Justitia din campul tactic a mai profitat de o ocazie ca sa ne faca de rusinea Europei. Nu mai devreme de joi, 15 octombrie 2020, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat Romania la 20.000 de euro daune morale pentru felul in care un cetatean pakistanez si unul arab din Emiratele Arabe Unite au fost expulzati in mod abuziv in decembrie 2012, sub acuzatia de terorism.

CEDO a constatat ca celor doi le-au fost incalcate garantiile procedurale protejate de articolul 1 al protocolului nr. 7 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Ne referim la „garantiile procedurale in cazul expulzarilor de straini”.

Iata mai intai textul relevant din Conventia EDO:

„1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii, iar el trebuie sa poata:

a. sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;

b. sa ceara examinarea cazului sau; si

c. sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragrafele articolului precedent atunci cand expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala”.

Este vorba despre un dosar instrumentat de catre Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti in colaborare cu Serviciul Roman de Informatii – condus la acea vreme de catre George Maior (foto 2 stanga) si Florian Coldea (foto 2 dreapta). Mai exact, la 27 decembrie 2012, Adeel Muhammad si Ramzan Muhammad au fost expulzati din Romania dupa ce cu cateva zile mai devreme atat Curtea de Apel Bucuresti, cat si Inalta Curte de Casatie si Justitie admisesera actiunea PCAB si a SRI, declarandu-i pe cei doi drept indezirabili, pe motiv ca ar fi pregatit actiuni teroriste in colaborare cu un grup islamist afiliat ideologic la Al-Qaeda.

Stalin ar fi fost mandru de asa justitie

Problema este ca Adeel si Ramzan Muhammad nu au putut afla despre acuzatiile concrete ce le erau aduse, instantele pretextand ca acestea erau secretizate si ca avocatii inculpatilor nu detineau certificate ORNISS. In schimb, strainilor le-au fost puse la dispozitie doar o serie de prevederi legale care ii priveau, dar (repetam) nu si acuzatiile punctuale.

Asa cum reiese din informarea CEDO, Guvernul Romaniei s-a aparat, invocand ca argument comunicatul emis de catre SRI in 6 decembrie 2012, la o zi dupa sentinta Curtii de Apel Bucuresti. Oricat ar parea de halucinanta, sugestia este ca Executivul de la Bucuresti a pretextat ca arabul si palestinianul ar fi putut lua cunostinta despre acuzatii doar din acel comunicat, emis – repetam – dupa pronuntarea instantei de fond.

Inainte sa va lasam a citi comunicatul CEDO, mentionam ca hotararea a fost pronuntata in Marea Camera (Complet de 17 judecatori), reprezentanta Romaniei, Iulia Motoc (foto 1), fiind unul dintre cei trei judecatori care au facut opinie separata, in sensul respingerii daunelor morale pentru pakistanezul si arabul expulzati abuziv.

Redam principalele pasaje din comunicatul CEDO:

„In hotararea Marii Camere de astazi in cazul Muhammad si Muhammad impotriva Romaniei (cererea nr. 80982/12), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a sustinut, cu majoritate de voturi, ca a existat o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 (garantii procedurale referitoare la expulzarea strainilor) la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Cazul se refera la proceduri in urma carora reclamantii, cetateni pakistanezi care traiesc in mod legal in Romania, au fost declarati indezirabili si deportati.

Curtea a constatat ca reclamantii au primit doar informatii foarte generale despre caracterizarea juridica a acuzatiilor impotriva lor, in timp ce niciuna dintre faptele lor specifice care ar fi pus in pericol securitatea nationala nu putea fi vazuta in dosar. Nici nu li s-au furnizat informatii despre etapele-cheie ale procedurilor sau despre posibilitatea de a accesa documente clasificate din dosar printr-un avocat care sa detina autorizatia de a consulta astfel de documente.

Avand in vedere procedurile in ansamblu si tinand seama de marja de apreciere acordata statelor in astfel de chestiuni, Curtea a constatat ca limitarile impuse reclamantilor de a se bucura de drepturile lor in temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost contrabalansate in procedurile interne, astfel incat sa fie protejata insasi esenta acestor drepturi.

Faptele principale

Reclamantii, Adeel Muhammad si Ramzan Muhammad, sunt cetateni pakistanezi care s-au nascut in 1993 si 1982 si locuiesc in Tehsil Karor (Pakistan) si, respectiv, in Dubai (Emiratele Arabe Unite).

Adeel Muhammad a ajuns in Romania in septembrie 2012 cu viza de student. Dupa ce a obtinut o bursa, si-a inceput studiile la facultatea de stiinte economice a Universitatii Lucian Blaga din Sibiu. Ramzan Muhammad a intrat in Romania la 17 februarie 2009 cu o viza de student de lunga sedere. Si-a finalizat primul an de studii pregatitoare inainte de a merge la aceeasi universitate din Sibiu dupa ce a primit o bursa. Sotia sa i s-a alaturat in Romania in aprilie 2012.

La 4 decembrie 2012, Serviciul Roman de Informatii (SRI) a solicitat Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti sa se adreseze instantei competente pentru a hotari daca reclamantii ar trebui sa fie declarati nedoriti in Romania. In sprijinul cererii sale, SRI a furnizat documente clasificate. La 4 decembrie 2012, parchetul a depus o cerere la Sectia de contencios administrativ a Curtii de Apel Bucuresti prin care i-a cerut sa-i declare indezirabili in Romania pe cei doi reclamanti. Cererea prevedea ca, potrivit informatiilor obtinute de SRI, existau indicii serioase ca reclamantii intentionau sa se angajeze in activitati capabile sa puna in pericol securitatea nationala. Documentele clasificate au fost transmise Curtii de Apel. Tot la 4 decembrie 2012, Politia din Sibiu i-a citat pe reclamanti sa se prezinte a doua zi la Curtea de Apel.

Printr-o hotarare interlocutorie din 5 decembrie 2012, judecatorul caruia i s-a atribuit prima data cazul l-a declinat, pe motiv ca nu avea autorizatia legala pentru a accesa documentul clasificat transmis de parchet. Cazul i-a fost alocat altui judecator, care detinea autorizatie de accesare a documentelor clasificate, eliberata de catre Oficiul Registrului National pentru Informatii Secrete de Stat (ORNISS). O audiere a avut loc in aceeasi zi in care au fost prezenti reclamantii, ajutati de un interpret urdu. Reclamantii au indicat ca nu intelegeau motivele pentru care fusesera citati, intrucat actiunea initiala (n.r. de expulzare) continea doar trimiteri la dispozitii legale. Curtea de Apel a raspuns ca documentele din dosar erau clasificate. Procurorul a cerut instantei sa ii declare indezirabili (n.r. pe cei doi Muhammad) pe motiv ca, potrivit informatiilor clasificate, se angajasera in activitati capabile sa submineze securitatea nationala.

Intr-o hotarare din aceeasi data (n.r. 5 decembrie 2012), Curtea de Apel Bucuresti a declarat reclamantii ca fiind persoane indezirabile in Romania pentru o perioada de 15 ani si a dispus punerea lor in custodie administrativa in asteptarea deportarii.

La 6 decembrie 2012, SRI a publicat un comunicat de presa asupra cazului, care oferea detalii si exemple despre activitatile de care reclamantii au fost acuzati, in sprijinul unui grup islamist afiliat ideologic la Al-Qaeda. Informatiile din comunicatul de presa au fost preluate in anumite ziare, indicand numele solicitantilor si detalii privind studiile lor universitare.

Reclamantii au facut apel la Inalta Curte de Casatie si Justitie impotriva hotararii Curtii de Apel, dar apelurile le-au fost respinse. Inalta Curte a considerat ca din documentele clasificate aflate la dispozitia sa se putea vedea ca instanta inferioara a tinut cont in mod corect de indicatiile potrivit carora reclamantii intentionasera sa se angajeze in activitati capabile sa puna in pericol securitatea nationala. In plus, a observat ca, in conformitate cu legea, atunci cand o decizie de declarare a unui strain nedorit se baza pe motive de securitate nationala, datele si informatiile, impreuna cu motivele de fapt care stau la baza opiniei judecatorilor, nu puteau fi mentionate in hotarare. Fusesera astfel in masura sa cunoasca, cu ajutorul unui interpret, motivul pentru care fusesera chemati in instanta in cadrul procedurilor de excludere si expulzare.

Reclamantii au parasit Romania la 27 decembrie 2012.

Plangeri, procedura si componenta Curtii

Bazandu-se pe articolul 1, paragraful 1 din Protocolul nr. 7 (garantii procedurale referitoare la expulzarea strainilor) la Conventie si articolul 13 (dreptul la o cale de atac eficienta) din Conventie, reclamantii s-au plans ca nu li s-au acordat garantii procedurale corespunzatoare si nu au putut sa se apere eficient in cadrul procedurii. Mai precis, ei au pretins ca nu au fost instiintati cu privire la acuzatiile efective impotriva lor si ca nu au avut acces la documentele din dosar.

Cererea a fost depusa la Curtea Europeana a Drepturilor Omului la 19 decembrie 2012. La 26 februarie 2019, camera a renuntat la jurisdictie in favoarea Marii Camere. O audiere publica a avut loc la 25 septembrie 2019.

Decizia Curtii

Articolul 1 din Protocolul nr. 7

Curtea a trebuit mai intai sa stabileasca circumstantele in care limitarile impuse dreptului reclamantilor de a fi informati cu privire la motivele expulzarii lor ar fi compatibile cu articolul 1 din Protocolul nr. 7. Apoi a trebuit sa verifice daca aceste limitari au fost contrabalansate prin suficiente garantii legale.

In ceea ce priveste justificarea limitarilor impuse drepturilor procedurale ale reclamantilor, Curtea a observat ca instantele nationale, aplicand dispozitiile legale relevante, au constatat de la inceput ca reclamantii nu au putut accesa dosarul deoarece documentele erau clasificate ca 'secrete'. Legislatia interna nu a permis instantelor sa verifice daca protectia securitatii nationale a impus sau nu divulgarea dosarului intr-un caz dat. Nici instantele nationale nu au evaluat necesitatea de a restrange drepturile procedurale ale reclamantilor, nedivulgandu-le documentele confidentiale. Nu explicasera motivele concrete pentru impiedicarea accesului la informatiile si probele clasificate. In sfarsit, faptul ca SRI a publicat un comunicat de presa a doua zi dupa hotarare, cu informatii detaliate legate de starea de fapt, a contrazis argumentul potrivit caruia a fost necesar ca reclamantii sa fie lipsiti de orice informatii concrete cu privire la motivele de fapt expuse in sprijinul expulzarii lor.

In ceea ce priveste intrebarea daca limitarile au fost compensate de factori de contrabalansare, CEDO a observat ca, in sedinta din 5 decembrie 2012 in fata Curtii de Apel, reclamantii au fost instiintati, printr-un interpret, despre cererea de initiere a procedurii, dar numai in acest document au fost mentionate doar un numar de dispozitii legale care guverneaza presupusa abatere, nu acuzatiile in sine. In cadrul procedurii in fata Curtii de Apel, nu le-au fost furnizate reclamantilor informatii specifice cu privire la motivele de fapt ale expulzarii. CEDO a mentionat, de asemenea, ca, in ziua urmatoare pronuntarii hotararii Curtii de Apel, in timp ce apelul era in curs, SRI a emis un comunicat de presa care expunea unele dintre acuzatiile aduse reclamantilor. Chiar si presupunand ca informatiile continute in comunicatul de presa au fost suficiente pentru ca reclamantii sa isi pregateasca apararea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca comunicatul de presa nu poate fi considerat o sursa valida de informatii. In primul rand, comunicatul de presa al SRI nu pare sa fi fost adaugat la dosarul cauzei in fata Inaltei Curti. Nu s-a stabilit ca parchetul a considerat faptele mentionate in acel comunicat de presa ca baza a cererii sale sau ca Inalta Curte le-a confirmat reclamantilor ca acestea au fost faptele care au dat nastere acuzatiilor impotriva lor. In al treilea rand, in timp ce reclamantii si-au pledat cauza in fata Inaltei Curti, dupa ce au luat cunostinta despre faptele de care au fost acuzati, conform comunicatului de presa, nu s-a putut vedea din dosar sau din formularea hotararii definitive ca instanta s-a bazat pe comunicatul de presa in rationamentul sau. In sfarsit (si cel mai important), un comunicat de presa nu ar putea fi considerat un mijloc adecvat de a furniza partilor la procedurile judiciare informatiile de care aveau nevoie pentru a-si pleda cauza.

In consecinta, in cadrul procedurii de la ICCJ, reclamantii nu au fost informati cu privire la acuzatiile impotriva lor, astfel incat sa isi poata exercita efectiv drepturile procedurale in temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7. Astfel de limitari semnificative privind divulgarea informatiilor concrete cer garantii solide de contrabalansare.

In ceea ce priveste intrebarea daca reclamantii au fost informati cu privire la desfasurarea procedurii si cu privire la drepturile lor procedurale, Curtea a observat ca in seara zilei de 4 decembrie 2012 reclamantii au fost chemati sa se prezinte a doua zi, la ora 9, in fata Curtii de Apel Bucuresti. Niciun document sau informatie referitoare la desfasurarea sau scopul procedurii nu a fost atasat la citatie. Ulterior, Curtea de Apel s-a asigurat ca reclamantilor li s-a pus la dispozitie un interpret si i-a informat ca documentele din dosar sunt confidentiale si ca numai instanta avea acces la acestea in virtutea autorizatiei date judecatorului. Astfel, Curtea de Apel a informat reclamantii despre limitarea dreptului lor de acces la dosar si despre garantia de contrabalansare, si anume accesul instantei la aceste documente.

CAB nu considerase necesar sa se asigure ca reclamantii erau bine informati cu privire la desfasurarea procedurii in fata instantei sau cu privire la existenta in dreptul intern a altor garantii care ar fi putut contrabalansa efectele limitarii drepturilor lor procedurale. Astfel, Curtea de Apel nu a cercetat daca reclamantii stiau ca puteau fi reprezentati de un avocat sau daca ar fi putut obtine informatii despre avocatii care detin certificat ORNISS, care sa fie autorizati sa acceseze documentele clasificate. In opinia CEDO, aceasta lipsa de a le furniza informatii reclamantilor a avut ca efect negarea garantiilor procedurale la care reclamantii aveau dreptul.

Curtea a remarcat, de asemenea, ca ICCJ nu a informat din oficiu reclamantii cu privire la garantiile procedurale disponibile in temeiul dreptului intern, rezultatul fiind ca acest factor de contrabalansare nu a avut niciun impact in atenuarea limitarii drepturilor lor procedurale.

In ceea ce priveste reprezentarea reclamantilor in procedura, Curtea a mentionat ca, intrucat avocatii alesi de ei nu detineau certificate ORNISS, acestia nu au putut accesa documentele clasificate din dosar. Ei ar fi putut solicita amanarea procedurii pentru a obtine un astfel de certificat, dar perioada legala prevazuta in acest scop depasea durata normala a procedurii. Prin urmare, o cerere de amanare nu ar fi permis, in principiu, avocatilor reclamantilor sa obtina un astfel de certificat pentru a fi utilizat in procedura de apel. Prin urmare, prezenta avocatilor reclamantilor in fata Inaltei Curti, fara nicio posibilitate de a constata acuzatiile impotriva clientilor lor, nu le-a asigurat, asadar, o aparare eficienta. In consecinta, reprezentarea reclamantilor nu a fost suficient de eficienta pentru a contrabalansa, intr-o masura semnificativa, limitarile la care au fost supuse drepturile lor procedurale.

In ceea ce priveste intrebarea daca decizia de expulzare a fost supusa unui control independent, Curtea a observat ca procedurile prevazute de legislatia romana in vederea declararii unei persoane drept nedorite erau de natura judiciara. Instantele competente in aceste chestiuni, si anume CAB si ICCJ, s-au bucurat de independenta necesara in sensul jurisprudentei CEDO. Procesul a avut loc in fata instantelor superioare, Inalta Curte fiind de fapt cea mai inalta autoritate judiciara. Acestea erau garantii semnificative de luat in considerare la evaluarea factorilor capabili sa atenueze efectele limitarilor impuse asupra drepturilor procedurale ale reclamantilor.

In fata acestor instante, avand in vedere informatiile foarte limitate si generale de care dispuneau, reclamantii nu au putut sa-si bazeze apararea decat pe presupuneri si pe aspecte generale ale vietii lor studentesti sau ale situatiei financiare, fara a fi in masura sa conteste in mod specific o acuzatie de conduita care ar fi pus in pericol securitatea nationala. In opinia Curtii, amploarea controlului aplicat de instantele nationale cu privire la temeinicia expulzarii ar fi trebuit sa fie cu atat mai cuprinzatoare.

Parchetul a prezentat ca proba in fata Curtii de Apel un 'document' care, in opinia Guvernului, furniza detalii despre presupusele activitati ale reclamantilor si se refera la datele si informatiile specifice obtinute de SRI. Cu toate acestea, nu era clar daca instantele nationale au avut efectiv acces la toate informatiile clasificate care stateau la baza cererii de expulzare sau doar la acel 'document'. Mai mult, atunci cand reclamantii si-au exprimat indoielile in fata Inaltei Curti cu privire la prezenta documentelor clasificate in dosar, instanta respectiva nu a oferit nicio clarificare cu privire la acest punct. In plus, Inalta Curte a refuzat sa dispuna adaugarea la dosar a singurului element de proba care fusese solicitat de reclamanti cu scopul de a respinge alegatiile potrivit carora finantasera activitati teroriste. Astfel, nu exista nimic in dosar care sa sugereze ca o verificare a fost efectiv intreprinsa de catre instantele nationale cu privire la credibilitatea si veridicitatea faptelor care le-au fost prezentate de catre parchet.

Curtea a acceptat ca examinarea cauzei de catre o autoritate judiciara independenta era o garantie foarte importanta in ceea ce priveste contrabalansarea oricarei limitari a drepturilor procedurale ale reclamantilor. Cu toate acestea, o astfel de protectie nu a fost suficienta in sine pentru a compensa o astfel de limitare daca natura si gradul oricarui control aplicat de autoritatile independente nu rezulta, cel putin sumar, din motivarea deciziilor lor.

In orice caz, nu s-a putut vedea, din deciziile instantelor nationale din prezenta cauza, ca acestea au exercitat in mod eficient si adecvat competentele care le-au fost conferite in acest scop.

Curtea a concluzionat ca reclamantii au sustinut limitari semnificative in exercitarea dreptului lor de a fi informati cu privire la faptele care stau la baza deciziei de deportare si dreptul lor de a avea acces la continutul documentelor si la informatiile invocate de autoritatea competenta care luase acea decizie. Din dosar nu reiese ca necesitatea unor astfel de limitari fusese examinata si identificata ca fiind justificata in mod corespunzator de catre o autoritate independenta.

Curtea a observat ca reclamantii au primit doar informatii foarte generale despre caracterizarea juridica a acuzatiilor impotriva lor, in timp ce niciunul dintre faptele lor specifice care ar fi pus in pericol securitatea nationala nu reiesea din dosar. Nici nu li s-au furnizat informatii despre etapele-cheie ale procedurilor sau despre posibilitatea accesarii documentelor clasificate din dosar prin intermediul unui avocat care detinea un certificat ORNISS.

Avand in vedere procedurile in ansamblu si tinand seama de marja de apreciere acordata statelor in astfel de chestiuni, Curtea a constatat ca limitarile impuse reclamantilor de a se bucura de drepturile lor in temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost contrabalansate in procedurile interne, astfel incat sa fie pastrata insasi esenta acestor drepturi.

Prin urmare, a avut loc o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7.

Satisfactie echitabila (articolul 41)

Curtea a stabilit ca Romania urmeaza sa-i plateasca fiecarui reclamant 10.000 de euro drept daune morale si 1.365 de euro in comun pentru costuri si cheltuieli”.

* Cititi aici intregul comunicat al CEDO