„Nesupunerea civica este un act fatis de provocare la adresa Constitutiei sau a ordinii de drept”
Hannah Arendt

Avantajele democratiei ca forma de guvernare sunt cunoscute, motiv pentru care nu vom dezvolta subiectul. Totodata, exista si preocupari care atrag atentia ca idealizarea acesteia nu poate fi decat contraproductiva. Criticile rationale la adresa democratiei contemporane nu ocolesc problemele legate de functionarea mecanismelor acesteia si nici intrebarile cu privire la evolutia ei. In acest context, una din cele mai dezbatute probleme este cea a exercitarii puterii politice, forma fundamentala de manifestare ce „s-a impus si se mentine sub intruchiparea juridica a statului” (Georges Burdeau).

Puterea politica reflecta in societatile democratice activitati esentiale, precum guvernarea legitima si sustinerea exercitarii drepturilor si libertatilor prin respectarea legalitatii, legitimitatea si legalitatea reprezentand atributele puterii. Ele dau consistenta si relevanta relatiilor dintre guvernanti si guvernati, detinatorii puterii invocand legitimitatea, iar guvernatii respectarea legalitatii. Este vorba de ceea ce stiinta politica a denumit „contractul juridico-social” care in zilele noastre functioneaza sub forma „constitutionalismului”.

El se intemeiaza pe decizia constitutionala si pe deciziile postconstitutionale. In esenta, este vorba de faptul ca din moment ce ordinea constitutionala a fost instaurata prin adoptarea legii fundamentale a statului – care este Constitutia – deciziile postconstitutionale trebuie adoptate in litera si spiritul acesteia. Drept urmare, cetatenii consimt sa fie guvernati de cei pe care ii aleg periodic, iar alesii isi asuma, la randul lor, obligatia ca in exercitarea mandatului sa tina seama de interesele electoratului.

In realitatea politico-sociala si economica apar insa uneori si situatii care determina abateri de la respectarea „contractului juridico-social” din partea guvernantilor, abateri care daca nu sunt sesizate si solutionate la timp pot genera nemultumiri ce imbraca forma unor manifestari de nesupunere civica in care actorul principal este opinia publica si care, prin lideri de opinie (dar si prin agenti de influenta), „contesta puterea, ii critica ideologia si instaleaza neincrederea in politicieni” (Claude Lefort).

Problema nu este noua. In urma cu mai bine de cinci decenii, Hannah Arendt aprecia ca acest gen de nesupunere este „un remediu pentru un esec al controlului judiciar”. Autoarea citata are in vedere modul in care statul, principala institutie a societatii, asigura functiile aparatului politienesc si se manifesta ca judecator (infaptuind prin institutiile specializate actul de justitie in toate ipostazele sale), in acest fel exercitandu-si in numele legii monopolul violentei fizice legitime. Tot Arendt considera ca nesupunerea civica survine atunci cand cetatenii au convingerea ca „mecanismele normale ale evolutiei sunt blocate sau ca revendicarile lor sunt ignorate, guvernul pierzandu-si credibilitatea”. Cu alte cuvinte guvernantii nu cunosc sau fac abstractie, din anumite motive, de starea de spirit a guvernatilor la un moment dat.

 In zilele noastre lucrurile sunt mai nuantate. Pastrandu-si fundamentul teoretic la care ne-am referit, evenimentele se petrec in plina era a globalizarii – care a polarizat bogatia si puterea –, in plina era a comunicarii prin retelele sociale, pe fondul unei crize sanitare severe si al unui debut de criza economica. In consecinta, evenimentele s-au propagat in timp real, avand un caracter transfrontalier. Intr-un timp scurt actiunile de nesupunere civica – care au avut initial un caracter antirasial, s-au transformat in nemultumiri asupra modului in care clasa politica conduce treburile publice, fiind insotite si de manifestari violente, ceea ce atesta implicarea unor structuri antisociale cu ideologie anarhista. A fost contestat vehement monopolul constrangerii fizice, legitime al statului care garanteaza respectarea ordinii civile, a pacii interne si combaterea violentei private.

 In ceea ce ne priveste am putea spune ca din acest punct de vedere Romania se afla intr-o situatie relativ stabila. Valul de nesupunere civica si de violenta care a marcat numeroase state europene, unele chiar din vecinatatea noastra, ne-a atins inca nesemnificativ. Cu toate ca puterea aflata la guvernare se afla in imposibilitatea de a duce la indeplinire o serie de obligatii asumate fata de cei guvernati, acestia nu contesta in strada legitimitatea puterii. Lucrurile pot evolua insa catre o stare de nemultumire, opinia publica putand reactiona pe fondul crizei economice si al scaderii nivelului de trai sub influenta retelelor de socializare si al unor „actiuni asimetrice” care intotdeauna au si o componenta externa.

Manipularea informatiei este o realitate care se practica din plin, indeosebi acolo unde situatia politica si economica este dominata de neincredere sociala. In ultimele luni tara a trecut prin incercari grele: economia a suferit pierderi majore, populatia tarii s-a confruntat cu  privatiuni generate de pandemie iar inundatiile au fost catastrofale. Daca acestora li s-ar adauga si manifestari de nesupunere civica echilibrul social ar fi afectat sever. Motiv pentru care puterea politica trebuie sa actioneze in asa fel incat cei guvernati sa perceapa faptul ca aceasta se straduieste sa isi exercite mandatul in acord cu interesul general, ca nu face abstractie de starea de spirit a opiniei publice.


 Astazi, acum, institutia cu cel mai inalt grad de legitimitate din Romania este cea a Presedintelui. Acesta a fost ales prin votul tuturor romanilor in urma cu nici un an, obtinand in alegeri un procent confortabil. Si in sondajele de opinie „la zi” pozitia sa este buna. In schimb, institutia cu cea mai scazuta legitimitate este executivul, format din membri ai partidului care l-a sustinut pe Presedinte in alegeri, adica „partidul presedintelui” (cu un alt prilej am argumentat de ce aceasta sintagma nu intra in contradictie cu legea fundamentala), care si el sta bine in sondajele „la zi”, sondaje care nu tin insa loc de legitimitate. Actualul executiv este minoritar, fiind trecut in Parlament cu sprijinul opozitiei in perioada starii de urgenta, sprijin care astazi nu mai exista ca urmare a luptei politice dar si a unor greseli comise in actul de guvernare.

Teoria sistemului politic semiprezidential – elaborata in anii ’50 ai secolului trecut de politologul francez Maurice Duverger, din care face parte si sistemul nostru politic consacrat prin Constitutia postdecembrista a Romaniei, de inspiratie franceza – accepta posibilitatea ca presedintele poate detine, in anumite conditii, „autoritatea suprema” in stat. Raymond Aron afirma ca in sistemul semiprezidential „Presedintele Republicii este autoritatea suprema atata timp cat dispune de majoritatea in Adunarea Nationala (cel mai important organ legislativ francez).

Punct de vedere exprimat si de alte personalitati ale stiintei politice care s-au referit la problematica sistemului politic semiprezidential (intre care Lijphart, Linz, ca sa nu mai vorbim de Sartori). Facand trimitere la realitatea politica romaneasca actuala putem constata ca Presedintele nu poate avea acum „autoritatea suprema” pentru ca nu dispune de majoritatea parlamentara care sa sustina „guvernul sau”, executivul vadind si lipsa de deschidere catre dialogul politic. Se creeaza astfel pericolul ca guvernul minoritar sa se izoleze, fapt ce poate induce in societate o stare de neincredere in clasa politica, neincredere care in alte tari a fost una din cauzele manifestarilor de nesupunere civica.

Se poate ajunge cu usurinta, in contextul economic si social actual, la situatia in care romanii sa nu mai recunoasca legitimitatea guvernantilor si sa comita, asa cum denumea H. Anrendt aceste manifestari, acte „de provocare la adresa Constitutiei sau a ordinii de drept”, acte care se datoreaza in primul rand inabilitatii celor care detin puterea politica. Ar trebui ca, in consecinta, compromisul politic sa prevaleze galcevii politice care domina acum scena noastra politica, cel putin pana la alegerile parlamentare – ce vor trebui insa organizate atunci cand o va permite situatia sanitara. Alegerile vor da legislativului configuratia de la momentul respectiv, dar si o legitimitate, rezultata din vot, executivului.

Perioada care a mai ramas pana la alegerile parlamentare ar trebui gestionata in mod profitabil pentru tara, un rol important revenind Presedintelui ca mediator intre puterile Statului, cel care are acum, repetam, legitimitatea conferita de electorat. Presedintele sa indemne „partidul sau”, in perioada ce a ramas pana la alegeri, fara a renunta la lupta politica, la deschidere catre celelalte partide parlamentare pentru cooperare si dialog in rezolvarea problemelor esentiale ale tarii si indeosebi la adoptarea deciziilor postconstitutionale exclusiv in spiritul Constitutiei, in deplin respect fata de institutiile fundamentale ale Statului. Un guvern minoritar fara sprijin parlamentar nu poate gasi singur solutii in aceasta perioada complicata.

O atesta, fara echivoc, modul in care a fost modificata si adoptata in Parlament Legea privitoare la instituirea carantinei. Ca sa nu mai vorbim de programele de redresare economica care se lasa inca asteptate. Contextul economic european, ca sa ne referim numai la acest spatiu in care ne regasim cu drepturi si obligatii, precum si predispozitia unei parti a opiniei publice de a da curs unor indemnuri obscure pentru participarea la actiuni de nesupunere civica trebuie sa indemne clasa politica romaneasca la intelegerea corecta a realitatilor pe care le traim.

Ele nu mai seamana nici pe departe cu realitatile ultimului scrutin parlamentar, fiind un motiv ca toti politicienii sa inteleaga necesitatea prevenirii prin mijloace democratice a actiunilor de nesupunere civica. Ei au obligatia, indiferent de culoarea politica, sa asigure functionarea corecta a intregului sistem de organizare sociala, sa consolideze autoritatea statului si, totodata sa ii apere pe cetateni, prin mijloace de drept, de eventualele abuzuri ale acestuia.