* Cititi aici prima parte

* Cititi aici a doua parte

* Cititi aici a treia parte

Sa fie oare adevarat, sa fie oare doar rodul imaginatiei? ma trezesc iscodindu-ma in timp ce citesc captivanta carte a celor doi italieni. Fara sa vreau, ma intreb cand un mare sforar in treburile Justitiei de la noi se va da in vileag cu toate matrapazlacurile faptuite in numele „campului tactic” dambovitean. Pana atunci, sa ma intorc la Luca Palamara, care n-are nicio remuscare, de vreme ce ii atentioneaza pe toti proaspetii intrati in „Sistem” ca „trebuie sa se adapteze legii junglei, a promovarilor si altor multe reguli noi”.

Ca sa intelegem cum stau lucrurile, ex-magistratul isi aminteste cu precizie rece: „Intre 2018 si 2019, Stefano Pesci imi va cere sprijinul pentru a deveni procuror adjunct la Roma. Ii obiectez ca nu mi se pare o idee buna ca sotul si sotia sa lucreze in acelasi birou. El imi raspunde ca va aduce o hartie prin care sotia promite ca se va pensiona daca el va fi numit. Mi se pare ca asist la scene suprarealiste si le comunic cele intamplate colegilor mei de curent, care raman nauci.

Stefano Pesci este magistratul care in 2010 a ajuns sa fie anchetat pentru ca dobandise, fara a avea dreptul, informatii de la arhiva parchetului si le furnizase MP din Florenta, Luca Turco, care efectua anchete paralele celor ale Parchetului Roma. In legatura cu aceasta ancheta, procurorul adjunct de atunci al Romei, Achille Toro, a fost constrans sa-si dea demisia; Stefano Pesci, in schimb, a fost achitat”. Legea este egala pentru toti, nu?

Altadata, dupa ce reusise sa-l impuna pe Pignatone in functia de sef al procurorilor romani, acesta i-a spus ca l-ar prefera „pe Prestipino la Reggio Calabria, dar curentul de la Napoli al UNICOST, cum spuneam, il sustine pe Cafiero De Raho. De acord cu Pignatone, incercam lovitura finala: intr-o dupa-amiaza tarzie din februarie 2013, Cafiero De Raho vine la Roma pentru a discuta cu el chestiuni profesionale.

Am stabilit in prealabil cu Pignatone ca, inainte de sfarsitul intalnirii, sa imi trimita un mesaj SMS, moment in care eu voi cobori in biroul lui, prefacandu-ma ca sunt acolo intamplator. Odata terminata discutia lor, il voi insoti pe Cafiero la iesire, pentru a incerca sa-l conving sa renunte la Reggio Calabria.

Incercarea mea va esua, moment in care, tot de acord cu Pignatone, il voi duce pe Prestipino la Roma. Care, in realitate, in 2013 soseste in Capitala pentru a fi bratul drept al lui Pignatone.(...)

Asa functioneaza, nu spun ca este corect sau incorect, asa este. In acel moment, trebuie sa recunosc, ne simteam puternici si nu ne speriam de eventualele probleme. Care vin, evident.

Prima este anihilarea unui coleg, Luigi De Ficchy, atunci procuror la Tivoli. Facuse si el o cerere pentru a deveni adjunct la Roma, dar, vazandu-l pe Michele Prestipino luandu-i-o inainte, recurge la TAR (Tribunalul Administrativ Regional), sustinand ca are mai multe titluri pentru ocuparea acelui loc. De altfel, actele respective ii dadeau dreptate, dar mecanismul numirilor, cum deja ne-am convins, in pofida declaratiilor de impartialitate si transparenta, exclude curricula si urmeaza alte logici, foarte discretionare si legate de oportunitati politice, de putere si de apartenenta la curente. Acel recurs este pierdut de catre De Ficchy in martie 2015, insa el ar putea intotdeauna sa faca apel la Consiliul de Stat. Daca ar fi asa, verdictul definitiv privind chestiunea lui si, asadar privind numirea lui Prestipino, ar reveni presedintelui celei de-a IV-a sectii a Curtii de Casatie, care, in acel moment, este Sergio Santoro, un magistrat care, ulterior, va fi anchetat si absolvit de o acuzatie de coruptie. Sunt invitat la un pranz, acasa la presedintele Santoro, in locuinta acestuia din Parioli. Acolo ii gasesc si pe Pignatone, si pe Centofanti. Imi amintesc ca, la un moment dat, sotia lui a sosit cu sufletul la gura si, din usa, i-a spus: ‘Dar ce se intampla, oamenii de la paza nu voiau sa ma lase sa urc la mine acasa, aici jos, totul este blindat’. In realitate, la Roma, prin numirea lui Pignatone, se inaugureaza si moda palermitana a protectiei anumitor inalti magistrati, pe care noi nu o vazuseram niciodata si cu care nu eram obisnuiti”. Vasazica, „papusarii” isi luau toate precautiile pentru a-l bloca pe contracandidatul favoritului lor, ce mai, adevarati sahisti, nu altceva!

Un alt episod rocambolesc este cel al numirii, in octombrie 2017, a lui Cafiero de Raho, in intelegere cu Minniti, „in fruntea Directiei Nationale Antimafia, nu inainte de a fi depasit un obstacol periculos, binecunoscuta si neasteptata candidatura pentru acelasi post a procurorului general al Curtii de Apel Palermo, Roberto Scarpinato. Dar si Scarpinato, sustinut de grupurile de stanga, se loveste de un obstacol, si anume un dosar nerezolvat care astepta in arhivele CSM inca din 2016. Intamplator, cineva isi aduce atunci aminte si scoate documentele la iveala. Vorbim despre ancheta care a dus intai la arestarea si apoi la condamnarea, in prima instanta, la 14 ani de inchisoare, a lui Antonello Montante, presedintele Confindustria Sicilia, cruciat antimafia, care organizase o retea de spionaj pentru a controla sistemul politico-economic sicilian si pentru a obtine foloase necuvenite. In dosarul trimis la CSM se face referire la o hartie gasita in timpul perchezitiei efectuate la Montante, in care erau scrise clar voturile pe care Scarpinato ar fi trebuit sa le obtina in plenul CSM care, in 2013, il numise procuror general in Palermo. Din cauza acelei intamplari, procurorul orasului Catania, Rocco Liguori, care cerceta dosarul, hotarase arhivarea acestuia pentru ‘conduita reprobabila, dar care nu constituie infractiune’ cu urmatoarea motivare: ‘Montante declara ca Scarpinato nu ii spusese niciodata ca urma sa candideze si, referitor la planurile gasite in imobilul din centrul orasului Palermo, proprietatea rudelor lui Scarpinato, chiar Montante declara ca fusese interesat sa o cumpere, dar ca nu se hotarase niciodata s-o faca’. Faptele, care ajunsesera pe birourile CSM, nu-si vor gasi niciodata ecou, nici cele referitoare la Scarpinato, nici cele referitoare la alti colegi de-ai sai implicati in ‘diferite favoruri solicitate lui Montante pentru rude si prieteni’, dupa cum se mentioneaza in documente. Tot in acestea sunt mentionati nu doar judecatori de calibru ca Lucia Lotti, Salvatore Cardinale, Sergio Lari, dar si Antonio Portacciolo, care, ironia sortii, urma sa fie membru in comisia de arbitri a ANM care va hotari demiterea mea”.

Ce mai increngatura de interese, ce mai comploturi sinistre, si, culmea, toate savarsite in numele zeitei legate la ochi... Ca si la noi, dar la o scara urieseasca acolo, unde, de pilda, „daca esti simpatizantul PCI-PDS-PD, esti un democrat sincer si un magistrat liber si independent; daca esti simpatizantul lui Renzi prin Lotti, al lui Berlusconi prin Nitto Palma sau al lui Salvini prin nu stiu cine, atunci esti un tradator al autonomiei si independentei magistraturii si trebuie sa fii izgonit ca infam”. Hastag versus „Ciuma Rosie” in limbajul valah...

Cazul lui Silvio Berlusconi este exemplar, acesta fiind, in 1994, primul presedinte in functie al Consiliului de ministri trimis in judecata. In perioada aceea, tin minte, Bruno Siclari (procuror national Antimafia) s-a intalnit cu Eugen Vasiliu (seful Sectiei de urmarire penala si criminalistica din Procuratura Generala) si i s-a tot laudat ca-l va face pe potentul politician si om de afaceri, totodata. Paranteza este importanta, tinand seama de dezvaluirile din volumul de fata. Astfel, Luca Palamara ne introduce in culisele spectaculosului proces, nu inainte de a ne preveni: „Stiu ca nimic nu are loc intamplator, exista intotdeauna un mecanism, un sistem invizibil care se misca la unison. Si eu caut poarta de intrare”. „Il Cavaliere” scapa basma curata, dar, revenit la putere, i se insceneaza alte si alte actiuni penale, cu fel de fel de subiecte. Or, „cel al femeilor este un filon bun, mediatic functioneaza si, cu siguranta, compromite imaginea Presedintelui Berlusconi. Dar sa fim atenti, daca Parchetul Bari este o mlastina in care magistrati si anchetati se lasa fotografiati impreuna la masa, Parchetul Milano, care, in mai 2010, declanseaza ancheta Ruby, merita sa fie repetat, este o fortareata foarte rezistenta. Cel care o conduce este Edmondo Bruti Liberati, unul dintre magistratii cei mai puternici si temuti ai Italiei, un adevarat exponent al suprematiei culturale din partea stangii judiciare si politice in consecinta. Cand, in ianuarie 2011, incep perchezitiile la locuintele mai multor fete, iar Berlusconi este anchetat pentru abuz de putere, o spun sincer, suntem cu totii putin perplecsi”. Recapituland, „Parchetul Milano incepe, in anul 2010, ancheta Ruby in privinta lui Berlusconi, putin mai devreme la Repubblica lansase faimosul decalog, cele ‘zece intrebari’ in cazul Noemi Letizia, dupa ce citase, pe prima pagina, cuvintele Veronicai Lario, indignata de comportamentul sotului sau. Nu este nimic rau, totul este conform legii si perfect, dar este si modul de operare a ‘Sistemului’: un parchet ancheteaza, un ziar lanseaza o campanie mediatica, iar un partid – PD – obtine avantaj politic. Cum vedeti, sunt toate elementele despre care am vorbit”. La ei, la noi si aiurea, reteta functioneaza oriunde si oricand...

Asadar, „telefonul lui Berlusconi catre Chestura Milano pentru a semnala ca exista disponibilitatea unei consiliere regionale din Lombardia, Nicole Minetti, care sa o ia in primire pe tanara Ruby, arestata pentru o cearta violenta cu o prietena, este, intr-adevar, o infractiune atat de grava sau poate sa se incadreze intr-o categorie banala – desi delicata –, ca multe altele comise chiar si de catre magistrati? Vedeti, aici intervine puterea discretionara, dar puterea discretionara in privinta lui Berlusconi nu poate exista (subl.m.).(...)

Pentru ca, in acea zi, opiniile din sanul magistraturii – lucru ce nu s-a stiut niciodata, dar care este usor de reconstituit – nu sunt unanime, multi colegi isi exprima perplexitatea. Fac un rezumat al acestor opinii: ‘Exageram’, ‘Pierdem credibilitate astfel’, ‘Nu-i putem imputa Presedintelui Consiliului toate infractiunile prevazute de Codul Penal’. Dar nu se pot face multe: in primul rand, pentru ca atunci cand bulgarele de zapada incepe sa se rostogoleasca, nu poti sa-l opresti si stii ca va deveni o avalansa; in al doilea rand, pentru ca Bruti Liberati in acele ore ii cere lui Giuseppe Cascini, referentul sau in adunarea ANM, solidaritatea intregii bresle. Si aici revenim la prima intrebare a dumneavoastra: eu ma consult cu Loris D’Ambrosio si impartasesc totul cu Quirinalul. Astfel, inca o data, procedez cum planuisem: comunicate de solidaritate cu colegii milanezi si tot restul pe care acum il cunoastem bine. Va anticipez obiectia: da, exact inversul situatiei lui De Magistris si a anchetei sale cu privire la Prodi si Mastella, ca sa ne intelegem.(...)

Eventual invers. Va amintesc doua lucruri. Primul il priveste pe Enrico Tranfa, presedintele Curtii de Apel Milano, unde procesul Ruby se judeca in apel, dupa ce, in primul grad de judecata, Berlusconi fusese condamnat la sapte ani inchisoare. Tranfa este pentru mentinerea pedepsei, dar, in camera de deliberare, este pus in minoritate de catre colegii sustinatori ai inocentei. Intra in sala, citeste sentinta de achitare si anunta ca, in semn de protest chiar impotriva acelei sentinte, demisioneaza din magistratura. O scena suprarealista si paradoxala. Cum va scrie intr-o nota dura Giovanni Canzio, prim-presedinte la Casatie, suntem in justitia care neaga justitia (subl.m.), Berlusconi nu poate, nici nu trebuie sa fie achitat de un tribunal liber si legitim.

Cea de-a doua poveste – inversa primei – il priveste pe Antonio Sangermano, din M.P., care a condus, impreuna cu Ilda Boccassini, intreaga ancheta Ruby. Casatia, in martie 2015, il dezvinovateste definitiv pe Berlusconi si cativa ani mai tarziu, Sangermano, cu mare eleganta, fiind interpelat, declara ca achitarea ‘Cavalerului’ trebuie respectata, intrucat ’Berlusconi este un lider cu un caracter exceptional, iar pe plan politic il poate judeca doar poporul’.

Eliminarea lui din Senat (n.m. a lui Berlusconi), prin aplicarea retroactiva a legii Severino, a fost o fortare evidenta a Constitutiei. Se porneste o hartuire organizata de ANM, la care particip si eu, si se ajunge chiar sa se ceara demisia sa. Este evident ca o atmosfera de acest gen induce teroare in sanul magistratilor, ale caror cariere sunt in mainile unei minoritati de alesi. Cu alte cuvinte: priviti ca aici, inauntru, nerespectarea liniei oficiale nu este admisa, nici aposteriori, nici daca Berlusconi nu mai este in joc, pentru ca nimeni nu poate sa-si permita sa rescrie istoria.(...)

Cand esti inlauntrul ‘Sistemului’ iti lipseste perspectiva (subl.m.). Uneori, acea atmosfera o cream chiar eu, alteori, ma supuneam ei. Va povestesc o anecdota care il priveste tot pe Bruti Liberati, apropo de controlul militar al ‘pactului de sistem’ pentru combaterea lui Berlusconi.

Iulie 2011, luna dinaintea antepenultimei luni de viata a Guvernului de Centru-Dreapta.

Pentru un motiv necunoscut mie, Angelino Alfano lasa ministerul Justitiei pentru a prelua fraiele partidului Popolo della Libertà. Ca inlocuitor se vehiculeaza numele lui Nitto Palma, fost magistrat, senator Forza Italia, si totodata, cum am spus deja, cavalerul meu de onoare. Eu sunt supus la un test de integritate morala si de fidelitate: daca Nitto, cavalerul lui de onoare, ar ajunge ministru, Luca va mai rezista sau va incepe sa se replieze? De aceea trebuie sa fie testat, motiv pentru care se misca pana si procurorul de la Milano, Bruti Liberati, chiar daca formal un procuror ar trebui sa ramana strain de chestiuni care privesc relatiile cu un ministru. In data de 3 august 2011, imi scrie un e-mail pe care-l pastrez: ‘Draga Luca, in aceste zile sunt doar foarte ocupat, voi incerca sa te sun, dar intre timp scriu cateva puncte...’. Punctele sunt doua. Primul priveste o consultanta retribuita, din partea ANM, oferita prietenului sau Muzi Falconi, un comunicator lobbist din partea stangii cu care el lucrase deja. Cel de-al doilea: ‘Imi permit sa-ti subliniez ceea ce cu siguranta stii deja. Acest Nitto Palma are tot interesul sa se prezinte ca un om competent si onorabil. Putin conteaza ca in timpul ministrului Castelli se situase intre cei mai virulenti adversari ai nostri, fapt constatat in diferite intalniri avute cu el in Comisia Juridica, unde presedintele de atunci, Pecorella, facea pe inocentul. Tu ai procedat bine spunand, in interviul tau, ca dialogul, confruntarea va fi pe teme, iar faptul ca ministrul este magistrat nu schimba situatia noastra, dar este foarte clar ca va trebui sa fim si mai prudenti. Si mai mult de atat, tu personal trebuie sa cauti sa te distantezi mai mult decat ar fi necesar, tocmai pentru a evita sa intri in joc, tinand seama ca este cavalerul tau de onoare’. In alt context, acest e-mail ar fi un fel de biletel, din seria sau stai in joc, sau pleci”.

Desi in plin proces, omul legii si ministrul Justitiei se intalnesc cu „penalul” la Palazzo Grazioli: „Am intrat cu masina lui Nitto in curte ca sa nu bata la ochi. Am urcat la etajul intai, Berlusconi se uita la televizor la sedinta Parlamentului. A fost ospitalier si politicos, m-a impresionat imbracamintea sa lejera, bluza si pantaloni albastri. Mi-a marturisit ca este dezamagit de numeroasele actiuni judiciare care il priveau pe el si pe colaboratorii sai si, trebuie sa recunosc, ca mi-a parut mai preocupat pentru cei din urma, dand impresia ca tine mult la acestia. In cursul conversatiei, Nitto a propus sa iesim din logica infruntarii continue, iar Berlusconi a consimtit, sustinand necesitatea deschiderii unui curs nou in raportul dintre magistratura si politica, dar, ca sa fiu sincer, nu-mi parea increzator in aceasta posibilitate si a facut mai multe referiri la magistrati, deveniti, dupa spusele sale, oameni politici. Eu am luat act de nemultumirile sale, dar cand mi-a venit randul, am dat raspunsuri vagi si generice: cunosteam bine parerea magistraturii despre el”.

Luca Palamara il evoca si pe Amedeo Franco, „unul dintre membrii completului care l-a condamnat pe ‘Il Cavaliere’” Sallusti intervine prompt: „Acela care, dupa sentinta, s-a dus la Berlusconi sa-i ceara scuze, sustinand ca fusese impotriva condamnarii, ca existasera presiuni si ca acel complet se comportase ca un ‘pluton de executie’ si ca, pentru a da verdictul, ‘existasera presiuni chiar de la varf’, iar toate acestea le-a pastrat intr-o inregistrare facuta publica in 2020?” Raspunsul este afirmativ: „Chiar el. Am luat de mai multe ori cina impreuna, de obicei ne intalneam miercuri seara, acasa la Paolo Glinni, judecator pensionar care mi-l prezentase pe Filippo Catalano, coleg si prieten al tatalui meu, pe care-l cunoscusem in timp ce eram presedinte al ANM. Nu dupa sentinta, cum facuse cu Berlusconi, ci in saptamanile de dinaintea pronuntarii hotararii, Amedeo Franco mi-a spus despre ingrijorarea sa pentru modul anormal in care se formase completul de judecata din cauza presiunilor tot mai mari, astfel incat rezultatul sa incline balanta intr-o anume parte, cu alte cuvinte, catre o condamnare.(...)

In anul urmator, la inceputul lui 2014, in timpul campaniei mele electorale pentru a ajunge la CSM, m-am reintalnit cu Franco. Mi-a vorbit clar despre ambitia lui de a fi numit presedinte la Casatie. Retrospectiv si fara posibilitatea de a verifica asta – intre timp Amedeo Franco a murit – ma intreb daca in luarea acelei sentinte s-a lasat influentat de presiunile despre care vorbea, dar si pentru ca avea un interes ulterior de a fi numit intr-o functie, sau daca, poate, cineva i-ar fi garantat asta ca sa-l determine sa cedeze.(...)

Ce stim sigur este ca, dupa ce s-a emis sentinta in privinta lui Berlusconi, Franco a inceput sa ia legatura din ce in ce mai des cu presedintia. A povestit asta recent, intr-un interviu in Corriere della Sera, Ernesto Lupo, pe atunci consilier pe probleme juridice al presedintelui Napolitano. Mai multe telefoane pentru a se plange de ‘porcaria de sentinta din dosarul lui Berlusconi’, zice Lupo. Si mai ales, de faptul ca ‘CSM nu vrea sa-l promoveze in postul de presedinte la Casatie’.(...)

‘Pachetele’ de numiri, asa cum am vazut anterior, sunt alcatuite de grupurile de influenta si aduse in fata CSM unde, in mod normal, sunt aprobate in unanimitate. Nu a fost si cazul lui.

S-a abtinut consilierul Ercole Aprile, care fusese coleg cu Franco in completul care il condamnase pe Berlusconi. Stiind intentia sa, m-am dus sa aflu motivele. Imi zise: ‘Pentru ca in acea camera de consiliu am vazut lucruri pe care nu le pot reproduce, pe care voi, muritorii, nici nu vi le puteti inchipui’ (subl.m.), citez faimoasa replica din Blade Runner”. Ziaristul isi reprima cu greu indignarea: „Un magistrat care a fost martor al unei posibile infractiuni, comisa chiar in camera de deliberare, nu ar fi obligat sa reclame fapta in mod detaliat, la fel cum ar fi facut orice cetatean martor la un delict?” Fostul magistrat pareaza sigur pe sine: „Dar raspunsul meu este acelasi de mai devreme. Magistratii fac parte dintr-un ‘Sistem’ si i se supun doar lui. Credeti dumneavoastra ca exista in Italia macar un magistrat care sa aiba curajul sa-l cheme pe Ercole Aprile si sa-i ceara socoteala pentru suspiciunea de delict? (...)

Pentru ca la mijloc se afla Silvio Berlusconi, pentru ca este cariera ta in joc, onoarea tagmei de care apartii. Reformarea acelei sentinte ar fi insemnat prabusirea unui castel pe care il construisem in ultimii douazeci de ani de munca pe frontul politic si in lumea judiciara. Asta nu se putea intampla”. Si relatarea curge cu istorioara lui Ferdinando Esposito, fiul lui Antonio, judecator de instructie la Milano si condamnat pentru coruptie in 2016: „Asta a fost doar ultima dintr-o serie de, sa le zicem, ghinioane. Primul a fost cand, aflat in serviciu la Potenza, a provocat un accident rutier grav, a carui dinamica nu a fost niciodata stabilita. Apoi, la Milano, s-a intalnit de mai multe ori cu o persoana cercetata penal, Nicole Minetti, consilier regional al Lombardiei din partea Forta Italia, implicata in cazul Ruby sau in alte ‘scandaluri’ economice impreuna cu un prieten care ii inchiriase o mansarda cu vedere la Dom, pe care n-a mai vrut s-o achite si caruia – dupa cum rezulta din inregistrarile de la dosar – i-a spus: ‘Fii atent, intr-o ancheta gresita se poate intampla orice cu firmele tale’. Ba chiar exista si solicitari de imprumuturi nejustificate si, cireasa de pe tort, chiar inainte ca tatal sau sa emita sentinta in dosarul lui Berlusconi a avut o perioada in care s-a vazut des cu Arcore, in cartierul general al lui Berlusconi, impotriva caruia procuratura din Milano efectua cercetari. (...)

(...) dosarul a ramas uitat prin sertare si Parchetul din Milano nu s-a mai grabit. Ferdinando Esposito a fost transferat, apoi la Torino, dar ancheta disciplinara, in ciuda relevantei acuzatiilor a tot fost amanata, incetinita, lasata la o parte, toate acestea pana pe 21 decembrie 2020, cand raspunderea penala s-a prescris. (...)

Termenele in justitie variaza, iar acelea in care CSM poate hotari in dosarele magistratilor sunt deosebit de elastice. Dar aici vorbim despre fiul judecatorului care l-a condamnat pe Silvio Berlusconi, intr-un context pe care tocmai vi l-am descris. Cred ca e inutil sa ma intrebati daca cele doua intamplari – hotararea de exonerare a raspunderii disciplinare a tatalui (aflata pe rolul CSM) si lentoarea cu care s-a instrumentat dosarul fiului – au vreo legatura intre ele. Este o intrebare pe care o resping fiindca e malitioasa si raspunsul nu ar fi sustinut de probe”. Gazetarul nu se opreste aici si continua: „Dupa parerea dumneavoastra, sentinta sectiei civile a Tribunalului Milano, prin care judecatorul Raimondo Mesiano, care il condamna pe Berlusconi la plata unor daune de 750 de milioane de euro catre Carlo De Benedetti pentru Mondadori, se supune aceleiasi logici?” Intervievatul explica nu la fel de dezinvolt: „Nu am posibilitatea si nici nu pot emite pareri despre fiecare proces in parte. Nu neg faptul ca l-am aparat pe Mesiano, dar este adevarat ca mi-am exprimat punctul de vedere despre asta imediat dupa emiterea sentintei. Insa, va marturisesc, dintre toate lucrurile pe care le-am facut, apararea independentei acelui judecator, atacat din toate partile de catre politicienii de centru-dreapta in ajunul pronuntarii – eram in 2009 si eram presedintele ANM -, a fost, in sufletul meu, cea mai putin convingatoare dintre toate. Acea cifra, aiuritoare, s-o recunoastem, era cu adevarat exagerata, asa incat, la apel, in 2013, a fost redusa considerabil, daca nu gresesc la 560 de milioane. Dar si aceasta este, oricum, o suma considerabila, dupa unii chiar disproportionata, comparativ cu valoarea concernului Mondadori. Dincolo de cifre, insa, intre noi circulau fel de fel de zvonuri, unele preluate si de presa”. Ultima curiozitate a jurnalistului cade naprasnic: „Intrebarea era: cine redactase, de fapt, acea sentinta? Mesiano cu mana lui, sau a fost cineva din exterior? N-am crezut niciodata in versiunea asta”. Luca Palamara nu ezita de aceasta data: „Parerea mea nu conteaza si nu conta nici atunci, decat pentru mine. Conta doar sa fim uniti impotriva unui dusman comun; in razboi asa se face, iar cine sustine contrariul este un ipocrit. Va provoc sa gasiti o singura persoana care, in perioada aceea, sa se fi pronuntat asupra unei sentinte de sute de pagini. Nici macar eu nu am facut asta. Il zdrobeau pe Berlusconi si asta in avantajul unei figuri reprezentative a stangii, Carlo De Benedetti, si acesta era singurul lucru care conta atunci (subl.m.). Dupa cum am mai spus, ne-au ajutat ‘sosetele albastre’ purtate de Mesiano, prezentate de Canale 5 in ziua ce a urmat hotararii si indelung comentata. A fost o metoda de distragere a atentiei maselor, nici nu ne puteam dori ceva mai bun. Se vorbea despre sosete si nu despre enormitatea deciziei de care, trebuie sa recunosc, eram putin rusinati. In perioada sosetelor lui Mesiano este convocata adunarea ANM si o sedinta a CSM si se vorbeste despre o greva a magistratilor. Porneste furtuna mediatica. Toata lumea se agita, de la Federatia nationala a presei scrise si pana la Ordinul jurnalistilor, de la partidele politice la cotidianele de stanga, practic intregul ‘Sistem’ se activase. Uitandu-ne in urma, azi zambim, dar atunci lucrurile erau extrem de serioase. Nu puteam lasa singur un coleg care daduse o lovitura magistrala presedintelui Consiliului”.[1]

Dar toata tarasenia judiciara din perioada respectiva nu era straina de seful statului italian, dimpotriva, intervievatul marturisind ca, „in vara 2011, vara decisiva, mi se intamplase sa am intalniri directe cu presedintele Napolitano, uneori trecand si in afara protocolului. Presedintele dorea sa inteleaga de la mine cum intentiona ANM sa se miste pe acea tabla de sah de la sfarsitul de an, sensibila si incandescenta. In primele zile din noiembrie, ma suna Loris DʼAmbrosio – suntem in zilele de criza economica, una care atinsese cote incredibile – pentru a-mi spune ca era oportun sa am o discutie amicala cu presedintele si sa-l duc si pe Giuseppe Cascini, secretar ANM si unul dintre liderii Stangii judiciare. Guvernul Berlusconi era lovit din mai multe parti si in discutia amicala am intuit ca in curand se va termina o epoca, un ciclu. La iesirea din Quirinal, imi amintesc perfect fraza lui Cascini: ‘Iti dai seama, ne-a facut sa intelegem ca pentru Berlusconi s-a terminat’. Misiune indeplinita, ne-am salvat pielea, orasul este teafar, sarcina noastra este terminata. (...)

Este clar ca toate initiativele si pozitiile asumate de ANM din acei ani erau sustinute de presedintele Republicii. Perceptia mea a fost ca aceasta intalnire, sa spunem asa, a marcat activitatea desfasurata intr-o anumita faza. Pentru a ne intelege, nimeni nu a spus explicit ‘l-am trimis acasa pe Berlusconi’, dar sensul discutiilor conducea spre acea concluzie. Cateva zile mai tarziu, la 16 noiembrie, Berlusconi urca la Colle pentru a-si depune demisia, el fiind inlocuit de Mario Monti”.

„Plutoane de executie” alcatuite din magistrati, completuri de judecata formate deloc aleatoriu sau alese cu premeditare dintre partizanii in roba ai cauzei, presiuni inimaginabile asupra „onorabililor”... Nu vi se par lucruri deja cunoscute? Orice asemanare cu trista realitate romaneasca nu-i defel intamplatoare, dimpotriva. „Cazul Berlusconi” imi aminteste dureros de „cazul Dragnea”, una dintre secventele judiciare care ma obsedeaza permanent. (Ca si cea a asasinarii prin asfixierea cu Codul penal a sotilor Ceausescu.) Acelasi scenariu, aceeasi violare a normelor de drept, numai si numai pentru a-l scoate din joc pe dusmanul identificat de forte oculte si aruncat spre devorare gloatei hastagiste, atatata si dezumanizata prin ample si otravitoare campanii mediatice de manipulare. A, si ucazul iohannist – „Locul infractorilor e la puscarie!” – menit sa puna capat scenetei in cheia dorita. Cum sa uiti asemenea marsavie si cum sa nu te intrebi daca nu cumva locul infractorilor este, mai degraba, la Cotroceni?! Ca intr-o corrida, inamicul public este imbrancit in tarcul rotund si omorat ritualic si exemplar in aplauzele prostimii, in rolul matadorului producandu-se cu aplomb „Sistemul” judiciar. „Cine va face ca el, ca el va pati!” este semnalul transmis la nivel subliminal si orice tentativa de opozitie, de abatere de la linia oficiala va fi pedepsita necrutator. Asta ne invata si urmasii fondatorilor dreptului, mentorii nostri, se pare, in materie de instructie penala. Concluzia este alta insa: intamplarile devoalate de Luca Palamara sunt comune, ma hazardez sa o spun, cam tuturor tarilor. Caci lupta dementa pentru putere si pentru bani a mutilat comunitatea umana, dispusa, iata, sa accepte siluirea legii si transformarea Justitiei intr-un gade odios.

–––––––––––

[1] Luca Palamara ne lamureste: „Cred ca toti isi amintesc polemica iscata de reportajul transmis de un telejurnal Mediaset despre ciorapii albastri ai judecatorului Mesiano, cel care l-a condamnat pe Berlusconi sa plateasca 750 de milioane de euro catre De Benedetti pentru povestea arbitrajului Mondadori. ‘O rusine’, ‘inacceptabil’, ‘un atac imoral’ a fost reactia fara demnitate din partea magistratilor, ‘ce legatura au ciorapii cu capacitatile profesionale?’ Ei bine, in 2018 se alege noul vicepresedinte al CSM si intre candidati – ar fi mai bine spus auto-candidati – se afla Fulvio Gigliotti, membru ales de Parlament din partea Cinque Stelle. Stiti care era replica de atunci care circula prin camerele sacre ale CSM, printre magistratii care se indignasera pentru Mesiano? Aceasta: ‘Unul care se prezinta cu pantofi albastri cu marginile albe prin definitie nu poate fi vicepresedinte’”. Fara comentarii...

preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat