetenti sau rauvoitori, o considera „nepotrivita”, ci numai o decizie care incalca prevederi legale precise si explicite. Este vorba despre incalcari care nu ar fi posibile daca faptuitorul nu ar detine o anumita functie, impreuna cu puterile aferente ei. In penal nu putem vorbi despre abuz doar ca despre o exercitare a unui drept in alte scopuri decat cele pentru atingerea carora acesta a fost recunoscut; mai este nevoie si ca devierea de la scopul licit sa aiba loc prin nesocotirea cu rea credinta a unor prevederi legale exprese. (Nu ar fi rau, poate, ca si profesorii de drept sa intervina in dezbatere. Mai bine mai tarziu decat niciodata.)

In ce masura asemenea fapte prezinta la un moment dat un nivel atat de inalt de periculozitate sociala incat sa justifice antrenarea raspunderii penale - cea mai severa forma de raspundere - a faptasului, este o problema a legiuitorului. Rezolvarea ei reclama decizia politica bazata pe o judecata politica implicand aprecierea gradului de vulnerabilitate a societatii si a capacitatii ei de a neutraliza efectele unor asemenea abuzuri pe alte cai decat cele penale; o decizie reflectand conceptia asupra relatiei dintre combaterea abuzurilor de putere si stimularea curajului in actul de conducere, asupra modului de a optimiza dinamica decizionala etc.

Magistratii nu au a se pronunta in legatura cu asemenea aspecte. Rolul lor constitutional este acela de a veghea la aplicarea legii iar nu de a o concepe; de a apara ordinea de drept iar nu de a o proiecta.

In lumina celor de mai sus, agitatia doamnei Codruta Kovesi in sustinerea actualei forme de incriminare a „abuzului in serviciu” este cel putin bizara, la prima vedere ea sugerand ca sefa DNA are o agenda politica incompatibila cu natura functiei pe care o detine. Cu alte cuvinte, interventia sa are datele unui ... abuz. Un abuz menit sa ii procure foloase necuvenite cu caracter nepatrimonial, constand in simpatia „licuricilor tutelari” ai Romaniei, interesati in controlul liderilor politici nationali prin inculparea lor abuziva. Atari foloase ar putea consta si in obtinerea unei puteri necuvenite, dincolo de prevederile constitutionale, in folosul procurorilor DNA, astfel capabili sa extinda in mod arbitrar dispozitiile legii penale la fapte (decizii de oportunitate) pe care aceasta nu avea cum sa le aiba in vedere si nu le-a avut in vedere. Pe o asemenea cale procurorii ajung sa fie legiuitori intr-o materie in care legea, prin natura ei, nu permite aproximari, fantezii si voluntarisme. De asemenea, ei ajung sa impuna linii politice in luarea deciziilor administrative (mai exact sa anuleze si sa blocheze decizii) fara a avea vreo legitimitate democratica.

Aceasta agitatie insasi - potrivnica principiului constitutional al separatiunii puterilor si constituind o amenintare la adresa echilibrului de putere intre institutiile statului - justifica interventia Curtii Constitutionale. Contrar a ceea ce unii au sustinut, Curtea Constitutionala nu urma sa dezincrimineze „abuzul in serviciu” ci sa verifice conformitatea intre dispozitiile legale sanctionand un asemenea abuz si valorile pe care se intemeiaza Constitutia Romaniei. Este oare admisibila mentinerea reglementarii de drept penal a „abuzului in serviciu” chiar daca este potrivnica legii fundamentale?

Doamna Kovesi si altii din aceeasi familie de gandire, au avertizat ca in cazul modificarii (nu doar a abolirii) actualei legislatii privind incriminarea „abuzului in serviciu”, un numar important de oameni politici aflati in prezent sub urmarire penala sau in curs de judecata „vor scapa”. Vor scapa de ce? De implicarea intr-o procedura judiciara neconstitutionala? De amenintarea unor pedepse nemeritate? De violarea drepturilor lor fundamentale? De teama de a lua decizii oportune? Ce ar fi rau in asta? Acesti oameni sunt vinovati doar potrivit conceptiei unor procurori; si asta stand, cel putin formal, sub imperiul prezumtiei de nevinovatie. Poate fi respectiva conceptie mai puternica decat legea si Constitutia? Daca legiuitorul nu vrea ca asemenea fapte sa fie pedepsite penal iar DNA vrea, cine este in drept sa decida? A da de lucru DNA, ca sa nu mai vorbim de sporirea neconstitutionala a puterilor sale, este o prioritate in Romania? Este puterea DNA un scop in sine? Doar daca Romania se intoarce la regimul totalitar si la terorismul de stat.

In trecutul apropiat au fost dezincriminate din punct de vedere penal calomnia si homosexualitatea. O fi fost bine? O fi fost rau? Evident ca procurorii nu au mai avut a se ocupa de respectivele fapte. Ei si? Nu inventam infractiuni pentru a mari puterea procurorilor ci dam putere procurorilor ca sa combatem faptele pe care le consideram atat de periculoase incat le definim ca infractiuni.

Tot doamna Kovesi avertizeaza ca prin renuntarea la actualul tratament penal al „abuzului in serviciu” statul va pierde posibilitatea de a „recupera” uriase sume de bani. Nu zau? Cine spune ca sumele respective sunt cu adevarat datorate statului? Acelea sunt doar posibile prejudicii suspectate de DNA, masurate prin aplicarea abuziva a unor legi care sunt neconstitutionale intrucat lasa posibilitatea interpretarii lor de maniera neconstitutionala. Prin urmare nu este vorba de „recuperare” ci de „furt”, de etatizare ilicita.

Desigur, dupa ce ai otravit mintile multimii necajite spunand ca toti politicienii sau toti marii investitori romani sunt hoti si ca de aceea nu este un pacat sa furi de la politicieni si oameni de afaceri, poti lesne agita spiritele amagind masele ca prin aducerea activitatii DNA in parametri constitutionali si in orice caz rationali, detestatele elite politice si economice vor scapa de dreapta deposedare de avere si din aceasta cauza poporul va flamanzi pe mai departe. Acesta este un populism abject care, ca orice populism, este mincinos in forma si reactionar in continut. Populismul, inclusiv in forma sa justitiarista, nu a facut niciodata dreptate si nu i-a saturat pe saraci, ci doar a ratacit poporul si l-a obligat sa se supuna dictaturii unor interese straine.

Desigur, abuzuri exista si ele aduc prejudicii. Ce este mai important? Sa recuperam prejudiciul sau sa umplem inchisorile? Nu este pentru cei tentati sa abuzeze, o descurajare suficienta convingerea ca obligatia de reparare a prejudiciului este inevitabila? Oare cei care au abuzat (de regula oameni scoliti) sunt mai utili societatii in inchisoare sau in libertate? Aceasta cu atat mai mult cu cat abuzul este aproape totdeauna incert, fiind greu de stabilit dincolo de orice dubiu.

Calomnia nu se mai pedepseste penal dar calomniatorii raspund material pentru pagubele pricinuite onoarei celui calomniat. Raspunderea penala nu este singura forma de raspundere. intrucat ea anuleaza libertati personale, intr-o tara civilizata este ultimul iar nu primul recurs. Ordinea de drept nu se reduce la dreptul penal. Libertatea trebuie sa treaca inaintea represiunii iar apararea ordinii pe cat posibil fara restrangerea libertatii este superioara apararii prin teroarea fortei.

Folosit in exces, remediul penal este asemenea acelor insecticide supereficiente care odata cu insectele daunatoare le omoara si pe cele necesare, producand mari dezechilibre ecologice. Pentru doamna Kovesi si cei asemenea ei acestea sunt lucruri de neinteles. Ei nu inteleg nici macar ca stapanii nu le-au dat decat iluzia puterii si ca nenumaratele abuzuri savarsite in exercitarea acestei iluzii ii vor duce nu peste multa vreme in fata unui pluton de executie real. Atunci vor dori ca „abuzul in functie” sa fi fost dezincriminat.

PS Aflata sub presiune CCR a dat o hotarare ambigua. Aceasta are insa meritul, de-a dreptul solomonic, de a fi eliberat Parlamentul de teama blamului pentru modificarea prevederilor codului penal. Acum legislativul este obligat sa legifereze si sa amendeze. Mingea este in terenul sau. Ramane de vazut in ce masura va gasi resursele de curaj pentru a legifera intelept. Da, azi in Romania ai nevoie de curaj ca sa fii intelept!