Intr-un mediu bantuit de virusi agresivi, nu putea sa nu isi faca aparitia si specialista in parteneriate strategice, Ana Birchall ot Epstein. Ea a bagat capul in poza ca sa ne spuna ca Parlamentul Romaniei poate doar sa aprobe sau sa respinga decretul Presedintelui Iohannis pentru instituirea starii de urgenta, dar nu si sa il modifice.

Ceea ce vrea sa induca in constiinta opiniei publice o asemenea teza este ca, daca nu vrem sa ne expunem suplimentar actiunii devastatoare a Covid19, trebuie sa acceptam starea de urgenta in termenii decretului prezidential iohannist, chiar daca acesta ar restrange in mod nejustificat si excesiv libertatile cetatenesti. Asta intrucat Parlamentul, in masura in care constata abuzul sau pericolul abuzului de stare de urgenta, nu poate arunca apa murdara din covata constitutionala decat odata cu copilul masurilor indispensabile pentru salvarea vietilor de romani.

Lucrurile nu stau nici pe departe asa. Securitatea sanitara nu se cumpara obligatoriu cu moneda securitatii civile. Tocmai de aceea, Constitutia Romaniei a rezervat Parlamentului, ca reprezentant suprem al poporului si unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 61 din Constitutie), puterea de a supraveghea si cenzura gestiunea starii de urgenta (art. 100.1 din Constitutie). In exercitarea acestei puteri Parlamentul poate adopta (ca atare sau cu modificari), ori respinge decretul in discutie.

In sprijinul unei asemenea concluzii exista atat argumente de drept, cat si de oportunitate. Iata cateva dintre ele.

Argumentul 1: drepturile fundamentale se pot restrange numai prin lege iar nu prin decret prezidential (art. 53 din Constitutie); deci restrangerea este efectul legii adoptate de Parlament, iar nu a decretului prezidential, in conditiile in care legislativul nu poate fi obligat de Presedinte cum sa legifereze. Este de remarcat in acest context ca motivele pentru declararea starii de urgenta de catre Presedinte (art. 100.1 din Constitutie, corelat cu art. 3 si art. 10 din OUG 1/1999, aprobata cu modificari prin legea 453/2004, privind regimul starii de asediu si al starii de urgenta) sunt incluse in motivele care pot justifica limitarea drepturilor fundamentale exclusiv prin lege (art. 53 din Constitutie), deci exclusiv de catre unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 61 din Constitutie).

Argumentul 2: daca decretul prezidential este excesiv sau insuficient, si Parlamentul il respinge justificat pe acest temei, dar situatia de fapt cere, totusi, proclamarea starii de urgenta, Presedintele va trebui sa refaca decretul, ceea ce consuma timp pretios; daca nu o face, inseamna ca Parlamentul este santajat de Presedinte prin folosirea abuziva a unei imprejurari presante, ceea ce impinge suplimentar statul, pe timp de criza (acum o pandemie), intr-un conflict juridic de natura constitutionala. Legiuitorul constituant nu ar fi putut imagina ipoteza unei reglementari care sa duca la un astfel de blocaj.

Argumentul 3: Presedintele decreteaza ad referendum, Parlamentul trebuind sa „incuviinteze” nu decretul, ci „masura” care ii face obiectul si care este formata, de obicei, dintr-un ansamblu de dispozitii chemate a defini, in concret si intr-un context complex, cadrul juridic al starii de urgenta (art. 93.1 din Constitutie); fiind vorba despre o pluralitate de dispozitii iar nu despre un instrument juridic unitar, este evident ca „incuviintarea”, adica aprobarea, poate avea loc si selectiv.

Argumentul 4: Constitutia nu distinge dupa cum aprobarea Parlamentului este integrala sau partiala, adica exprimata cu modificari sau nu, nefacandu-se nici distinctia intre modificarea prin amputare sau prin adaugire; or, atunci cand legea (cu atat mai mult legea fundamentala) nu distinge nici noi nu avem dreptul de a distinge - ubi lex non distinguit nec nos distinguere potemus.

Argumentul 5: nu se poate face paralela intre aprobarea listei si programului guvernului prin vot de incredere si aprobarea decretului prezidential privind instituirea starii de urgenta; cand se pune problema votului de incredere pentru guvern, se aproba sau respinge oferta primului ministru desemnat (iar nu decretul prezidential referitor la desemnarea acestuia), care este unilaterala si nu poate fi, de aceea, modificata de Parlament; decretul prezidential pentru instituirea starii de urgenta nu este o oferta, ci o reglementare provizorie urgenta, ca si o OUG, iar rolul suprem in materie de reglementari cu putere obligatorie il are Parlamentul.

Argumentul 6: un decret prezidential nu poate cuprinde dispozitii normative, intrucat Presedintele nu este nici legiuitor principal, nici legiuitor delegat, Constitutia oferindu-i doar, in situatii exceptionale ce reclama reactii urgente, atributul declansarii unei proceduri legislative cu durata provizorie care, in speta, nu poate depasi cinci zile; daca Parlamentul constata ca Presedintele a normat dincolo de ceea ce cerea imprejurarea de forta majora, el trebuie sa aiba dreptul de a interveni pentru a restabili plenitudinea puterilor sale constitutionale.

Decretul privind reglementarea starii de urgenta trebuie sa redefineasca competentele institutiilor statului in conditiile restrangerii exercitiului anumitor drepturi fundamentale, iar nu sa stabileasca politici. Cu alte cuvinte el este conceput de Constitutie pentru a modifica – cu aprobarea ulterioara a Parlamentului, desigur – raporturile de putere dintre stat si cetateni (in randul carora se includ si persoanele juridice de drept privat) in conditiile unei primejdii majore. Politicile necesare pentru protectia concreta impotriva acelei primejdii sunt responsabilitatea executivului, in cadrul competentelor, adica puterilor exceptionale, conferite lui. Cand atari politici reclama si suport legislativ suplimentar problema se rezolva de catre Parlament.

Prin decretul emis de Presedintele Iohannis, drepturile civile se restrang cu caracter general, fara a se stabili limitele puterii autoritatilor administrative de o face in concret, dar, in schimb, se limiteaza capacitatea executivului de a actiona in cadrul normativ dat, trasandu-i-se tot felul de sarcini politice, restrangandu-se totodata activitatea puterii judecatoresti, garanta legalitatii, fara a fi definite precis exceptiile de la aceasta. (Nu se precizeaza, astfel, daca printre cauzele urgente care justifica continuarea activitatii instantelor sunt si cele avand ca obiect contestatiile impotriva actelor abuzive ale autoritatilor administrative). Daca nici Parlamentul nu ar putea modifica un asemenea decret, in conditiile in care ar sesiza pericolul sau potential la adresa actualei ordini constitutionale, ar insemna ca si ultima reduta a democratiei este abandonata.

Astfel toata puterea s-ar concentra fix in mana celui caruia Constitutia nu i-a conferit nici o putere decizionala efectiva, ci doar rolul de administrator al unor proceduri in calitate de mediator. Caci aceasta este atributia conferita de Constitutie Presedintelui Republicii, care nu face parte din nici una dintre puterile statului: sa fie asemenea uleiului de motor care faciliteaza functionarea angrenajului, dar nu propulseaza autovehiculul; motorul nu duce masina mai departe cu ulei, ci cu benzina, si vai de cel care pune uleiul in locul benzinei.

Cat despre Ana Birchall, interventia sa prezinta si unele avantaje. Pe de o parte, ea compromite pe toti cei care ar incerca sa nege capacitatea Parlamentului de a legifera, inclusiv prin modificarea decretului privind instituirea starii de necesitate. Este greu sa fii credibil preluand argumentele Anei Birchall. Pe de alta parte, ghicim astfel mai usor ce doresc adversarii democratiei romanesti, carora fostul sinistru al justitiei le-a fost obiect de ostentative aprecieri.

Sa speram (slaba speranta, totusi, daca tinem seama de componenta sa actuala) ca Parlamentul va rezista si nu va cadea in capcana intinsa.