Motto

Minunea este copilul cel mai drag al credintei.

Iohann Wolfgang Goethe

Intr-un moment in care valuri de deprimare ii lovesc pe romani din toate partile, iata ca se produce o minune dintre acelea capabile a fortifica ultima resursa a fiintei umane deznadajduite: credinta.

Apare Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si spune:

“In toamna anului 1989, cu prilejul hramului sfantului cuvios Dimitrie cel Nou, autoritatile comuniste au interzis inchinarea la sfintele moaste. Aceasta umilire a sfantului cuvios Dimitrie cel Nou a fost rasplatita in sensul ca peste cateva luni regimul comunist a cazut. Fratilor, nu va inselati, Dumnezeu nu se lasa bartjocorit”.

Va vine sa credeti? Intr-o lume de lasi, de egoisti si de vanduti apare cineva cu o atitudine de lider adevarat! Demnitate, curaj, asumare, spirit de luptator. Discipol al Apostolului Pavel.

Are tot ce si-ar putea dori un parvenit cu ifose: regat, coroana, sceptru, averi. Cati, cu asemenea pozitie, si-ar fi riscat linistea si bunastarea ca sa se ia la lupta cu balaurul?

Ei bine, Patriarhul Daniel a facut-o! Dovedind ca nu e nici parvenit, nici las, ci un aparator aprig al valorilor in care crede.

Pentru ca am facut referire la lupta cu balaurul, gandul ne duce inevitabil la Sfantul Gheorghe, despre care amintesc:

“Sfantul Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, si, la varsta de 30 ani, Gheorghe a devenit si el general in armata lui Diocletian. S-a ridicat impotriva hotararilor anti-crestine ale Consiliului de la Nicomedia din anul 303, ceea ce i-a adus persecutii din partea lui Diocletian.

Imparatul avea in gand sa porneasca un razboi impotriva crestinilor si a dat porunca sa fie cinstiti cu daruri cei ce vor parasi pe Hristos, iar cei care nu se vor supune poruncii sa aiba ca pedeapsa moartea. Gheorghe a declarat ca este crestin si nu s-a lasat amagit de fagaduintele tiranului si nici ingrozit de amenintari”.

Citatul acesta pare a fi unul premonitoriu pentru prezentul la care ma refer. In special prin partea sa cu persecutiile si cu cinstirea cu daruri a celor ce il vor parasi pe Hristos.

La nici 24 de ore de la Predica Patriarhului Daniel a fost declansat linsajul. Niste diavoli locali bine repertoriati in evidente oculte au scos iute capetele lor plesuve printre norii de sulf dupa care se camuflau si au inceput sa scuipe flacari in directia Preafericitului. Cristian Tudor Popescu si Sabin Orcan au antrenat in asaltul lor atata mizerie de productie proprie incat duhoarea raspandita in jur a reusit sa-i enerveze si pe cei mai blajini dintre compatrioti.

Au aparut nenumarate replici, galgaind de imprecatii si de trimiteri psihiatrice, adresate mai ales lui CTP.

Reactia in sine este de salutat, cu atat mai mult cu cat pe fondul ei sonor se aud numeroase voci de somnolenti desteptati brusc din amorteala de atata pestilenta. Eficienta acestei reactii va fi insa derizorie, din moment ce ea se adreseaza unor nesimtiti, in cel mai propriu sens al cuvantului.

E redundant sa acuzi intestinul gros ca e mereu plin de fecale. Asa a fost el proiectat sa functioneze. La fel si cu CTP. Cum sa-i pretinzi sa fie altfel decat a fost el plamadit?

Intr-o societate normala anatema ar trebui pusa pe televiziunea care gazduieste genul acesta de necurati si blasfemiile lor imunde. Dar ce pretentii sa ai de la o televiziune facuta cu banii si in slujba Raului. A aceluiasi Rau care a inventat peste noapte un partid de extrema stanga ce-si indeamna alesii sa scoata din juramantul de investire expresia “Asa sa-mi ajute Dumnezeu”.

Sunt un crestin ortodox din tata in fiu. Cu respect fata de religia mea dar fara exteriorizari religioase care sa ma incadreze la “practicanti”. Merg la biserica de Craciun, de Paste, la nunti, botezuri, inmormantari si cam atat.

In sinea mea mi-am reprosat adeseori ca as fi mai degraba conformist decat credincios veritabil. Acum, insa, am avut o revelatie reconfortanta.

Atitudinea demna a Patriarhului, luarea sa de pozitie corecta si temerara, au declansat in mine o emotie care vine din ceva mai profund decat conformismul. Cred ca vine, totusi, dintr-o credinta temeinica. O credinta ce, pana acum, a zacut in mine in stare latenta. Iata ca au scos-o la lumina vorbele Patriarhului si atacurile furibunde ale celor fara de Dumnezeu la adresa sa.

Credinta inseamna speranta. Iar speranta inseamna rezistenta la tot ce incearca sa distruga credinta.

Cine ataca religia se teme de ea. Si are de ce se teme, pentru ca, vorba Sfantului Apostol Pavel in Epistola catre Galateni, “Nu va inselati! Dumnezeu nu Se lasa batjocorit! Caci ceea ce seamana omul, aceea va si secera”.

Trezirea bisericii romane, prin insusi conducatorul ei, din ingenuncherea muta la care atei si pagani au fortat-o decenii de-a randul, e un inceput de renastere. Si un prilej de a-i identifica mai bine pe antihristii ascunsi printre noi care, acum, din ura si panica, sasaie si suiera si dau din copite si impung cu coarnele.

Sa-i tratam cu tamaia credintei. Cu multa, multa tamaie!

Preluare de pe conteledesaintgermain.ro