In zilele de 20 si 21 ianuarie 2020 au avut loc la Luxemburg audieri in fata Curtii de justitie a UE (CJUE), in contextul procedurii de solutionare a cererilor formulate de mai multe instante judecatoresti din Romania privind interpretarea tratatelor UE. Ceea ce se solicitase Curtii era, in principal, sa spuna daca potrivit amintitelor tratate recomandarile facute Romanei de catre Comisia europeana in aplicarea Mecanismului de cooperare si verificare cu referire la „statul de drept” (MCV) sunt obligatorii sau nu, precum si daca infiintarea Sectiei pentru Investigarea Infractiunilor din Justitie (SIIJ) contravine sau nu normelor de drept european.

PARTILE IN DISPUTA SI TERTII INTERESATI IN PROCES

Despre fondul problemelor supuse judecatii s-a vorbit si se va vorbi. Parti in acest tip de proces erau statul roman ca stat membru al UE, obligat la respectarea tratatelor europene si a reglementarilor adoptate in baza lor, si Avocatul general european, ca reprezentant al intereselor Uniunii, adica ale unei comunitati (in opinia mea, cu caracter federal) de state-natiune avand personalitate juridica distincta.

Comisia europeana, ca garant al aplicarii tratatelor europene si, in speta, ca administrator al MCV si autor al recomandarilor in discutie, printre care si aceea a desfiintarii SIIJ, era un referent direct interesat si in acest sens parte sui generis. Instantele judecatoresti care au solicitat interpretarea de catre CJUE a dreptului european erau implicate in procedura, intrucat chiar ele o declansasera, in baza aptitudinii conferite lor de catre tratatele europene, dar statutul lor era unul special, diferit de al unei parti propriu zise, intrucat judecatorii europeni nu ar putea solutiona dispute intre magistratii romani si statul roman.

Cat de divizat si contradictoriu s-a prezentat Romania, nu mai vorbim. Cum a pledat agentul guvernamental roman (in mod normal avocatul statului roman) impotriva legilor in vigoare ale propriei tari si suveranitatii romanesti, nu mai spunem. Ar fi doar o mare rusine, daca nu ar fi o primejdie pentru statalitatea natiunii romane.

Ceea ce vreau sa analizez aici este insa altceva si anume faptul ca in proces au mai intervenit patru state: Suedia, Danemarca, Olanda si Belgia. Toate impotriva Romaniei. Acest aspect a fost foarte putin observat si, in orice caz, nimeni a calificat respectiva interventie, asa cum era cazul, ca pe un act ostil la adresa Romaniei. Un act despre care ne intrebam de ce nu a fost prevenit si care nu poate fi lasat fara raspuns. Oricum am lua-o, avem de a face cu un urias esec al diplomatiei romane.

Tratatele constitutive ale UE au fost incheiate de statele care au devenit membre ale uniunii. Fiecare dintre acestea este indreptatit sa actioneze in justitie atunci cand cineva incalca cele convenite in respectivele tratate. CJUE poate fi sesizata, insa, si de institutiile europene (Comisia europeana) atunci cand dreptul european este incalcat, iar, in speta, fiind vorba despre autoritatea recomandarilor Comisiei, cu referire speciala la una dintre ele (desfiintarea SIIJ), prezenta acesteia in cauza era mai mult decat suficienta. Ce a alertat atat de mult cele patru state care au solicitat sa intervina? De ce a fost necesara interventia lor?

La urma urmei nu era nimic dramatic. Nu era vorba despre un litigiu propriu zis. Ar fi fost astfel daca insasi Comisia europeana s-ar fi plans ca nu sunt respectate tratatele intrucat nu ii sunt aplicate cu sfintenie recomandarile. Aici era vorba doar despre o cerere de interpretare, a carei solutionare ar fi orientat apoi instantele judecatoresti romane sau celelalte puteri ale statului roman (executiva si legislativa) in activitatea lor specifica viitoare.

CE II CER ROMANIEI PATRU STATE MEMBRE ALE UE?

Pentru a raspunde intrebarilor formulate anterior, sa vedem mai intai ce au sustinut cele patru state interveniente in proces.

Toti reprezentantii statelor amintite au sustinut ca angajamentele Romaniei asumate prin tratatul de aderare, cu privire la consolidarea „statului de drept” (mai pe romaneste, a guvernarii in baza legii adoptate prin mijloace democratice), ar fi puse in aplicare prin recomandarile Comisiei europene formulate in rapoartele MCV. Desi neprevazut in Tratatul de aderare si nici in tratatele constitutive ale UE sau in actele normative europene cu putere obligatorie, amintesc eu, MCV ar face corp comun cu acestea. Prin atare artificiu de rationament juridic, recomandarile Comisiei incluse in rapoartele MCV ar „concretiza obiectivele din Tratatul de aderare”, obiective la care se face referire pentru a se masura progresele Romaniei in drumul catre atingerea standardelor europene (asa numitele „obiective de referinta”). De aceea, punerea in aplicare a angajamentelor asumate de Romania prin tratat, ca o conditie a aderarii, impune indeplinirea intocmai a recomandarilor Comisiei europene care astfel, din simple sugestii se transforma in obligatii. Mai ceva decat regulamentele sau directivele, care trebuie sa treaca prin furcile caudine ale legislativului european si cu totul altfel decat toate celelalte recomandari care, in dreptul UE, sunt facultative.

Potrivit reprezentantului Olandei, „recomandarile Comisiei Europene incluse in rapoartele MCV urmaresc indeplinirea obiectivelor de referinta, care nu pot fi atinse decat prin acceptarea acelor recomandari”. Reprezentantul Danemarcei, la randu-i, a proclamat ritos ca guvernul tarii sale „considera ca obiectivele de referinta nu pot fi indeplinite decat acceptand recomandarile Comisiei europene”. In timp ce reprezentantul Suediei, chipurile mai subtil, a sustinut ca recomandarile cu pricina, „chiar daca nu au efectiv caracter de lege” sunt totusi obligatorii intrucat a le da curs „inseamna respectarea angajamentelor asumate de Romania”.

Prin urmare, Romania si numai ea (alaturi de Bulgaria), ar fi obligata sa respecte, in afara acquis-ului comunitar, si o „legislatie europeana” care nu este adoptata nici prin procedurile legislative europene, care includ garantii cu privire la apararea intereselor nationale ale statelor membre, nici prin tratatele constitutive ale UE, care receptioneaza prevederile tratatelor de aderare ale noilor membri. Caci – atentie!!! – prin tratatele de aderare Romania s-a obligat sa atinga anumite tinte – si acelea definite la nivel foarte general – iar nu sa aplice si deciziile privind drumul concret de urmat catre atingerea lor.

In considerarea cazului in care Romania nu ar fi facut cele necesare pentru atingerea obiectivelor de referinta, tratatul de aderare includea o asa numita „clauza de salvgardare” care sanctiona respectivele abateri. Numai ca acea clauza avea o valabilitate expresa de trei ani si ea a expirat pe 1 ianuarie 2010. Asta nu a mai observat nimeni.

Dupa cum nimeni nu a observat ca sporirea competentelor Comisiei, ca institutie a UE, de pilda, cu dreptul de a limita capacitatea Parlamentului Romaniei in a legifera organizarea institutiilor judiciare nationale, se poate face numai prin atribuirea lor prin acordul de vointa al tuturor statelor membre (principiul atributiunii), iar nu prin auto imputernicire. Fapt cu atat mai valabil cu cat organizarea judecatoreasca nu face parte dintre competentele exclusive ale UE.

Prin pozitia adoptata de cei patru intervenienti, carul este pus inaintea boilor, si astfel, nu se mai analizeaza daca Romania si-a indeplinit sau nu obligatiile asumate la aderare ca o conditie a acesteia (conditie cumulata cu termenul de trei ani de la data aderarii), ci daca a indeplinit fanteziile in continua schimbare ale eurocratilor din Comisie. Daca nu le-a indeplinit pe cele din urma se prezuma ca nu le-a indeplinit pe cele dintai. Ce ar urma atunci? Excluderea Romaniei din UE? Pedepsirea Romaniei ca membru recalcitrant al UE? Conform carei proceduri?

De fapt, aceasta interventie este un act de hartuire politico-judiciara care se constituie in alibi pentru marginalizarea Romaniei in UE. Si asta vine din partea a patru state membre care, culmea, reproseaza Romaniei ca nu coopereaza loial cu ele in aplicarea tratatelor UE; principiul cooperarii loiale fiind inscris in acestea.

CINE SUNT CEI CARE CER ROMANIEI SA RENUNTE LA SUVERANITATE?

Sa ne oprim insa si la pozitia generala in cadrul UE a statelor care cer limitarea suveranitatii Romaniei peste ceea ce ea a acceptat la aderare si este prevazut de dreptul UE, contestand capacitatea Parlamentului roman de a constitui institutiile pe care le considera oportune in sistemul judiciar.

Suedia si Danemarca au refuzat consecvent adoptarea monedei Euro, in timp ce au fost de acord ca in tratatul de aderare a Romaniei aceasta sa se oblige ca va intra in uniunea monetara. Astfel amintitele state se folosesc de jocul cursului de schimb pentru a-si proteja economia, in dauna partenerilor din UE, pe cand Romania este presata sa renunte la o asemenea posibilitate. Asta ca sa nu mai amintim de santajul la care au fost supuse guvernele romane din anii 1990, cand ridicarea opozitiei la integrarea Romaniei in structurile europene a fost conditionata de plata unor despagubiri exorbitante pentru nationalizarea societatilor cu capital suedez de catre regimul comunist in anii 1940, desi datoria fusese deja stinsa printr-o tranzactie datand din anii 1970. Disputa s-a incheiat in conditii extrem de oneroase pentru Romania.

Slab populata dar ferita de razboaie, Suedia a adoptat o politica fantezista in materie de emigratie. Rezultatul acesteia a fost ca anumite localitati au trecut sub controlul total al nou venitilor straini, facand imposibila aplicarea legislatiei nationale si apararea ordinii de drept de catre autoritatile statului. Incapabila, deci, sa isi exercite suveranitatea asupra intregului sau teritoriu, Suedia exploateaza populist pe copila ratacita Greta Tintin Eleonora Ernman Thunberg (a fost diagnosticata cu sindromul Asperger, respectiv tulburare obsesiv-compulsiva si mutism selectiv), folosindu-o ca activist de mediu in raspandirea demagogica a unui mesaj menit sa limiteze suveranitatea celorlalte state chipurile pentru a opri incalzirea globala. Ei bine, aceasta tara care incearca sa cucereasca o lume in deruta cu un trist remake scandinav al fecioarei din Orleans, este preocupata ca Romania ar face abuz de suveranitate in UE.

Despre Belgia se poate spune ca a ajuns un cvasi stat, sfasiat de rivalitatile comunitatilor etno-culturale, in imposibilitate de a lua decizii majore in timp util, in conditiile in care un sistem aiuritor de autonomii regionale o obliga sa functioneze cu nu mai putin de treisprezece parlamente, zguduit de proteste sociale masive si, pentru perioade indelungate, in situatia de a functiona fara guvern central (acum cativa ani, presedintia belgiana a Consiliului UE s-a consumat cu un guvern interimar). Iata insa ca si guvernul unei tari pe care numai monarhia si UE o mai impiedica sa se dezintegreze, este ingrijorat ca Romania a creat o sectie a parchetului pentru anchetarea infractiunilor din justitie si crede ca recomandarile Comisiei europene, adoptate in afara procedurii legislative prevazute de tratatele europene, trebuie sa fie obligatorii in cazul Romaniei.

Am lasat la urma Olanda. Unul dintre statele cele mai eurosceptice, care a respins prin referendum Tratatul constitutional al UE (sustinut, in schimb, de Romania), aruncand intr-o criza grava proiectul european, se da de ceasul mortii ca guvernul roman nu coopereaza loial cu institutiile europene. O acuza sustinuta de campionul lipsei de loialitate care a facut o legatura abuziva intre existenta MCV si dreptul Romaniei de a intra in zona Schengen, pentru a forta obtinerea unei pozitii privilegiate in portul Constanta si a reduce artificial concurenta facuta de acesta porturilor olandeze. In mod normal, guvernul roman ar fi avut indreptatirea de a chema Olanda in fata CJUE pentru incalcarea obligatiei de a coopera loial in aplicarea tratatelor UE. Nu a facut-o. Iata ca guvernul olandez ii „intoarce favorul” acum (sic!) si intervine cu „eleganta” intr-o procedura a CJUE, cerand ca in numele principiului cooperarii loiala sa i se rapeasca Romaniei atribute ale suveranitatii pe care alte state membre (inclusiv Regatul tarilor de Jos) nu le-au transferat UE.

In acest context ar mai merita amintita si vizita facuta la ministerul roman al justitiei de ambasadoarea Frantei la Bucuresti, care a exprimat convingerea ca noul guvern roman (cel condus de Orban cel Bun) va aplica intocmai recomandarile din rapoartele MCV. Franta nu a intervenit la CJUE, dar nici nu a mai gasit cu cale sa astepte decizia justitiei europene, ci a facut presiuni la Bucuresti. Asta in timp ce la Paris si in multe alte orase franceze jandarmeria bate si gazeaza din greu, de luni bune, valuri de protestatari care contesta politica Presedintelui globalist Emmanuel Macron. Acelasi Macron indignat de „interventia disproportionata” a jandarmilor romani care au sarit sa isi scape colega din mainile demonstrantilor pasnici de la Bucuresti si sa opreasca patrunderea acestora in cladirea guvernului, pe 10 august 2018.

GUVERNUL ROMAN ARE OBLIGATIA SA DESCURAJEZE AGRESIUNEA

Daca toate acestea nu sunt acte de ostilitate la adresa Romaniei, atunci inseamna ca nu mai stim ce inseamna agresiune.

Sa ceri cooperare loiala cu Comisia europeana, cand insasi aceasta si-a incalcat obligatia de loialitate fata de Romania, ignorand complet in rapoartele sale implicarea scandaloasa a serviciilor secrete in actul de justitie, condamnarile fara probe sau cu probe masluite, urmarirea penala a judecatorilor sau expertilor pentru pacatul de a fi infirmat alegatiile din rechizitoriile DNA, formarea completelor de judecata in conditii nelegale dar pastrarea nestirbita a efectelor produse de hotararile lovite de nulitate absoluta pronuntate de acestea, inlocuirea judecatorilor insensibili la ingerintele politicului cu adevarate „plutoane de executie„ judecatoreasca etc, este o combinatie de absurd si tupeu care iti taie respiratia. Cum sa cooperezi loaial cu cineva care schimba conditiile si reperele, de la evaluare la evaluare, in functie de interesele politice ale zilei? Cata loialitate fata de Romania este sa invoci existenta MCV pentru a-i refuza drepturi fara nici o legatura cu acest instrument, ramas oricum fara baza juridica? Loialitatea este un drum cu doua sensuri. Iata de ce interventia in procedura CJUE a patru state care cer Romaniei sa accepte, in virtutea obligatiei sale de cooperare loiala, efectele lipsei de loialitate a Comisiei europene, este in sine un gest neloial al celor patru fata de Romania.

O circumstanta agravanta este aceea ca atacul are loc pe fata, parca pentru a-i si umili pe romani; iar romanii par a cadea din nou la testul demnitatii nationale, mai importanta fiind lupta cu pensiile magistratilor si parlamentarilor.

Ce face diplomatia romana in aceasta situatie grava? Din cate se vede, nimic. Tace. Ba chiar, prin reprezentantul sau la CJUE pare ca accepta imputarile care i se aduc si asigura ca Guvernul roman va „coopera loial” la opera de anulare a suveranitatii Romaniei si de mentinere a tarii pe pozitia de membru marginal al UE.

Ramasi acum si fara pensii „speciale”, nu stiu daca diplomatii vor fi mai activi in perioada care vine. Serviciile secrete, care si-au salvat pensiile „nesimtite”, sunt prea ocupate cu dirijarea politicii interne, iar politia are treaba ca sa tina populatia in ascultare, caci de aceea i s-au lasat pensiile de serviciu intacte.

Iata de ce trebuie sa cerem guvernului sa intre energic in actiune. Nu ma indoiesc ca domnul ministru Bogdan Aurescu, spaima Curtii Internationale de Justitie, dupa cum ne asigurau, cu cativa ani in urma, jurnalistii care cu totul „intamplator” il intalneau calatorind modest cu metroul, o va face cu aceeasi energie si vibratie patriotica cu care l-a consiliat pe Presedintele Klaus Werner Iohannis. Altminteri...