Avocatii asteapta o lege noua de la Parlament, numai ca legea asta pare sa nu tasneasca din gandirea pura a Legislativului, lucru care se vede de la o posta. Cata democratie exista in Romania, ce fel de stat de „drept” avem din moment ce Executivul trimite punctul sau de vedere pe noua Lege a Avocaturii „in acord cu opinia DNA”? In ce tara civilizata, Executivul primeste „comenzi” de la parchete, pe care le transmite Parlamentului ca oportunitati in actul de legiferare a unui proiect de lege? Mai exista separatia puterilor in stat? Daca Parchetele si Instantele au puncte de vedere pe proiecte de legi pe care le vor a fi introduse obligatoriu, de ce mai avem Legislativ?

Eu stiu asa: Parlamentul face legile, iar celelalte puteri le aplica! Executivul are dreptul la initiativa legislativa. Pai, daca CSM, forul cel mai inalt al Justitiei, nu are drept de initiativa legislativa tocmai pentru ca s-ar imixtiona in actul legislativ, cum se face ca puterea judecatoreasca incearca sa dicteze acolo unde nu are dreptul, iar mai grav, autoritatea judecatoreasca (parchetele adica!) vin sa comande cadrul legal pe care legiutoriul e cel indrituit sa il creeze?

Guvernul si DNA fac, azi, echipa „legislativa”, dorind ca in Legea avocaturii sa nu mai existe o anumita completare care, afirma „duetul Ciolos-Kovesi”, ar crea o „forma de imunitate pentru avocati, care incalca principiul constitutional al egalitatii persoanelor aflate in situatii juridice similare textele propuse institutie interdictia absoluta de a ridica inscrisuri sau alte suporturi aflate in posesia avocatilor, chiar si in situatiile in care acestia sunt suspectati de comiterea unei infractiuni”. Acelasi „duet” afirma ca activitatea de strangere a mijloacelor de proba si tragerea la raspundere penala a avocatilor ar fi mult ingreunata, „dand nastere unui statut de impunitate fara echivalent pentru orice alta profesie”. Serios?

Aici se naste o intreaga discutie legata de un lucru mult mai important, lasat deoparte cu buna stiinta, si anume dreptul la aparare. Imaginati-va ca anchetatorii, doar pe baza unor indicii (pe care le schiteaza foarte usor fie numai printr-un simplu denunt!), intra intr-o casa de avocatura si ridica de acolo tot ce considera ei ca reprezinta „proba”, nu neaparat ce este proba pentru un anume caz. In aceasta devalmasie, secretele apararii, in dosarele aflate in lucru la avocatul sau casa de avocatura respectiva, sunt devoalate. Cui? Partii adverse. In aceste imprejurari, cum mai subzista confidentialitatea dintre aparator si clientul sau? Stie avocatul, pe parcursul urmaririi penale, tot arsenalul probator al acuzarii, i se pun la dispozitie toate probele? Nu. De multe ori, procurorii DNA au spus avocatilor ca au dreptul sa nu ofere tot probatoriul... Ba, in instante, de multe ori, cand e vorba de documente clasificate, puse in anexe, avocatul e pe dinafara lor si nu are acces decat daca i se da un certificat in acest sens. Asa fiind, mai putem discuta despre existenta „armelor egale” acuzare-aparare in actul de justitie?

Practica demonstreaza ca atunci cand un avocat ia mita, nimic nu impiedica un procuror sa realizeze flagrantul. Au toate mijloacele de proba la indemana. Daca un avocat face trafic de influenta sau favorizeaza faptuitorul sau cine stie ce mai face el nelegal, probele pot fi produse si fara a da buzna intr-un birou de avocatura, si fara a ridica la gramada documente, printre ele aflandu-se si acte ce tin de strategia apararii in cazul mai multor clienti. A face din perchezitie o modalitate prin care sa se ridice orice, in eventualitatea crearii unor noi dosare sau acuzatii inexistente la momentul perchezitiei, ar inseamna a legifera abuzul de putere.

In ce priveste perchezitia, textul Senatului pe aceasta tema viza niste restrictictii cat se poate de firesti. Dar DNA nu vrea sa existe aceste restrictii. De ce oare? Pentru ca restrictiile opresc pe procuror ca perchezitia sa duca la ridicarea, sechestrarea sau confiscarea inscrisurilor, suporturilor de imagine si date si a alor reprezentari care se afla in posesia avocatului, comunicarile intre client si avocat, consemnari ce privesc imprejurarile la care se refera dreptul la tacere al clientului.

Restrictiile nu sunt valabile, in opinia Senatului, decat in anumite circumstante. Impuse de cateva amendamente cum ar fi: situatia in care, din probe rezulta „suspiciunea rezonabila ca avocatul a comis infractiuni in exercitarea activitatilor specifice profesiei”. Ce nu convine aici? De ce Guvernul, in echipa cu DNA, incearca sa impuna si in noua Lege a avocaturii instrumente prin care, oricand, se poate face exces de putere asupra avocatilor si, implicit, a unor clienti aparati, de multe ori, chiar in dosare ale DNA? Ce se urmareste, de fapt?  Manifestarea autocratiei DNA?

Consider ca interventia DNA in actul legislativ sau a oricarei alte structuri de parchet, chiar si prin „aliatul” Guvern, este nedemocratica. Si neconstitutionala. In conformitate cu articolul 61 alin. (1) din Constitutia Romaniei, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. Edictarea normelor juridice, prin care Parlamentul isi exercita functia legislativa, este OBLIGATORIE pentru Executiv, si in caz de litigii, si pentru puterea jurisdictionala. Personal, nu inteleg cum Parlamentul permite astfel de imixtiuni. Nu stiu in ce tara civilizata avocatii ar fi asimilati functionarilor publici „din perspectiva legii penale”, nu am auzit ca discutiile de la penitenciar sau din arest sa fie „de larga auditie”, ci confidentiale (desi, aici, in Romania, exista suspiciunea notorie ca ele sunt inregistrate!). Nu am auzit ca structurile de parchet sa-si impuna doleantele in Legislativ, folosind Executivul ca „mijloc de reproducere”. Am auzit doar faptul ca ele sunt obligate sa respecte legea (valabil pentru toti cetatenii) si sa o aplice! Dar, cum traim in Romania si nu mai putem spera la normalitate…

P.S. - Personal, nu inteleg modul in care, paradoxal, avocatii refuza sa se bata, la vedere, pentru drepturile lor, pentru profesia lor, pentru a nu le fi stirbita si nici amenintata. Si implicit, pentru drepturile clientilor lor. Majoritatea avocatilor sunt zmei doar intre ei, acolo, in sedintele barourilor. Sau la o cafea, la o sueta. Nici macar cand trebuie sa semnaleze abuzuri la care sunt, uneori, supusi nu aduc aceste abuzuri la cunostinta conducerii UNBR. Asa fiind, nici UNBR nu poate reactiona public. De ce tac unii avocati? Poate pentru ca au „scheleti prin dulapuri”. Poate ca altii cred ca, astfel, au sanse mai mari in fata procurorilor si vor sa ramana „simpatici”. Se inseala amarnic. In razboi, asa cum este si acest razboi firesc intre acuzare si aparare, lipsa de riposta este catalogata de „inamic” drept slabiciune. Iar slabiciunea lor e speculata in orice mod. Cu acest „calcai al lui Ahile” la vedere, presimt ca avocatii vor avea o lege prin care „sagetile” parchetelor se vor opri, de cate ori va dori „arcasul-sef”, drept la tinta. Pana una-alta, urmaresc cu interes ce se va intampla, saptamana viitoare, in plenul Camerei Deputatilor cu proiectul de lege privind modificarea si completarea Legii 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat. O vorba cu talc spune ca „nimeni nu poate sa-ti ofere ceea ce-ti refuzi singur”. E valabila si pentru corpul avocatilor, si pentru Parlament. Si pentru oricine, pana la urma!