Ce ar mai fi de spus in NErevocarea Doamnei LCK? Eu am foarte putine lucruri de spus, spre surprinderea multora.

Dincolo de faptul ca nimeni nu e profet in tara lui, cand l-am ascultat pe domnul KWJ mi-am amintit brusc ce a zis dupa ce ministrul justitiei a anuntat decizia de a propune revocarea.

Nemteste si scurt si dureros de real, ca si cum ar fi vorbit un politician care nu se prea pricepe la cele ale justitiei, a anuntat sec (si noi credeam ca e doar o eroare): “E o decizie de oportunitate politica”. Am zis ca nu aud bine. Am auzit insa foarte bine.

Deci acum nu e loc de foarte multe comentarii, atata vreme cat azi am vazut cu cata seninatate si luminozitate politicienii, din opozitie sau de la guvernare, anuntau cu zambete sau rictusuri, ca a fost o decizie politica.

Printre ei si domnul fost presedinte Traian Basescu care a incercat sa explice vulgului ca nu pricepe nimic din lege. De pilda, ne-a explicat sintagmele “a numi”, aceasta ca prerogativa a presedintelui de a decide cine e in fruntea Parchetelor (ca trei avem, ca nimeni) si “a revoca”, aceasta ca optiune a aceluiasi presedinte. Sincer, nimic nu am inteles de ce intr-un caz e prerogativa iar in altul optiune, si nici nu m-am mai obosit. Mi-a picat cu virgula privirea in oglinda. Am apreciat insa ca si-a cerut scuze fata de juristi, am luat-o asta “a priori” ca am simtit ca scuzele sunt adresate si inteligentei mele “juridice”, cat o fi ramas din ea, in aceste meandre.

Ce m-a stupefiat de-a dreptul, si asta si la jurnalistii din domeniu care comentau stirea, a fost nonsalanta cu care toti prezentau stirea cu zambete pe buze, ca a fost o decizie politica. Ca raportul de revocare al ministrului a fost unul politizat. Am zis ca sunt singura ignoranta care se mai intreaba de ce intr-o democratie consolidata nimeni nu isi mai pune problema de ce numirea/revocare unui sef de parchet national (ca sa generalizam) a devenit o chestiune politica. Sau de oportunitate politica. Acesta mi se pare cel mai grav lucru. Seninatatea cu care acceptam un “dat”, o “normalitate” care consfinteste existenta unei situatii extrem de grave. Este momentul in care orice notiune de independenta a justitiei a murit, atata vreme cat acceptam senini, orice parte am simpatiza sau nu, ca sefii parchetelor pot fi numiti sau revocati politic.

Doi presedinti de tara democratica ne spun clar ca numirea sau revocarea procurorilor sefi sta in pixul domniilor lor. Unul dintre ei, in functie, ne anunta sec ca nu l-au convins motivele de revocare expuse de un ministru vremelnic al justitiei, dar care are poate niste studii de specialitate mai aprofundate incat sa poata decela ce reprezinta neperformanta manageriala a unui procuror sef. Sigur, niciun cuvant punctual cu privire la macar un singur motiv. E foarte simplu sa spui nu, fara nicio argumentatie. E ca si cum as respinge un apel ca nefondat pentru ca nu m-a convins, fara sa spun nimic din ce nu m-a convins. Nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca nu stiu. Celalalt imi explica ca el poate numi fara cenzura, insa la revocare intervine cenzura lui. Nu mai deranjeaza pe nimeni contradictia in termeni.

Nimeni nu mai vorbeste nimic azi in spatiul public despre neregulile sesizate de raportul domnului ministru Tudorel Toader. Am ajuns o natiune in genunchi care accepta la nivel institutional ca justitia poate fi influentata de factorul politic, nu ni se pare nimic anapoda iar aceasta este, in opinia mea, cea mai mare problema. In acest moment pot spune cu mana pe inima “Adio independenta”.

Nu vreau sa cad in pacatul semanticii, sa ma apuc sa explic de ce “numeste” este verb imperativ iar “revoca” este verb conditional optativ in acelasi context. Imi da cu foarte multe virgule, ca un cunoscator si ca un om care opereaza zilnic cu proprietatea verbelor, asa cum ne este ea data de lege.

Nu vreau sa aduc in atentia CSM ca prin declaratiile unora de astazi, toti oameni politici, care cu emfaza sau dezamagire, au catalogat ca fiind politica decizia presedintelui, a fost grav si mai mult ca oricand afectata independenta justitiei si ca ar trebui sa o apere, macar cat a mai ramas din ea. Doar sunt garantii independentei noastre, nu cred ca au trecut cu vederea aceste declaratii.

Pentru ca azi inregistram un mare regres al democratiei. Cel in care, fara exceptie, toti factorii politici au explicat, si implicit si explicit, si cu zambetul pe buze, ca nerevocarea a fost politica.

De aici incolo, inapoi macar la ce prevede Constitutia, nu stiu cine ne poate aduce. In afara de CCR.