Indiferent de ora sau circumstante, suntem “purtatori de roba”! Iar roba, dragii mei, se poarta cu demnitate si mandrie! Adica...putem fi de acord ca nu suntem de acord (pentru a putea evolua, e chiar necesar sa avem adversari reali si pe masura), insa polemica si dezbaterile de idei se termina acolo unde incepe violenta. Violenta verbala reprezinta tot o forma de agresiune! Netolerabila. In lumea “mea”, bineinteles!

Dar sa incepem cu inceputul, drag cititor....

Povestea aceasta nu este despre mine! Pentru a-mi intelege, insa, dezamagirea, va trebui sa-ti marturisesc ca am stiut de pe la zece ani ca vreau sa fiu avocat si.... tot ceea ce imi imaginam eu ca defineste aceasta profesie.... mi se potriveste manusa. Anii au trecut iar experientele parcurse nu au facut altceva decat sa imi reconfirme ceea ce stiam din totdeauna: altceva nu stiu si nici nu vreau sa stiu sa fac! Ma modeleaza ca “OM” tot ceea ce li se intampla clientilor mei... iar trecutul, prezentul si viitorul lor ajunge sa faca parte din al meu astfel incat, la un moment dat, nu ti-as putea povesti despre mine fara a face referire si la ei. Fara sa-mi dau seama, ei ajung sa faca parte din viata mea, asa cum si eu ajung sa fac parte din viata lor.

Nu ne-a invatat nimeni in facultate ce inseamna cu adevarat sa fii avocat, asa ca...am ales sa fac aceasta profesie nu doar cu mintea ci, mai ales, cu inima, cu sufletul. Si....nu regret nimic! Sunt clienti care, si dupa zece ani de cand am incheiat relatia contractuala cu ei, ma suna sa ma intrebe ce mai fac si daca sunt bine. Marturisesc ca este un sentiment placut!

Cine isi imagineaza ca profesia asta se rezuma meschin si cinic la “a face bani”, asa cum mi-a fost dat sa mai aud, ori este naiv, ori este rau intentionat. In toti anii acestia, am avut “maestrii” oficiali si neoficiali, oameni care m-au invatat, chiar si atunci cand nu realizau ca-mi sunt profesori, ca avocatura, aceasta munca (uneori) de Sisif, ori se face cu pasiune dusa spre extrem, ori nu se mai face deloc! E o calatorie interesanta, plina de neprevazut, care-ti testeaza toate limitele imaginabile (ale rezistentei fizice, ale tolerantei, ale rabdarii, ale creativitatii, ale diplomatiei etc). Cand incepe sa fie vorba despre bani, si nu despre OAMENI, cel mai intelept e sa-ti agati roba in cui si sa mergi mai departe; inseamna ca avocatura nu e pentru tine!

Se presupune ca noi, avocatii, ca adulti responsabili ce suntem, stim la ce ne inhamam si ne asumam pe deplin rolul si menirea!

Stiu! Este o introducere mai lunga decat mi-as fi dorit. O gasesc insa necesara in economia factuala a rationamentului.

Asa ca, pornind de la dispozitiile Legii noastre de organizare (“Avocatul promoveaza si apara drepturile, libertatile si interesele legitime ale omului”), si observand in spatiul public/privat o serie de luari de pozitie din partea unor colegi (da, sunt in concediu...am timp sa mai vad si altceva decat rechizitorii, sentinte si incheieri) adresez si eu o respectuoasa, dar deloc retorica, intrebare: care este mecanismul interior care ”va ajuta” sa utilizati apelative ce intra in contradictie flagranta nu doar cu asteptarile publicului de la voi, dar si cu juramantul pe care se presupune ca l-ati depus (“Jur sa respect si sa apar Constitutia si legile tarii, drepturile si libertatile omului si sa exercit profesia de avocat cu cinste si demnitate. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”)?

Mda... despre cuvantul “penali” este vorba, in caz ca am fost usor prea eliptica pana aici.

Inteleg ca fiecare individ in parte este un Univers in miniatura, ca suntem, in esenta, “lumi diferite” care coexista, fara a interactiona prea mult.... Si... totusi?! Se presupune ca avem aproximativ acelasi bagaj informational incipient, ne supunem acelorasi reguli si impartasim, macar la nivel filozofic, aceleasi valori! In definitiv....noi “aparam”, nu?!

Am dificultati reale si concrete in a intelege conceptul de “penal” pe care il vad utilizat in cele mai surprinzatoare imprejurari. De unde vine doza aceasta de superficialitate si ipocrizie? Pseudo - elitismul acesta selectiv in materie de oameni nu vi se pare ca devine nociv? Imi puteti spune, va rog frumos, si mie ....cum arata un “penal”? E verde ca un martian sau e un om in carne si oase, ca mine, ca tine, ca noi? Un om printre oameni. Cu bune, cu rele....doar un OM!?

Inteleg din discursul vostru, printr-o deductie relativ elementara, ca menirea mea in viata este aceea de a apara “penali”? Nu as dori sa para ca transfer pledoaria mea spre zona de patos desprinsa din tragedia antica greaca (in activitatea mea, imi repugna discursul concentrat exclusiv si saracios in jurul emotiei; deduc rezonabil ca si cei care au „pixul in mana” au alte asteptari de la o pledoarie). Insa... ati privit vreodata un “penal” cand v-a spus ca e bolnav, ca e batut, ca nu poate respira, ca e in refuz de hrana de 30 de zile? Ati insotit vreodata un “penal” ca sa il predati celor “in drept” dupa cativa ani naucitori de proces? Ati inmormantat vreodata unul? Sau...ati citit vreodata de exact 7 ori o solutie definitiva de achitare ca sa fiti absolut siguri ca ii dati vestea corecta unui “penal”, mama a trei copii, divortata si condamnata la fond pentru presupuse fapte de coruptie? Din nou....doar cuvinte insiruite intr-o postare, pentru unii, pentru mine ... pagini dureroase de viata! A lor! A mea!

In aceste conditii, atunci cand judecatorul, legea existenta si principiile fundamentale ale statului de drept NU condamna acel om mai mult decat e necesar...de ce TU, “colectiv ipotetic si imaginar” de avocati, a carui voce nu se aude nici macar firav atunci cand e vorba de problemele reale si arzatoare ale breslei, infierezi mai mult decat e just, echitabil si necesar?

“PENALUL” acela despre care vorbesti cand simti nevoia sa arunci cu pietre ......e parte din lumea mea! Lovesti in el ....la modul superficial, jignitor, neargumentat, oportunist si neavenit.....lovesti si in mine!

Asa ca, Distinse Coleg, ori de cate ori mai ai accese surprinzatoare de “violenta”, respira adanc si adu-ti aminte ca e prea devreme sa stingem si noi “lumina”!

Sursa: Facebook