* Cititi aici prima parte

* Cititi aici a doua parte

* Cititi aici a treia parte

* Cititi aici a patra parte

Luca Palamara ne imbranceste pur si simplu in ungherele tainice ale Justitiei italiene, facandu-ne partasi la toate afacerile murdare ale acesteia. De pilda, ancheta declansata impotriva firmei de informatica Why Not din Lamezia Terme, in care sunt implicati, intre altii, Romano Prodi (presedintele Consiliului de ministri), doi colaboratori de-ai sai (Angelo Rovati si Sandro Gozi), precum si Clemente Mastella (ministrul Justitiei). Procurorul de caz este De Magistris – viitorul primar al orasului Napoli –, „la acea vreme era un necunoscut, intrucat nu apartinea niciunui curent, un ‘caine liber’ care va deveni ‘oaia neagra’, imprevizibilul care determina intrarea sistemului in criza”. Mirat, Alessandro Sallusti il intreaba pe interlocutor: „Suficient ca magistratura sa determine intrarea in criza a unui guvern care, recent, il invinsese pe Berlusconi la urne, tuturor ni s-a parut un fapt surprinzator. De Magistris era arestat?” Raspunsul este o lectie de pragmatism politic, inainte de orice: „Sa spunem ca decizia noastra este de a incerca sa-l blocam, ’Sistemul’ nu-si poate permite astfel de scurt-circuite (subl.m.). Mastella cere CSM sa-l transfere cu ordonanta de urgenta pe De Magistris; procurorul lui sef, Dolcino Favi, ii preia ancheta si, pe timpul noptii, patrunde in biroul subordonatului sau pentru a intra in posesia dosarului aflat in seif. Se misca si Parchetul Salerno, competent in Catanzaro, iar intre cele doua unitati incepe batalia. Ei bine, izbucneste sfarsitul lumii.(…)

CSM deschide un dosar care, in cateva luni, va duce la transferul lui De Magistris, eu ma consult atat cu ai mei, cat si cu Palatul Quirinal. Si se intampla ca, pentru prima data in istoria sa, cel putin recenta, ANM se delimiteaza de Ministerul Public (MP). Comunicatul, pe care l-am conceput impreuna cu Giuseppe Cascini, a fost un act stanjenitor, dar curajos, intrucat spargea dogma conform careia PM este aparat mereu si oricum. Si in aceasta privinta am avut acordul lui Cascini, adica al Stangii magistraturii, un acord care m-a lasat perplex.(…)

Il indepartam efectiv pe De Magistris, masura impartasita si de Quirinal, prin intermediul regretatului Loris D’Ambrosio, omul de legatura cu ‘Il Colle’[1]. Justificat, pentru ca in ancheta sa era ceva absurd si neacceptabil: un ordin de perchezitie de 1700 de pagini intocmit special pentru a putea publica toate interceptarile, inclusiv cele care-l priveau pe ministrul Mastella. A fost o fortare a regulilor si o incalcare intolerabila a intimitatii, o provocare.(…)

Se revine la discursul obisnuit al ‘Sistemului’. De Magistris nu era de acord cu sanctiunea, insa acel guvern, care deja isi dezvaluise slabiciunile, nu putea fi atacat, totusi, in acel mod, cu o ancheta in care se facusera excese (subl.m.). Chiar daca pe urma, ceea ce pot spune – si aici o spun pentru prima data – este ca De Magistris are dreptate cand declara ca o actiune punitiva de acel gen nu fusese luata niciodata impotriva unui magistrat. (…) Cazul De Magistris a fost o exceptie, o abatere de la regula, chiar daca el nu a facut niciodata – dar are inca timp sa o faca – obiectul unei dezbateri serioase pentru a intelege acel eveniment. Nu spun asta ca sa ma justific astazi, ci pentru a-i raspunde lui.(…)

Au fost presiuni politice pentru a ne descotorosi de De Magistris, fiindca acea ancheta lovea intr-un guvern de stanga? Guvernul era de stanga, ca si sistemul pe care eu il reprezentam, asa ca iti las dumitale concluziile. In acele ore eram in contact strans cu Quirinal? Da, eram, in special cu consilierul Loris D’Ambrosio. ANM a spus vreodata vreun cuvant despre colegii care s-au ocupat de Berlusconi? Nu, dimpotriva; in acel caz, in momente de tensiune, indiferent de orice, eu trebuia sa iau avionul spre Milano si sa ma arat alaturi de acei magistrati, sa-i apar fara cea mai mica retinere”. Alta intrebare inevitabila: „Dumneavoastra ati mers mai departe. Cand De Magistris a fost transferat ulterior, ati spus: ’„Sistemul” a invins, a demonstrat ca are anticorpii necesari’ (subl.m.). Explicatiile intervievatului sunt de-o sinceritate paralizanta: „Si De Magistris mi-a dat urmatoarea replica: ‘Tu esti acolo pentru a apara magistratii, nu politica’. Astazi, de cuvantul ‘anticorpi’ nu as rade, dar nu intentionam sa-l jignesc pe el, eu eram ingrijorat de inexpugnabilitatea sistemului ce-mi fusese incredintat si in sinea mea eram totusi increzator ca, din acel moment inainte, regula ca orice MP ar putea efectua cercetari impotriva oricui va fi respectata. Si s-a intamplat astfel ulterior? Nu, cu siguranta, nu, acesta este un esec al meu. De Magistris a fost sacrificat si pentru ca nu apartinea niciunui curent? Da, asa este. Cand ‘Sistemul’ te blocheaza, te blocheaza, cand semnalul pleaca de sus si curentele sunt de acord nu exista posibilitatea ca tu sa te poti salva (subl.m.). Eu, astazi, stiu ceva despre asta”. Numai ca, remarca ziaristul, „lucrurile nu s-au terminat acolo, ba urmarea a fost chiar mai spectaculoasa si a dus rapid la caderea Guvernului Prodi. La putine saptamani dupa marginalizarea lui De Magistris, pe 16 ianuarie 2008, un alt parchet, de data aceasta cel din Campania, din localitatea Santa Maria Capua Vetere, o aresteaza pe sotia lui Mastella, Sandra Lonardo, pe atunci presedintele Consiliului Regional, si il ancheteaza pe ministru impreuna cu alte 21 de persoane pentru acuzatii foarte grave: complicitate externa in asociatie delictuoasa si abuz de putere”. Luca Palamara isi continua dezvaluirile incendiare: „Sincer, niciunul dintre noi nu se astepta la un astfel de deznodamant, chiar daca, in realitate, plutea ceva in aer. In plin caz De Magistris, fiind avizati de nemultumirile colegilor nostri din Campania, fata de care ANM se disociase in apararea guvernului Prodi, eu si Cascini, exponent important al curentului de stanga, am zburat la Napoli intr-o incercare de dezamorsare a situatiei. La Parchet ne-am gasit in fata unui fel de ‘Fan-club De Magistris’ condus de Giuseppe Narducci, un magistrat care, dupa ani, va deveni inspector al lui De Magistris la primaria Napoli. Subevaluaseram faptul ca De Magistris, fiu si nepot de magistrati, era foarte cunoscut si iubit in Campania; din 1998 pana in 2002 fusese si procuror la Napoli. Cu acea ocazie, am fost atacati dur pe tema incalcarii principiilor de independenta fata de politic, dar mesajul pe care ni-l dadeau era: ‘Jos mainile de pe Giggino nostru!’. Intr-adevar, mi se parea ca asist la o reglare interna de conturi intre cei PRO-guvernamentali si ANTI-guvernamentali; Cascini a fost atacat virulent, aproape ridiculizat, inclusiv prin atacuri la persoana. A suferit mult pentru acest atac, asa incat, timp de mai multe luni, a efectuat extenuante controale medicale, deoarece se temea ca are o boala grava. Din fericire, la final, nu s-a constatat nimic”. „Imi spuneti ca Guvernul Prodi a cazut din cauza unei razbunari din interiorul magistraturii impotriva dumneavoastra si impotriva lui Mastella?” se arata curios jurnalistul. Fostul magistrat nu se fereste nici de data aceasta: „Nu exista o dovada care sa demonstreze acest lucru, dar , punand cap la cap toate faptele, nu se ajunge foarte departe de o asemenea ipoteza. S-a impus spiritul de casta, de fapt de casta specifica regiunii Campania. Eu aflu despre intentia de arestare a sotiei lui Mastella, in acel 16 ianuarie 2008, de la o sursa secreta, dimineata, cand ma imbarcam intr-un avion spre Catania, unde eram asteptat la un simpozion. La sosire, situatia se precipitase deja. Mastella il acuza pe procurorul din Santa Maria Capua Vetere de interes personal – o lege a guvernului il obliga sa se pensioneze inainte de data fixata si el, Mariano Maffei, un magistrat batran din vechea scoala, raspunde cu o conferinta de presa jenanta, as spune tragicomica, in timpul careia se balbaie, precizand ca despre acea ancheta stia putin sau nimic. O scena care, inregistrata de camerele video trimise de Santoro, va ramane pentru totdeauna – din pacate, spun eu – in analele magistraturii. Un dezastru care culmineaza cu gestul lui Mastella, care isi anunta demisia din functia de ministru al Justitiei. Sfarsitul jocurilor, sfarsitul guvernului de stanga”. Parca am trait si noi, pe Dambovita, astfel de patanii. De aceea, orice asemanare cu realitatea valaha este pur intamplatoare, iar onomastica romana a personajelor nu-i decat eroarea autorului si rodul hazardului…

Abia acum inteleg viata scurta a guvernelor de la Roma, fiindca n-au fost doar cazurile „Cabinetelor Berlusconi” sau „Prodi”, dimpotriva. Primul se va reinscauna a patra oara, la 8 mai 2008, dupa povestea tocmai ispravita mai sus. „Cotitura va gaseste pregatiti?” il incearca amfitrionul dialogului. Si de aici incepe o alta istorioara de tinut minte: „In februarie nu eram. Adunarea ANM de centru monocolora, in care, la acel moment detineam functia de secretar, era prea slaba pentru a infrunta razboiul care ne astepta. Eram pe deplin constient, si cum rezultatul electoral – victoria celor de centru-dreapta – plutea in aer, tratativele pentru a o consolida au inceput cu mult inainte de vot.

Profesorul meu, Marcello Matera, imi da de inteles ca este necesar sa extindem repede adunarea inspre curentele de stanga, in primul rand catre Magistratura Democratica. Cei care o cer sunt atat stanga politica, dar si cea judiciara. Si o cer cu voce tare parchetele mai importante – pornind de la cel de la Milano condus de Bruti Liberati, lider istoric al asociatiei –, care se tem ca raman fara scut de protectie (subl.m.). Se organizeaza intalniri atat cu PD, cat si cu Loris D’Ambrosio, consilier juridic al presedintelui Napolitano. Este nevoie sa actionam grabnic si, mai ales, este nevoie sa-i facem loc in adunare Magistraturii Democratice care pretinde si obtine scaunul secretarului general, scaunul meu. Ei bine, cel sacrificat sunt eu. Trebuie sa ies din scena. (…) Cuvantul de ordine din acele saptamani era: ’Daca se intoarce Berlusconi, trebuie sa ne intoarcem toti !’ (subl.m.) (…)

Magistratura doreste sa se pregateasca pentru noua batalie cu Berlusconi. Este un semnal catre guvernul care urmeaza sa se instaleze: nu vom tolera o opozitie blanda fata de berlusconism (subl.m.). (…)

La cateva luni, Simone Luerti (ministrul Justitiei, n.m.) ii acorda un interviu lung lui Luigi Ferrarella de la Corriere della Sera si comite doua erori care se vor dovedi a-i fi fatale. Preia cateva idei principale din programul lui Berlusconi, a carui intentie era aceea de a reforma CSM-ul si, in particular, de a reglementa posibilitatea ca masurile disciplinare pentru magistrati sa poata fi incredintate unei entitati din afara organului de conducere colectiva. Nu erau acestea intelegerile, nu putea fi el conducatorul noului val de reforme. (…)

Asadar, nu puteam ignora importanta acelor cuvinte, care devoalau intentiile adevarate ale guvernului abia instalat. Prin urmare, era necesar un pretext pentru a ne implica. Si atunci soseste in ajutor killer-ul, personaj pe care il vom regasi de mai multe ori cand vom aborda numirile sefilor parchetelor mai importante. Trec cateva zile si pe masa CSM-ului ajunge o hartie care era ingropata intre miile de hartii ale anchetei Why Not a MP De Magistris, cel pe care, cum am vazut putin mai devreme, il alungaseram, sustinand ca anchetele sale ar fi… asa si asa. Sunt cateva randuri prin care se dovedea ca Luerti luase masa si intretinuse relatii apropiate cu unul dintre anchetati, membru al formatiunii Comunione e Liberazione, Antonio Saladino. Pentru a spori gravitatea faptelor, sunt strecurate si – nu se intelege cu ce titlu – date intime privind aderarea lui Luerti la Memores Domini, o asociatie laica ce respecta castitatea, aflata sub egida CL, miscare catolica. Nu este nevoie de altceva: Luerti ajunge in masina de tocat a mass-media, mai ales la TV, executat de Michele Santoro si, indignat din cauza intruziunii in viata sa privata, isi da demisia.(…)

Luati in considerare insa faptul ca destinatarul nu este doar Luerti. Este si o atentionare pentru cine va fi succesorul sau: atentie, cine greseste, plateste ! (subl.m.) (…)

Va explic un lucru fundamental pentru a intelege ce s-a intamplat in Italia in ultimii 20 de ani. Un procuror bun al Republicii, daca are in biroul sau cativa adjuncti si subordonati inteligenti, un ofiter de politie judiciara care face anchetele in teren la fel, destept si cu conexiuni in serviciile secrete si daca acesti domni au relatii stranse cu cativa jurnalisti de la ziare importante – si mai ales cu judecatorul care trebuie sa decida procesele, poate frecventand locuinta acestuia (subl.m.)… Iata, daca se creeaza o situatie de acest gen, acel grup si acel parchet, credeti-ma, au mai multa putere decat parlamentul, decat premierul si decat intregul guvern (subl.m.). Mai ales pentru ca fac parte dintr-un ‘Sistem’ care i-a pus acolo si care, pentru acest motiv, ii lasa sa opereze si care, in plus, evident, ii apara. (subl.m.) (…)

Sa luam informatia care, in chestiunea Berlusconi din acei ani, a avut un rol fundamental. Printre noi circula celebra zicala: ’Adevarata separare a carierelor nu ar trebui sa fie intre judecatori si MP, ci intre magistrati si jurnalisti’ (subl.m.). Magistratii si jurnalistii – o spun si din experienta personala – se folosesc unii de altii, in interiorul relatiilor care se construiesc si se consolideaza de-a lungul anilor. Jurnalistul traieste din stiri, fiecare ziar are o linie politica dictata de redactie, care are interese precise de aparat. MP ii cunoaste bine pe jurnalisti si stie ca fara acea caseta de litere de rezonanta, ancheta lui nu va decola, ar lipsi acea zarva mediatica, atunci cand lipseste sustinerea politicului, desigur. Este inevitabil ca relatia lor sa fie foarte stransa si sa conduca la o complicitate profesionala, uneori si personala, mai mult sau mai putin clandestina, care creeaza adesea anumite nemultumiri intre colegi. (…)

Sunt anchete care pleaca de la prinderea in flagrant, altele de la denuntul uneia dintre parti, altele, din verificari fiscale sau din informatiile obtinute in anchete precedente. Dar multe pleaca de la asa-numitul ‘comunicat neoficial’, adica de la un pont, de la o sesizare anonima mai mult sau mai putin plauzibila, deseori ticluita de serviciile secrete sau de afaceristi fara scrupule interesati de o anumita partida (subl.m.). Cand soseste pe masa unui magistrat, comunicatul neoficial poate fi aruncat la cos sau poate fi trimis la politia judiciara pentru a efectua verificari, soldate cu intocmirea unui document denumit ‘nota informativa’, pe care magistratul poate sa-l arunce la cos, sa-l tina in sertar sau sa-l transforme intr-un dosar judiciar; sau sa deschida o ancheta propriu-zisa. Sa conchid: rezultatul acestui parcurs si rapiditatea efectuarii lui, mai mult decat priceperea magistratului, depind de numele subiectului ‘suspectat’, pentru a o spune in jargon, si de gradul in care sistemul, in totalitatea lui, este dispus sa sprijine si sa protejeze operatiunea (subl.m.). Cum am vazut, cu De Magistris si doamna Forleo nu a mers astfel, pentru ca in vizor erau lideri de stanga; cu Berlusconi, in schimb, totul s-a desfasurat foarte rapid. Acesta este un fapt”. Ca si la noi, numai ca directia furtunilor judiciare starnite cu premeditare in frontul atmosferic tactic este mereu si mereu dinspre dreapta spre stanga politica, dusmanul de moarte al papusarilor de la Bruxelles si Washington.

Un alt fapt este intamplarea de la Bari, „unde, in vara anului 2009, se instaleaza un nou procuror, Antonio Laudati, magistrat cu faima indiscutabila, seful biroului Afaceri penale al ministrului, scaun care apartinuse lui Giovanni Falcone. CSM il alesese cu toate ca nu apartinea curentului de dreapta al Magistraturii Independente, dar mai ales cu toate ca nu facea un secret din prietenia sa cu Angelino Alfano, pe atunci ministrul Justitiei. Intre numirea din aprilie si investire, care a avut loc la Bari, in iulie, explodeaza scandalul D’Addario. Va amintiti, presupusa escorta din Bari pe care afaceristul fara scrupule Gianpaolo Tarantini o introdusese in patul lui Berlusconi la Palatul Grazioli, de la Roma, cu un an mai devreme. Laudati isi doreste transferul sau la Bari pentru a incerca sa faca putina ordine in acel caz tot mai incalcit. Dupa spusele lui, gaseste o situatie confuza. Pentru exactitate, dupa ani el va spune ‘haotica’. Intr-o conversatie inregistrata de jurnalistul Giacomo Amadori, Laudati va marturisi: ‘M-am aflat in mijlocul unui razboi intre lobby-uri politice si jurnalistice, parchetul fusese transformat in carne de tun, era un mediu vulnerabil’. Si, in plus: ‘Este o chestiune neverificata, cea a relatiei dintre Tarantini si mediul judiciar, cati magistrati ii frecventau festinurile? Acolo nu puteai trimite un procuror, ci trebuia sa scoatem 50 de magistrati’.

Si, in fapt, Laudati incearca sa opreasca scurgerea de informatii, asa incat schimba ofiterii de la Garda de Finante, care aveau rolul de politie judiciara. Este suficient atat pentru a-l scoate basma curata, ca suspect de complicitate, pe Berlusconi, asa incat incetineste ancheta, vrand sa o ingroape. Punctuala ca moartea, la CSM soseste o sesizare anonima in care se sustine ca Laudati primise 100.000 de euro de la Nichi Vendola pentru organizarea unui seminar (subl.m.) – la care am participat si eu –, in schimbul clasarii unei anchete despre sistemul de sanatate din Puglia, care-l implica pe Presedintele Regional. Va sosi pe urma si o sesizare de la Parchetul General, semnata de Giuseppe Scelsi, care reclama tergiversarea unor cauze si iata ca Parchetul Lecce il ancheteaza pe Laudati pentru abuz de serviciu si complicitate. Ei bine, incepe (al n-lea) sezon al diversiunilor. Dar lasati-ma sa spun: Laudati va fi achitat de toate acuzatiile.

Sunt bucuros pentru el, dar atunci nu era posibil sa-l apar, ar fi insemnat sa pun in dubiu temeinicia anchetei D’Addario si sa-l transform pe Berlusconi in victima a unor magistrati abuzivi. Intr-adevar, in acuzatiile aduse lui Laudati ceva nu dadea bine, o remarca chiar si Guido Calvi, print al instantei si extrem de vanitos, avocat de stanga – un om care in cariera sa i-a aparat, printre altii, pe Pietro Valpreda si pe disidentul grec Alexandros Panagulis -, si indoielile sale sunt consemnate in procesele-verbale ale unei sedinte a CSM in care el, in acel moment, era consilier. Dar rezervele lui nu sunt luate in considerare si vanatoarea lui Laudati nu se opreste. Nici eu, care il cunosc pe Laudati si il stimez pe Calvi, nu pot face nimic. Ba chiar, din calitatea de Presedinte ANM, sunt dintre cei care ma pregatesc de razboi, cu toate ca a existat o reactie neasteptat de calda din partea componentei din Bari a Magistraturii Democratice, constienta ca exista sanse mari ca o serie de informatii neplacute sa iasa la suprafata: relatii si vizite intre presedintele regional, Nichi Vendola, si cativa judecatori ai procesului sau, incheiat printr-o solutie de clasare.

Lucru care se va si intampla. In februarie 2013, cateva ziare, printre care saptamanalul Panorama, vor publica cateva fotografii care vor crea multa valva in mediul judecatorilor din Bari, si in general, in cadrul magistraturii. Azi, s-ar spune ca este o fotografie in care magistratura si politica se asaza la aceeasi masa (subl.m.). Acea fotografie va deveni pe urma virala, datorita prezentei unor judecatori importanti din regiunea Bari, printre care Gianrico Carofiglio, azi scriitor faimos, Francesca Pirelli si Susanna De Felice, care efectueaza anchete in privinta aceluiasi Nichi Vendola. In mailing-list-ul ANM, reprezentantii din Bari ai stangii judiciare cad in capcana pe care le-au intins-o magistratii din celelalte curente (Lima, Saracino, Reale si Balsamo) si se dau de ceasul mortii sa explice ca si ei sunt impotriva lui Laudati, intr-un fel de excusatio non petita. In cariera mea, ii voi gasi pe Gianrico Carofiglio si pe Francesca Pirrelli acasa la Paola Balducci, la cinele romane care preced numirile lor”.

Alt episod, alt paienjenis de interese urat mirositor, la fel de captivant, cu preambulul dezlegator al lui Sallusti: „La 27 iulie 2011, Nitto Palma devine ministrul Justitiei, dar relatia dumneavoastra nu poate fi supusa niciunui test, intrucat, intr-un timp foarte scurt, la 16 noiembrie, acel guvern va cadea. In timpul verii, totul se precipita cu rapiditate. Guvernul este slabit din cauza pierderii majoritatii, ce avusese loc cu un an inainte, prin dezertarea lui Gianfranco Fini si a unui grup de deputati si senatori care fondasera partidul Futuro e Libertà. S-a scris multa literatura despre motivul pentru care Fini l-a parasit pe Berlusconi, ajungand sa se presupuna ca a fost mana Quirinal-ului, plus o ‘moral suasion/persuasiune ‘ a magistraturii asupra lui, pentru cateva anchete care ar fi putut sa-l implice”. Pregatiti-va sa mai cititi ceva pilduitor pentru vremurile in care traim: „Cand in decembrie 2010 se vorbeste despre un posibil pact intre magistratura si Gianfranco Fini, vazut bine la ‘Colle’, nu se merge departe de adevar. Cu el, in acel moment presedinte al Camerei, gasim o sustinere neasteptata in terenul advers, cel de Centru-dreapta in care el este numarul doi dupa Silvio Berlusconi. Avem mai mult de o intalnire, ne asigura ca, impreuna cu el la conducere, Camera nu va aproba nicio masura neagreata de magistrati. Intre noi, cu siguranta, exista o relatie buna, care devine colaborare stransa in cadrul careia ii furnizez opinii si idei pentru amendarea legilor care, direct sau indirect, privesc lumea noastra. Exista si un fapt inedit care caracterizeaza aceste intalniri. Astfel, cu ocazia unei vizite la Fini, impreuna cu colegii din ANM, in integralitatea sa, cu noi se afla si Pierluigi Picardi, un magistrat al curentului AREA, teoretic cel de stanga si cel mai ostil guvernului. Cand cei doi se intalnesc, chiar daca intr-un cadru oficial, ei evoca intamplari comune din vremea prieteniei lor din tinerete”.

Geaba suetele si ipocriziile transmise reciproc intre cele doua tabere, „in vara anului 2010 Il Giornale publica o ancheta care viza presupusa implicare a lui Gianfranco Fini in vanzarea suspecta catre cumnatul sau, Giancarlo Tulliani, a unei case, faimoasa ‘casa de la Monte Carlo’, care facea parte din patrimoniul AN. Fini neaga repetat acuzatia si, la 26 octombrie, Parchetul Roma anunta – fapt anormal – nu deschiderea, care a avut loc straniu fara nicio scurgere de informatii, ci inchiderea, prin clasare, a unei anchete fulger condusa personal de procurorul-sef al Romei, Giovanni Ferrara, probabil cea mai rapida din istorie, cu privire la acea casa si in privinta lui Fini. Dar dupa ani, la 13 februarie 2017, Gianfranco Fini, pentru aceeasi situatie factuala, este trimis in judecata pentru spalare de bani, iar cumnatul sau fuge in strainatate, in Dubai, unde se afla si azi. Aceasta cea de-a doua ancheta este continuata de noul procuror al Romei, Giuseppe Pignatone, si este confirmata de judecatorul de camera preliminara Simonetta DʼAlessandro, o prietena apropiata mie, care ma informa la zi despre tot. Obisnuia sa organizeze cine restranse acasa la ea, la care participau magistrati, oameni de la fortele de ordine si din institutii (subl.m.). Odata spusese ca era foarte ingrijorata ca numele ei ar putea fi tarat in noroi in cadrul anchetei ‘Mafia capitala’, din cauza unei implicari ilicite a unui consultant caruia ii daduse de lucru si ca Pignatone o linistise scriindu-i un bilet. Acum, este evident, ca in 2010 Giovanni Ferrara nu a efectuat probabil o evaluare corecta a cauzei. Daca din cauza grabei sau a altui motiv, va las pe dumneavoastra sa decideti.

Ma pazesc bine, eu ma gandesc ca in acel moment Fini, care se aliaza cu Stanga, ar fi util proiectului de subminare a guvernului, pe care ‘Sistemul’ il urmarea (subl.m.).

Mai mult decat util, cred. Insa, puteti scrie un fapt pe care nimeni nu-l poate dezminti sau combate, un fapt care din nou priveste conexiunea dintre politica si magistratura si care in acel timp a scapat celor multi. La un an dupa clasarea anchetei, Giovanni Ferrara isi da demisia din functia de procuror al Romei cu cateva zile inainte de a se pensiona anticipat si este numit in majoritatea FLI a lui Gianfranco Fini, subsecretar la Interne, in Guvernul Monti (subl.m.)”.

Ehe, imi dau seama ca noi, urmasii lui Traian, suntem inca departe de rafinamentul machiavelic al stramosilor de pe Tibru. Insa nu disper, dimpotriva, potentialul nostru in a-i imita pe aranjorii transnationali este urias. Deja s-au facut pasi importanti si evenimentele din ultimii douazeci de ani imi dau dreptate. Incepand cu maleficul Traian Basescu si continuand cu fudulul anost Klaus Iohannis, Serviciile Secrete, profitand de lasitatea clasei politice, au incalecat magistratura si au siluit-o cum li s-a nazarit. Nu ca slujitorii Justitiei ar fi fost niste inocenti (ma refer indeosebi la uneltele „Sistemului”, grupate in „plutoane de executie” prin ordin de zi pe… dosare), pacatele mele, sa nu ne ferim sa spunem adevarul pe sleau. Asa ca, fratilor de ginta latina, pazea, venim allegro din urma!

–––––––––––-

[1] „Il Colle” („Colina”), asa cum mai este cunoscut Palatul Prezidential, asezat pe una dintre colinele Romei

preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat