Tara in care salile curtilor de justitie sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminata de o declaratie de martor, prezumtia de nevinovatie – inlocuita de catuse, iar cea de legalitate – de argumentul “las’ ca stim noi”.

Tara al carei popor este servit cu circ pe post de circ si cu circ in loc de paine.

Daca se intampla ca inca mai locuiti in aceasta tara, atunci va urez sa aveti puterea de a indura gandul ca ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capra.

Saptamana trecuta, pe 15 februarie, Nora si Smaranda au implinit 10 ani, iar cadoul cel mai pretios si cel mai trist deopotriva, de care isi vor aminti cu siguranta toata viata lor, a fost permisiunea de a-si vizita tatal in penitenciar, cu o zi inainte de aniversare.

David vs Goliat

Imi amintesc de frumoasele gemene inca din epoca arestului la domiciliu, cand eu si colegii mei il vizitam pe Robert acasa, iar ele ne intampinau sfioase la intrare, intotdeauna bucuroase de vizita si curioase ca in fata unor colindatori exotici. Uneori, aparitia noastra echivala cu startul in competitia cine-l anunta prima pe tati, iar holul de intrare in apartament si culoarul care ducea inspre biroul lui Robert se transformau in piste de alergare si de concurs. Adesea, cand competitia lua sfarsit, ni-l aduceau pe tati ca pe un trofeu, una lipita de dreapta si cealalta de stanga lui, protectoare ca niste bodyguarzi loiali si vigilenti. Am in minte insa si imaginea cu cele doua zane garzi de corp indeplinindu-si misiunea cu zel in exces, agatate fiecare de cate un picior al „obiectivului”, placaj perfect, tackling impecabil, „obiectiv” imobilizat. Cat despre Robert, el scapa din stransoare doar prin topire, topit de mandrie si iubire si se recompunea apoi, validat de privirile unuia ca mine, tata de fete care intelegea prea bine cum e si cu topirea si cu recompunerea.

Gratioase si timide, zanele gemene se apropiau de vizitatori cu multa precautie si faceau adesea apel la tati ca intermediar. Mi-amintesc, de exemplu, de refuzul sistematic al Norei de a prelua cutia cu bomboane direct de la ofertant si de rugamintea care i se citea in priviri ca dulciurile sa treaca intai pe la tati, dispecerul de serviciu.

Aveau 5 ani pe atunci si nu stiu care or fi amintirile din acea perioada conservate in memoria lor afectiva, dar sper ca emotiile decantate in timp sa fie asociate unor bucurii: vizitele amicale aducatoare de oaresce buna dispozitie, mini-spectacolele oferite oaspetilor, cadourile si surprizele celui mai (nedorit de) lung Craciun al copilariei si, mai ales, timpul petrecut cu tati. Nu sunt insa convins ca starea lor emotionala din acea perioada a fost modelata exclusiv de luminitele si micile voiosii ale aparentelor. Sub aceste aparente, lasate sa se exprime mai ales de dragul lor, in atmosfera mocneau numeroase si intemeiate tristeti si frustrari legate de situatia lui Robert, pe care sunt convins ca ele le simteau ori le intuiau cumva.

Ileana mi-a marturisit candva ca, la vremea aceea, fetelor nu li s-a dat nici o explicatie pentru sederea prelungita a lui tati acasa si pentru desele vizite si discutii de oameni mari. Li s-a spus doar ca tati sta acasa ca sa se pregateasca pentru o batalie care seamana cu aceea dintre David si Goliat, moment in care, isi aminteste Ileana, Smaranda ar fi oftat cu un aer foarte trist. Mami, dar nu e drept si nu-i corect, Goliat este mult prea puternic.

Stiu, rememorat astazi, dialogul Ileana-Smaranda pare neverosimil. N-am insa motive sa-i pun la indoiala autenticitatea si, credeti-ma pe cuvant – gandindu-ma la Smaranda cea mica si serioasa si macinata de asemenea ganduri – mi-ar fi placut sa nu fie autentic, sa-l fi inventat eu, ca artificiu din condei de povestitor. Din pacate, dincolo de realitatea ei, replica Smarandei s-a dovedit teribil de premonitorie.

Auzind povestioara asta, m-am dus cu gandul spre cea mai neagra presimtire care, in decursul anilor, l-a tot macinat pe Robert: oamenii astia vor sa-mi fure viata. Prima oara cand l-am auzit zicand asta a fost in Ajun de An Nou 2016.

Parerea Parchetului – litera de lege

Drumul spre Brasov a fost foarte anevoios. Asta si din cauza unei ninsori abundente, si din pricina aglomeratiei de pe Valea Prahovei, asigurata de oamenii care se inghesuiau ca sa prinda un loc in fata la petrecerea de Revelion. Era 30 decembrie 2015 si noi ne inghesuiam sa prindem un loc in fata judecatorului de drepturi si libertati care, taman in acea zi, urma sa decida incetarea arestului la domiciliu la expirarea celor 30 de zile sau, dimpotriva, prelungirea lui. Pe baza unor probe si argumente care, in principiu, trebuiau sa clarifice „periculozitatea sociala” a lui Robert si „riscurile” cercetarii lui ulterioare in stare de libertate.

In sala de judecata, aceleasi chipuri vazute si voci auzite cu trei saptamani mai devreme, in noaptea cererii de arest preventiv. Atmosfera era insa, recunosc, mai putin tensionata, iar asteptarile inculpatilor si avocatilor lor erau de „normalizare” a audierilor, de asezare a apelor, de lasare in urma – la propriu si la figurat – a nebuniei acelei nopti de cosmar. Speram si eu ca aceste audieri se vor amplasa de data asta intr-o matca fireasca si se vor limita la analiza conditiilor procedurale de finalizare sau, respectiv, de prelungire a arestului la domiciliu, fara divagatii aberante (ca in acea noapte) pe tema pretinsei vinovatii a inculpatilor sau, si mai grav, pe terenul dreptului civil sau succesoral. Am rememorat fragmente ale acelei sedinte de judecata si am revazut recent copia hotararii pronuntate in acea zi, iar impresiile recuperate cu ocazia acestui exercitiu mi-au reconfirmat, din pacate, desertaciunea acelor sperante.

Asta intrucat, in sustinerea cererii de prelungire a arestului la domiciliu, reprezentanta acuzarii s-a indepartat vizibil de la normele procedurale relevante – consemnarile din cuprinsul hotararii stau proba in acest sens- si a inceput sa povesteasca intreaga istorie a cazului, de la Ana la Caiafa: despre pretinsa lipsa a calitatii de mostenitor a auto-proclamatului „print”, despre presupusa „activitate infractionala” a lui Robert Mihaita care „a organizat intalnirile cu unii inculpati chiar la sediul firmei de avocatura” („asa cum confirma martora N.P.”), despre „documente din Arhiva Nationala referitoare la terenul de la Baneasa”, despre abominabila indrazneala a inculpatului Rosu de „a analiza natura juridica a terenului” intr-o discutie cu martora D.C. si despre alte asemenea inofensive expresii ale profesiei de avocat care, in ochii doamnei inchizitor, capatau dimensiunile unor diabolice malversatiuni din scenariul La piovra rumena.

Peste toate aceste „argumente”, trona insa teza care ne-a lasat masca pe toti si care fusese vehiculata, de altfel, si-n acea noapte furtunoasa din 10 spre 11 decembrie: este adevarat ca inculpatul Rosu invoca in apararea sa „patru hotarari judecatoresti definitive si irevocabile” (cred ca erau mai multe, dar nu conteaza), insa Ministerul Public „este de alta parere” (sic!). Prin urmare, probe care se bucurau de prezumtia absoluta de adevar data de autoritatea de lucru judecat puteau fi – in functie de impresiile acuzarii – relativizate bine mersi. Carevasazica, altfel spus, este adevarat ca 2+2=4, dar eu am o alta opinie, iar opinia asta, pentru ca-i a mea, a mea, a DNA, ma-ntelegi?, trebuie ca-i beton armat, autoritate de lucru opinat.

In concluzie, avand in vedere toate aceste „argumente”, precum si „complexitatea cauzei si timpul relativ scurt de la masura arestarii care nu a permis finalizarea dosarului de urmarire penala” (sic!), DNA a solicitat prelungirea arestului la domiciliu cu inca 30 de zile. Niciun cuvant despre „periculozitatea sociala” a lui Rosu, despre potentialele „riscuri” ale cercetarii lui in stare de libertate (cu exceptia unor vagi trimiteri la nevoia conservarii de probe), ori despre necesitatea derogarii de la caracterul exceptional al acestei masuri de ingradire a unui drept fundamental, garantat de Constitutie.

Si eu, si Bogdan Micu ne-am opus acestei solicitari invocand, in principal, neindeplinirea conditiilor de prelungire a starii de arest si, in subsidiar, raspuns cu raspuns la toate acuzatiile de fond aduse lui Robert care, dincolo de irelevanta lor in context, erau vadit neintemeiate: Rezolutia ONU din 18 decembrie 1990 care traseaza o clara demarcatie intre activitatea avocatului si aceea a clientului pe care el il asista sau il reprezinta; autoritatea de lucru judecat a hotararilor judecatoresti care atestau drepturile clientilor asistati de Rosu; lipsa oricaror indicii referitoare la individualizarea pretinselor infractiuni si lipsa oricaror referinte la latura materiala si subiectiva a ilegalitatilor imputate etc. etc.

Mai avocat decat noi a fost Robert insusi care – imi amintesc perfect, iar consemnarile din cuprinsul hotararii pronuntate atunci imi confirma amintirile – dupa ce a dezvoltat o linie de argumentatie similara, si-a incheiat pledoaria cu o intrebare retorica si cu amara premonitie de care mi-a amintit reactia Smarandei. Doamna Presedinte, asa cum rezulta din intreaga pledoarie a acuzarii, se pare ca eu ma fac vinovat ca am sustinut – chipurile eronat – drepturi care nu se aflau in patrimoniul clientului meu si ca opiniile mele pe subiect erau „nefondate” sau „gresite”, iar pentru asta eu „merit” sa fiu arestat. Daca aceasta logica ar fi corecta si daca greselile de apreciere ale avocatului – fie ele nedovedite – trebuie sanctionate cu trimiterea la zdup, nu cumva si reprezentanta Ministerului Public ar trebui arestata de vreme ce i-ati respins ca neintemeiata cererea intemnitarii preventive a subsemnatului in 11 decembrie? Deci, daca rationamentul sau de azi ar fi corect, nu s-ar intoarce el ca un bumerang sanctionator al propriei „greseli” de apreciere de atunci? Indiferent ce raspuns ati oferi acestor intrebari, Onorata Instanta – pauza de cateva secunde, liniste deplina, voce tremuranda – nu ma veti scapa de sentimentul ca oamenii acestia vor sa-mi fure viata.

Argumentele noastre tehnice si retorica pasionala a lui Robert au contat fix cat niste cepe degerate in gerul lui 30 decembrie. Arestul la domiciliu a fost prelungit pentru inca 30 de zile; DNA triumfase.

La iesirea din sediul Curtii de Apel, se auzeau deja bubuituri de artificii.

(Va urma)

Preluare de pe blogul florentintuca.ro