1. Presedintele Klaus Iohannis nu a facut nici un secret din dorinta sa de a aduce tara la alegeri anticipate. Asta cu numai cateva luni inainte ca alegerile la termen sa poata fi convocate. De ce?

Totul sugereaza o cursa contra cronometru. Presedintele intelege ca o diferenta de numai cateva luni cu privire la data alegerilor parlamentare va face imposibila pentru partidul „guvernului sau” (un guvern incompetent, iresponsabil, antinational si anticonstitutional) evitarea unui esec electoral major. De aceea scrutinul parlamentar trebuie sa aiba loc in limitele temporale ale perioadei de gratie de care beneficiaza, de regula guvernele. (6-9 luni).

Nu ca dl Iohannis nu s-ar descurca bine si cu un guvern PSD, acum cand conducerea acestui partid s-a predat „statului subteran” si a adoptat ca doctrina oficiala justitiar-populismul si euro-servilismul. Virajele morale ale acestuia si mai ales presiunea bazei sale de masa, dar si o anumita orientare externa pro-americana, fac, insa, coabitarea cu el nesigura pentru guvernatorul unei colonii germane. Liderilor pesedisti, sau celor care ii tin de lant, le-ar putea trece prin cap sa procedeze la demiterea Presedintelui, ceea ce, de asta data, ar putea sa le reuseasca.

In plus, actualul Presedinte si „sponsorii” sai externi urmaresc obtinerea unei majoritati constitutionale (adica suficient de mare pentru a putea amenda Constitutia) in scopul oficializarii sistemului republicii (super)prezidentiale, la care au ajuns in fapt, dar care se afla mereu sub presiunea deciziilor CCR.

2. Alegerile anticipate sunt conditionate de dizolvarea Parlamentului. Ceea ce se poate face numai in conditiile art. 89 din Constitutie.

Iata de ce interpretarea corecta a acestui articol a devenit indispensabila, existand amenintarea ca ea sa fie fortata pentru a servi scopurilor prezidentiale. In presa si pe retelele sociale a si inceput o dezbatere care se amplifica zilnic si in tumultul careia pot fi identificate consistente incercari de intoxicare a opiniei publice cu tezele pro-iohanniste.

Voi interveni in aceasta dezbatere cu raspunsuri la diferitele intrebari pe care cetatenii romani, dar si multi diplomati straini in post la Bucuresti si le pun, in dubla calitate: de jurist si de persoana implicata (ca vice prim ministru si ministru al reformei in anii 1990-1991) in redactarea articolului mentionat.

Ce spune art. 89 si care a fost istoria adoptarii lui? Mai intai, textul:

„(1) Dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, Presedintele Romaniei poate sa dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura.

(2) In cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.

(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat in ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui Romaniei si nici in timpul starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta.”

3. In anii 1990-1991, cand a fost conceputa actuala Constitutie a Romaniei, prima noastra preocupare era sa limitam puterile Presedintelui, astfel incat sa nu ne trezim cu un nou dictator. O alta preocupare era aceea de a evita instabilitatea politica, consecutiva unei proceduri prea permisive de dizolvare a Parlamentului.

Celor implicati in procesul constitutional, le era clar ca singurul caruia i se putea acorda puterea de a dizolva Parlamentul era Presedintele, dar doream ca el sa o poata face numai intr-o situatie de criza certa, a carei aparitie era independenta de vointa lui si a carei durata depasea o limita de timp rezonabila.

Atunci, impreuna cu consilierii mei am socotit ca doua luni de la prima desemnare a unui prim ministru de catre Presedinte, luni in care guvernul nu s-ar fi putut forma intrucat nu a putut obtine votul de incredere al Parlamentului, sunt un timp suficient de lung pentru a conchide ca nu se poate iesi din blocaj decat prin reluarea alegerilor. Trebuia sa lasam, deci, Parlamentului un interval de doua luni spre a lua o decizie.

Pe de alta parte, am zis ca o singura incercare ar fi totusi neconcludenta. De aceea am convenit ca, pentru a conchide ca ne aflam intr-un blocaj serios, trebuie sa supunem propunerile de guvern la minim doua voturi de incredere.

Ce inseamna asta? Inseamna ca in saizeci de zile pot avea loc si mai mult de doua incercari, fara sa se poata ajunge la dizolvare dupa primele doua. Totodata, daca saizeci de zile ar trece fara a se fi incercat de doua ori, iarasi nu s-ar putea dizolva Parlamentul.

In contextul discutiilor de atunci, chiar eu am fost acela care am facut un calcul si am zis ca aproximativ o luna este un timp suficient pentru o incercare, tinand seama de alte termene prevazute de Constitutie pentru procedura de investire o unui guvern, in conditiile in care durata celei de a doua incercari urma sa fie ceva mai mare intrucat ea includea si timpul necesar Presedintelui pentru o noua nominalizare.

In concluzie, cele doua conditii - minim 60 de zile si minim 2 voturi de incredere refuzate - sunt cumulative. Ambele trebuie indeplinite pentru a se putea trece la dizolvarea Parlamentului.

Daca doua refuzuri sunt exprimate in mai putin de doua luni, trebuie asteptata scurgerea acestora, incercandu-se sa se faca ce se poate face in timpul ramas.

4. Pentru a spune ca respectivele conditii au fost indeplinite Parlamentul trebuie sa refuze „acordarea votului de incredere”. Deci nu este vorba de refuzul votului (ceea ce se poate face prin boicotarea cvorumului, de pilda), ci refuzul increderii exprimat prin vot. Ceea ce cere Constitutia este ca Parlamentul „sa acorde votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile”, desigur daca acesta o socoteste potrivit.

Increderea in propunerea de guvern (premier, program, lista de ministri) este elementul esential, de fond, iar nu votul care este doar elementul de forma, procedura, gestul prin care se exprima sau se verifica increderea. Astfel, increderea sau neincrederea nu se pot exprima altfel decat prin votul dat; nu prin lipsa votului.

Daca nu s-a ajuns la vot, in ciuda faptului ca niste premieri au fost nominalizati (desemnati) spre a forma guvernul si a strange o majoritate parlamentara de sustinere, prin negocieri cu partidele parlamentare (de pilda, intrucat acestia isi depun mandatul inaintea votului, constatand din negocieri ca nu au sustinerea necesara, sau pentru ca au fost refuzati de cei pe care vor sa ii aiba ministri), conditia refuzarii votului de incredere nu se considera indeplinita. Nu numarul desemnarilor conteaza, ci cel al voturilor de incredere efectiv exprimate.

5. Ce se intampla daca cele doua conditii sunt indeplinite? Asta nu inseamna dizolvarea automata a Parlamentului. Este posibil ca dupa eforturile facute, la finele celor doua luni sa se constate ca exista si alte solutii pentru iesirea din blocaj decat alegerile anticipate, dar ca aplicarea lor mai cere putin timp.

De aceea, s-a prevazut ca Presedintele Republicii este obligat sa se consulte cu Presedintii celor doua Camere si chiar cu liderii grupurilor parlamentare, care cunosc cel mai bine situatia, spre a vedea care este cea mai buna cale de urmat, in functie de perspectivele estimate de ei. Daca in urma acestor consultari ajunge la concluzia ca problema se poate rezolva fara alegeri, Presedintele nu dizolva Parlamentul.

Obligatia organizarii acestor consultari arata ca Presedintele nu este participant la negocierile politice privind formarea guvernului, ci doar administratorul unei proceduri, el trebuind numai sa constate prin discutii cu factorii responsabili existenta unei majoritati guvernamentale, sau probabilitatea formarii ei, iar nu sa o constituie potrivit preferintelor lui.

6. Avizul presedintilor Camerelor si al liderilor grupurilor parlamentare este obligatoriu. Ceea ce inseamna ca Presedintele este obligat sa il ceara, dar nu este obligat sa il urmeze.

Odata obtinut, insa, avizul trebuie apreciat de Presedintele Republicii cu buna credinta. Astfel, chiar daca in urma consultarilor Presedintele este, in principiu, liber sa dizolve Parlamentul, el nu o va putea face daca, de pilda, cei consultati il informeaza ca s-a ajuns la o solutie politica si mai au nevoie de cateva zile pentru finalizarea intelegerii care sta la baza ei.

7. In fine, ultima masura impotriva instabilitatii politice a fost aceea de a limita posibilitatea dizolvarii Parlamentului la una singura in cursul unui an.

Chemarea prea frecventa a electoratului la urne tulbura viata sociala si am intentionat ca astfel sa ii obligam pe oamenii politici sa negocieze cu seriozitate solutii de deblocare, iar nu sa se intoarca tot timpul la electorat sperand sa ii suceasca cumva mintile pentru a-i schimba votul.

Un an are 12 luni. Deci, daca azi dizolv Parlamentul, nu o mai pot face decat peste 12 luni.

8. Sper ca am reusit sa dau raspunsurile de care romanii au nevoie spre a sti ce se poate si ce nu se poate face pentru dizolvarea Parlamentului, ca prealabil al convocarii alegerilor anticipate. Si mai ales, pentru a nu se lasa inselati de tot felul de interpretari prezidentiale ale Constitutiei care de fapt urmaresc suspendarea acesteia. Decat sa suspendam Constitutia (ceea ce este o lovitura de stat), mai bine il suspendam pe Presedinte (ceea ce, in speta, ar pune capat unei lovituri de stat continuate).