Incercarile de primenire a justitiei, concretizate in schimbari timide si reversibile, au fost acoperite de un lozincardism ieftin, ce are in opinia mea, ca unic scop, restauratia.

Se clameaza pe toate canalele de comunicare, revenirea la situatia anterioara tentativei in parte esuate, in parte nefinalizate de reforma a justitiei.

Dar oare Casandrele care prezic intoarcerea la vremuri demult apuse, stiu cu adevarat spre ce ne indreapta?

Amintindu-mi numai declaratiile publice ale unui fost prim ministru, de a caror veridicitate nu am niciun motiv sa ma indoiesc, prin care relata cu subiect, predicat si lux de amanunte faptul ca solutia in dosarul penal ce-l privea pe un fost vicepremier s-a negociat cu entitati oculte, faptul ca sefii principalului serviciu secret interveneau intr-un dosar penal, ar trebui sa ne ingrijoreze cel putin la fel de mult ca relatarea aceluiasi fost prim ministru despre faptul ca o putere straina controla mai mult sau mai putin numirile in posturi cheie din parchete.

Cum ar putea justitia sa trezeasca increderea cetateanului daca, cu riscul calcarii in picioare a demnitatii nationale, acceptam ca prerogative ale demnitarilor romani sa fie preluate de facto de catre diplomati sau functionari straini cum rezulta din aceleasi declaratii publice.

Valul de abuzuri care a maturat increderea in justitie insemnand semnarea protocoalelor ilegale intre PICCJ, SRI si ICCJ, modul de formare a completurilor de cinci judecatori la ICCJ, a completurilor specializate in investigarea infractiunilor de coruptie, achitarile deja ridicate la rang de fenomen, interceptarile abuzive ale magistratilor de catre DNA relevate de catre Inspectia Judiciara, folosirea in dosare a interceptarilor realizate de catre SRI fara a fi organ de urmarire penala, relatia unor magistrati cu politicul, pe zgomotul de fond al unei propagande galagioase care incerca acoperirea problemelor existente, a cristalizat repulsia celor in slujba carora ne aflam, cetatenii.

Daca adaug la cele enumerate propriile experiente profesionale, avem o radiografie completa a justitiei, departe de cea a unui stat de drept.

Si ma refer in primul rand la zecile de magistrati de pe raza Curtii de Apel Galati, parte regasiti in functii inalte in sistem, care au calcat in picioare legea penala, intrucat desi nu aveau nicio vocatie de chiriasi detinand unii chiar mai multe imobile in proprietate, au cumparat imobilele din fondul de stat detinute ilegal in unele cazuri “la pretul unui compleu”, ca sa o citez pe fosta procuror sef adjunct DNA Galca Argentina. Poate nici presa nu s-a aplecat suficient asupra acestei situatii gravisime.

Cum poate un procuror care a comis o inselaciune ramasa nesanctionata, sa cerceteze totusi asemenea infractiuni?

Cum pot regreta adeptii restauratiei un sistem care a facut posibila musamalizarea unui dosar care viza coruptia dintr-un serviciu secret plecand de la agenti pana la varful sau si care mi-a fost ridicat abuziv de pe birou in momentul in care ma pregateam sa retin inculpatii in cauza.

Asta ca sa amintesc doar doua situatii cu care m-am confruntat in cei 23 ani de activitate.

La radacina acestor orori sta lipsa unei independente reale a procurorului.

Cunosc rezerva justitiabililor fata de categoria profesionala din care fac parte si pe alocuri resentimentele fata de procurori. Pot sa le inteleg daca e sa ne gandim la garnitura de procurori abuzivi care au compromis prin nestiinta sau rautate crasa toata munca si daruirea unor oameni onesti si dedicati care cu siguranta exista in sistem.

In mod paradoxal societatea civila clameaza o limitare a independentei procurorului, in paralel cu schimbarea statutului sau, desi solutia se afla exact in largirea independentei procurorului de executie dublata de o raspundere care nici in trecut, dar mai ales in actuala forma a legii nu exista.

De ce oare ne inchipuim ca intarirea functiei de conducere si control in parchete ar avea vreun efect benefic? Cat de independent este un procuror care nu-si poate semna corespondenta, adresele prin care solicita relatii in ancheta, expertize etc?

Aceasta prerogativa a conducerii de a semna intreaga corespondenta afecteaza confidentialitatea anchetei si poate insemna cel mai rudimentar si abrupt mod de a bloca o ancheta, situatie traita personal.

Dimpotriva, afirm cu toata onestitatea ca solutia sta in extinderea independentei functionale a procurorului, dar numai si numai dublata de existenta unor prevederi ce privesc raspunderea materiala a magistratului procuror sau judecator.

Asa cum sustin de multi ani, solutiile procurorilor, inclusiv actele si masurile dispuse de acestia ar trebui supuse direct controlului judecatoresc.

In masura in care Curtea Constitutionala ar statua ca prin aceasta se aduce atingere principiului subordonarii ierarhice ce guverneaza activitataea Minisdterului Public, controlul rechizitoriilor ar trebuie sa apartina exclusiv instantelor de judecata, dupa cum clasarile, solutiile de netrimitere in judecata ar trebui sa ramana sub cenzura sefului ierarhic.

Practic o atare situatie se traduce prin aceea ca seful ierarhic poate, exprimandu-ma colocvial, sa puna la treaba un procuror cu apetenta pentru clasari si renuntari la urmarire penala, dar nu mai poate bloca un rechizitoriu si nici cunoaste continutul unui dosar penal finalizat asa cum e firesc de altfel. Aceste modificari nu contravin principiului subordonarii ierarhice consfintit constitutional creand in acelasi timp cadrul functional propice efectuarii unor anchete independente.

Deopotriva in activitatea judiciara, dreptul de a retrage apelul trebuie sa revina procurorului de sedinta si nu conducatorului parchetului dupa cum hotararea de a declara apel sau nu trebuie sa apartina asumat aceluiasi procuror de sedinta si nu sa fie rodul unei vointe comune.

Daca raspunderea era reglementata ridicol in trecut, actualele prevederi, sub aparenta explicitarii procedurii si definirii erorii judiciare, fac imposibila tragerea la raspundere materiala a magistratului.

In cele ce urmeaza voi face o analiza exhaustiva a textului de lege, tocmai pentru a evidentia ceea ce ar trebui in opinia mea corijat intr-o atat de necesara modificare legislativa.

Este evident ca raspunderea magistratului reglementata de art. 96 din legea nr. 303/2004 modificata prin legea nr.242/2018, instituie o procedura stufoasa, greoaie, inaplicabila.

Art.96 reglementeaza raspunderea patrimoniala a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare si in subsidiar raspunderea magistratilor in functie cat si a fostilor magistrati( alin.1 si 2), defineste eroarea judiciara in doua mari situatii (alin.3), face trimitere la alte ipoteze specifice de eroare judiciara prevazute de Codul de procedura penala, civila ori legi speciale (alin.4) si stabileste procedura detaliata de urmat pentru angajararea raspunderii statului si pentru exercitarea actiunii in regres impotriva magistratului ( alin.5- 11).

Potrivit textului de lege, exista eroare judiciara atunci cand:

a) s-a dispus in cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu incalcarea evidenta a dispozitiilor legale de drept material ori procesual, prin care au fost incalcate grav drepturile, libertatile si interesele legitime ale persoanei, producandu-se o vatamare care nu a fost remediata intr-o cale ordinara sau extraordinara de atac;

b) s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva in mod evident contrara legii sau situatiei de fapt care rezulta din probele administrate in cauza, prin care au fost incalcate grav drepturile, libertatile si interesele legitime ale persoanei, vatamare care nu a putut fi remediata intr-o cale de atac ordinara sau extraordinara.

De exemplu, sunt avute in vedere actele procesuale dispuse de procuror ori judecator in cursul procesului penal precum ordonanta procurorului de retinere, de punere in miscare a actiunii penale, rechizitoriul, incheierea judecatorului prin care se dispune arestarea preventiva sau administrarea de probe, hotararea sau decizia etc.

Nu pot sa nu remarc faptul ca definitia nu include in sfera incalcarilor si nerespectarea deciziilor obligatorii ale CCR, ale recursurilor date in interesul legii de ICCJ, hotararile CEDO si CJUE, desi consecintele sunt aceleasi, de incalcare grava a unui drept fundamental al persoanei precum dreptul la un proces echitabil, dreptul la aparare, dreptul la libertate etc.

Din capul locului, definitia cautioneaza prin sintagma “producandu-se o vatamare care nu a putut fi remediata intr-o cale ordinara sau extraordinara de atac” pe toti cei care au contribuit si ar trebui sa raspunda pentru eroare judiciara.

Practic nu va exista eroare judiciara cat timp vatamarea produsa a fost remediata in cursul cailor ordinare sau extraordinare de atac. Pe cale de consecinta, niciun magistrat nu va raspunde pentru abuzuri, greseli, erori cum vrem sa le numim.

Asa cum voi arata, definitia vine in contradictie totala cu dispozitiile Codului de procedura penala respectiv art. 538 , art.539 si urmatoarele ce instituie dreptul la repararea pagubei si raspunderea statului pentru eroare judiciara (in cazul revizuirii, cale extraordinara de atac si al redeschiderii procesului penal in cazul condamnarii persoanei judecate in lipsa) si pentru privarea nelegala de libertate.

In ce priveste privarea nelegala de libertate a unei persoane in cursul procesului penal, aceasta trebuie stabilita dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei investite cu judecarea cauzei.

Caracterul nelegal al privarii de libertate trebuie sa fie constatat explicit prin acte cu caracter jurisdictional in cuprinsul acestora, iar solutia de achitare nu constituie temei al stabilirii caracterului nelegal al masurii privative de libertate, potrivit deciziei nr 15/2017 a ICCJ.

Caracterul legal sau nelegal al privarii de libertate in cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotarare definitiva nu se poate stabili pe calea contestatiei le executare intemeiata pe art 598 alin.1 lit d sau 598 alin.1 lit c tz.1 NCPP, conform deciziei nr.11/2019 a ICCJ.

Dispozitiile sunt restrictive iar fata de furcile caudine instituite de cele doua recursuri in interesul legii, practic victima arestarii nelegale in cursul unui proces penal poate obtine doar in mod exceptional obligarea statului la daune si in niciun caz raspunderea magistratului judecator.

Ce se intampla cu o victima a unui abuz, un arestat preventiv sau cu un condamnat care intr-o cale extraordinara de atac este achitat?

Am sa insist asupra trimiterilor abuzive in judecata, fara probe sau cu probe nelegale, soldate cu achitari definitive pentru ca sunt cele mai frecvente si mai vatamatoare situatii, reprezentand in esenta un caz particular al erorii judiciare ignorat de textul actual de lege.

Consider din acest punct de vedere ca definitia erorii ar trebui extinsa, cu referiri explicite la aceste situatii.

Faptul ca o persoana este trimisa in judecata abuziv si in final este achitata definitiv nu trebuie sa inlature raspunderea materiala a statului cum rezulta din aplicarea actualului text de lege.

Un atare proces inseamna ani de tracasare si suferinta fizica si psihica, eventual detentie provizorie in limita duratei maxime prevazute de lege, pierderea slujbei, afectarea imaginii publice, de ce nu disparitia fizica, efecte vatamatoare ce nu pot absolvi statul de raspundere doar pentru ca vatamarea, nedreptatea sau eroarea s-au indreptat la un moment dat in cai ordinare sau extraordinare de atac.

Practic in cvasitotalitatea situatiilor nu va fi antrenata raspunderea statului, cu atat mai putin a vreunui magistrat.

Astfel, intr-o prima ipoteza, daca o persoana este trimisa in judecata fara probe sau in baza unor probe obtinute ilegal si ulterior este achitata definitiv, nu exista eroare judiciara, pentru ca orice vatamare produsa s-a remediat in cursul procesului penal; deci statul si in subsidiar procurorul de caz nu raspunde material. Dupa cum nu raspunde nici procurorul ierarhic care a verificat rechizitoriul sub aspectul legalitatii si temeiniciei si nici procurorul de sedinta care a pus concluzii de condamnare in instanta.

Intr-o a doua ipoteza, daca o persoana este trimisa in judecata abuziv, condamnata in prima instanta si ulterior achitata in calea de atac ordinara a apelului pe motiv ca fata nu exista, nu este autorul faptei ori nu exista probe de vinovatie, nu exista eroarea judiciara. Deci statul nu raspunde dupa cum nici procurorul, procurorul ierarhic sau cel de sedinta si nici judecatorul fondului nu raspund material.

O a treia situatie priveste persoana trimisa abuziv in judecata si condamnata in prima instanta, care in apel obtine desfiintarea hotararii si trimiterea cauzei spre rejudecare, datorita unor vicii de procedura sau nulitati absolute, urmata de achitarea sa in fond sau in apel, nu exista eroare judiciara. Prin urmare, statul si in subsidiar procurorul, seful ierarhic, procurorul de sedinta si judecatorul de fond nu raspund.

A patra situatie este cea in care o persoana este trimisa abuziv in judecata si condamnata definitiv si in mod exceptional, prin admiterea unei cai extraordinare de atac (revizuire, recurs in casatie, contestatie in anulare) obtine desfiintarea deciziei si in rejudecare achitarea, nu suntem in prezenta unei erori judiciare. Ca atare nici statul, nici procurorul, seful ierarhic, procurorul de sedinta, judecatorul fondului si cei din apel nu raspund material.

Daca ne raportam la definitia erorii judiciare si in ipoteza redeschiderii procesului penal in cazul unei persoane condamnate in lipsa si achitate definitiv in urma rejudecarii, nu vom avea eroare judiciara, deci nici raspunderea statului cu atat mai putin a vreunui magistrat.

In mod similar, in cazul persoanei condamnate definitiv, cu sau fara executarea pedepsei ori masurii educative privative de libertate, atunci cand in urma desfiintarii ori anularii hotararii pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeste eroarea judiciara, s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare (art.538 CPP), fiind un caz specific revizuirii, vatamarea este remediata printr-o cale extraordinara de atac, deci nu vom avea eroare judiciara.

Se pune intrebarea in cazul persoanei condamnate definitiv pe nedrept, daca vatamarea nu s-a remediat in cai extraordinare de atac cine mai poate constata eroarea judiciara? O instanta civila, cu incalcarea autoritatii de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti definitive si a principiului ne bis in idem?

Probabil, pentru toate ipotezele enumerate, solutia sta in obtinerea unei hotarari CEDO in niciun caz in lege.

Este inadmisibil faptul ca textul ce defineste eroarea judiciara a fost elaborat sub presiuni si intr-un mod precar nefiind corelat cu prevederile Codului de procedura penala.

Asa cum am aratat, art. 538 CPP prevede dreptul la repararea pagubei in caz de eroare judiciara cu trimitere explicita la un caz specific revizuirii, cale extraordinara de atac si la cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat in lipsa iar art. 539 CPPprevede dreptul la repararea pagubei in cazul privarii nelegale de libertate.

Daca pentru aceste situatii, precum si in situatia in care statul roman este condamnat de catre o instanta internationala pentru vreunul dintre cazurile prevazute de art. 538 , 539, art. 542 din Codul de procedura penala prevede ca statul se intoarce cu actiune in regres impotriva tuturor persoanelor (magistrat, politist s.a.) care cu rea-credinta sau din grava neglijenta au provcat situatia generatoare de daune, in orice alte cazuri de eroare judiciara trebuie sa ne raportam la indulgentul art. 96 din Legea 303/2004 , prevedere cadru, care face aproape imposibila tragerea la raspundere materiala a magistratului.

In concluzie, procurorul ori judecatorul nu vor raspunde material, in conditiile actualei reglementari.

Mai mult, cum am sustinut constant de-a lungul anilor, achitarile si restituirile imputabile ori condamnarile CEDO ar trebui sa aiba impact asupra evolutiei profesionale a magistratului procuror respectiv judecator, in sensul impiedicarii accesului acestuia cel putin pentru o perioada determinata la examene de promovare la DNA, DIICOT, parchete ori instante superioare ori in functii de conducere, a delegarii/detasarii in alte institutii din sistemul judiciar sau chiar a pierderii gradului profesional si in ultima instanta a excluderii din magistratura.

In ce priveste actiunea in regres, in ipoteza rara in care instanta civila ar dispune in mod definitiv obligarea statului la despagubiri catre victima unei erori judiciare, procedura ar fi urmatoarea:

In termen de 2 luni de la ramanerea definitiva a hotararii, statul prin Ministerul Finantelor Publice va sesiza Inspectia Judiciara pentru a verifica daca eroarea judiciara a fost cauzata din reaua credinta ori grava neglienta a magistratului potrivit procedurii instituite de art 74 indice 1 din legea nr.317/2004 republicata(art.96 alin.7)

In continuare, statul prin MFP, va exercita actiunea in regres impotriva judecatorului sau procurorului, daca, in urma raportului consultativ al Inspectiei Judiciare si al propriei evaluari, apreciaza ca eroarea judiciara a fost cauzata ca urmare a exercitarii de judecator sau procuror a functiei cu rea credinta ori grava neglijenta. Termenul de exercitare a actiunii in regres este de 6 luni de la primirea raportului Inspectiei si se introduce le instanta civila respectiv Curtea de Apel (alin.8).

In mod absurd, legiuitorul lasa la latitudinea statului prin Ministerul Finantelor Publice exercitarea actiunii in regres, raportul Inspectiei avand doar valoare consultativa;

Deci un act fundamental de dreptate ramane la latitudinea unor functionari publici care nu au ce cauta in acest lant decizional.

Nu exista posibilitatea exercitarii unei cai de atac de catre persoana vatamata, magistrat, Inspectia Judiciara ori alta persoana interesata, impotriva deciziei MFP de a nu exercita actiunea in regres, urmarea declansarii procedurii susmentionate.

In ipoteza in care statul prin MFP exercita actiunea in regres impotriva magistratului, termenul de 6 luni este vadit prea larg, find suficient un termen de 10 sau 20 zile, ulterior implicand un proces in fond si cai de atac in fata instantei civile, fara posibilitatea de a-i anticipa limitele, daca nu cel mai probabil ar interveni prescriptia actiunii civile, in termenul general de 3 ani potrivit codului civil.

Asa cum am demonstrat, procedura este inaplicabila, lipsita de efecte si practic incurajeaza procurorul ori judecatorul sa comita abuzuri ori sa fie neglijent cu soarta unui om, sub cupola indulgenta a legii in vigoare.

Dorinta de reforma este testul de onestitate, de sinceritate pe care trebuie sa-l treaca orice magistrat care pune deasupra interesului personal ori de grup, interesul superior al insanatosirii justitiei.

Identific raspunderea materiala ca fiind cea mai eficienta cale de imbunatatire a actului de justitie.

Invit cu buna credinta juristii onesti si care au un cuvant de spus, fie ca sunt profesori, magistrati, avocati sau jurnalisti specializati in justitie, sa cautam o forma functionala a raspunderii materiale, ca unic mod de insanatosire a justitiei.

Cu siguranta printr-o asociere de tip formal sau informal a unor oameni care au avut experiente terifiante in justitie, ori cunosc ororile sistemului ori au idei corecte despre reforma, s-ar putea crea o contrapondere la valul restaurator si s-ar putea gasi solutii oneste, viabile la multe dintre problemele din justitie.

Procuror Paula Tanase,

Parchetul de pe langa Curtea de Apel Galati,

vicepresedinte AMR