Cu multi ani in urma, cand am primit din partea Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) delicata misiune de a intocmi raportul referitor la controlul civil asupra serviciilor de securitate, am sesizat ca in statele cu inclinatii totalitare, obsesiile securitare (inclusiv neincrederea maladiva a dictatorilor in loialitatea colaboratorilor lor) au condus la proliferarea serviciilor secrete cu competente in culegerea de informatii. Inevitabil aceste servicii ajung sa se concureze intre ele folosind informatia ca sursa de putere in lupta lor subterana. Campul de batalie este societatea in ansamblul ei. Astfel statul devine prizonier al concurentei respectivelor servicii.

In acelasi context mai constatam ca a acorda aceleiasi institutii competente cumulate in domeniul culegerii de informatii si al cercetarii penale inseamna a expune democratia unor riscuri letale. Un astfel de cumul strica tocmai sistemul de contraponderi care garanteaza echilibrul de putere in ordinea democratica. Continuand sa merg pe o atare linie de gandire, mai tarziu am avertizat ca o colaborare prea stransa si mai ales, prea putin controlata de institutiile civile cu legitimitate democratica directa, intre SRI si DNA (Parchet, in general), reprezinta in fapt revenirea la conceptia totalitara asupra organizarii activitatii de aparare a securitatii statului. Aceasta duce, mai devreme sau mai tarziu, atat la politizarea actului de justitie cat si a celui de politie (transformand binomul „autoritate judiciara-servicii secrete” in politie politica), cu corolarul sau reprezentat de abuzul de forta si inscenarea judiciara, lipsirea de transparenta a procesului judiciar, subminarea dreptului la aparare si transformarea prezumtiei de nevinovatie in prezumtie de vinovatie a suspectilor.

Nu am putut duce la bun sfarsit redactarea raportului respectiv, fiind chemat, in 1996, sa fac parte din Guvernul Romaniei dar am avut, totusi, ragazul de a-mi prezenta tezele de baza in fata Comsiei politice a PACE, care le-a validat.

Pericolul pe care doream sa il prevenim atunci a fost cu mult depasit in Romania anului 2016 cand incercarea de a reconstitui vechea politie politica in maniera pudibonda a tandemului „ofiter de informatii-procuror”, fiecare apartinand altei institutii, a fost abandonata pentru a se crea pe fata institutii cu competente mixte.

S-a discutat mult in legatura cu hotararea CCR prin care s-a stabilit neconstitutionalitatea utilizarii de catre DNA si alte parchete a interceptarilor efectuate de SRI. Ruperea binomului SRI-DNA, cel putin din punctul de vedere al cooperarii tehnice, a fost primita cu satisfactie de multi. Pe de alta parte, multi s-au intrebat cine a pierdut si cine a castigat din aceasta separare? O intrebare pusa cu speranta - din nefericire desarta - ca raspunsul ar da castigator statul de drept, principiul suprematiei legii intr-o societata democratica respectuoasa pentru libertatile civile.

Desigur, asemenea oricarei schimbari organizatorice, si aceasta, pe termen scurt, va crea dificultati uneia sau alteia dintre institutiile implicate. Faptul nu trebuie sa ne impiedice, insa, a vedea cu claritate ansamblul si perspectiva.

Potrivit reglementarii (dupa parerea mea neconstitutionala) adoptata prin Ordonanta Pruna, procurorii, grupati in tot felul de unitati speciale scapate de orice control civil real si aflate in afara oricarui sistem de contraponderare (DNA, DIICOT etc.), capata competenta de a culege informatii asemenea serviciilor de (contra)spionaj. In mod inevitabil, nu toate aceste informatii vor avea caracter judiciar si prin urmare nu vor fi aduse la cunostinta acuzatilor; al caror drept la aparare si la un proces echitabil vor fi astfel incalcate. Din simplu orgoliu sau din ratiuni tinand de o agenda politica proprie, informatiile vor fi culese si folosite in asa fel incat sa sustina acuzatiile in cadrul unor proceduri judiciare dar si „extrajudiciare” manipulate.

In acelasi timp, SRI, pe langa dreptul firesc de a culege informatii (cu si fara valoare judiciara), capata puterea de a efectua anchete penale (deci cu caracter judiciar). Fara indoiala, s-a precizat ca asemenea anchete vor avea ca obiect numai fapte care reprezinta amenintari la adresa sigurantei nationale. Cine face distinctia insa intre faptele care afecteaza siguranta nationala si cele care ii sunt indiferente? Pana sa ajungem la lege, o va face chiar anchetatorul. Cine va indrazni sa il contrazica?

De altfel, regimul Basescu (prin CSAT) a introdus, la ordinul licuricilor occidentali, coruptia printre amenintarile la adresa sigurantei nationale. Proconsulii au repetat de nenumarate ori ca persoanele corupte sau coruptibile sunt cele care vor trada orientarea geopolitica pro-occidentala a Romaniei in favoarea Rusiei. (Ca si cand nu ar putea-o face mai usor si mai profitabil, in favoarea corporatiilor transnationale.) Astfel, coruptia a devenit o infractiune politica; sau mai exact geopolitica.

Continuand pe aceeasi linie, Presedintele Johannis (folosind tot instrumentul CSAT), in dorinta de a crea un regim personal, a inclus in sfera sigurantei nationale practic toate politicile publice. Prin urmare, orice ai face are legatura cu siguranta nationala si prin asta cu codul penal; dupa cum tot ceea ce are legatura cu codul penal are legatura cu siguranta nationala.

Putand sa isi culeaga singure informatiile de care au nevoie, invadand spatiul privat fara a se impiedica de vreun control neutru efectiv (autorizatia judecatorilor de drepturi si libertati va fi necesara doar pentru a legaliza informatiile facute publice in instanta iar nu si pentru a le culege pe cele folosite in umbra), DNA, DIICOT etc., devin mai puternice. Avand capacitatea sa isi valorifice direct in anchete penale informatiile culese, cu presiunile psihologice aferente asupra anchetatilor, SRI devine mai puternic. Aceasta putere suplimentara, in mare masura exercitata pe cai oculte si nesupusa vreunei cenzuri, va incuraja la actiuni politice autonome facand din detinatorii ei actori politici de sinestatatori, dupa caz apti a-si oferi serviciile grupurilor de interese interne sau externe care le solicita. Nu trebuie neaparat un plan pentru asta. Este in legea firii ca lucrurile sa se petreaca astfel.

O atare crestere in putere este asociata, insa, cu un pret. Este pretul concurentei. Cu cat mai multe institutii capabile sa cumuleze urmarirea informativa cu urmarirea penala, cu atat mai mare competitia pe piata puterii. Locul cooperarii, sa spunem intre SRI si DNA, va fi luat de concurenta dintre fostii parteneri. In principiu lucrul nu ar fi rau daca am avea de a face cu o concurenta loiala. Cum activitatile in cauza sunt prin natura lor netransparente, loialitatea concurentei este exclusa. in medii oculte concurenata nu poate fi loiala.

Primele efecte ale acestei noi ordini au fost resimtite cu ocazia scandalului vizand „spionarea” sefei DNA.

Daca a fost vorba despre spionaj, intr-o lume normala de asta trebuia sa se ocupe SRI iar nu DIICOT. Aceasta cu atat mai mult cu cat spionajul nu este o infractiune. (A nu se confunda spionajul, activitate efectuata de straini, cu tradarea, ca activitate infractionala a nationalilor.) Numai statele inamice - si asta mai ales in timp de conflict deschis - si-au arestat unele altora spionii, i-au expus public, i-au judecat si condamnat. Cu precadere intre statele aliate, procedurile sunt altele. Problema se depaseste cu discretie, prin expulzare iar nu prin arestare.

Chiar daca in realitate nu ar fi vorba despre o actiune de spionaj, DIICOT a aratat ca Romania nu mai recunoaste cutumele in materie, ceea ce ii expune pe agentii de informatii romani la tratamente similare pe baza principiului reciprocitatii. O asemenea lovitura la adresa sigurantei nationale, venita din partea celor chemati sa o apere, mai rar.

Totodata se pune intrebarea, daca tot era sa ii arestam pe „spionii” (fie ei si privati) israelieni, de ce de asta nu s-a ocupat super-eficienta DNA, direct amenintata. (Problema competentei nu se pune la socoteala atata timp cat in trecut ea nu a fost niciodata un impediment.) Nu cumva pentru ca in concurenta dintre DNA si DIICOT cea din urma a fost mai putin interesata in destructurarea unei organizatii criminale cat in drenarea informatiilor culese de aceasta? Informatii pe care apoi sa le poata folosi in lupta politica cu concurenta. Deocamdata, din scurgerile controlate de stiri s-a putut intelege ca si daca „detectivii particulari” sau ce or fi fost ei, nu s-au comportat frumos (nu este deloc clar ce infractiune au savarsit), inca au descoperit ceva cadavre in sifonierul doamnei Kovesi. Caci altfel de ce s-ar fi obosit?

Pe de alta parte, avizi de detalii picante, romanii nu s-au preocupat sa isi explice fenomenul. De ce a aparut acest tip de „spionaj” in Romania? Sa fie oare vorba despre interese private ale mafiei locale? Unii spun ca am avea de a face cu un act de razboi intre SRI si DNA. Se prea poate. Daca este asa avem o alta dovada ca lupta dintre centrele de putere informativ-judiciara din Romania s-a privatizat (dezetatizat), externalizat si internationalizat.

Nu trebuie sa excludem insa si explicatia potrivit careia intamplarea este tocmai consecinta politizarii justitiei romane si efectul deranjului produs de aceasta in mediile de afaceri straine. Cata vreme DNA a contribuit la distrugerea capitalului national, lasand terenul liber celui strain, treaba a mers bine. S-a ajuns insa in punctul in care impredictibilitatea aferenta comportamentului abuziv al justitiei politizate a ridicat gradul de risc al afacerilor efectuate in Romania la cote insuportabile. Nu mai conteaza bonitatea financiara a partenerilor de afaceri ci bonitatea lor judiciara, pentru masurarea careia nu exista mijloace transparente consacrate. Nici aprobarile administrative nu mai sunt sigure. Ele pot fi rasturnate oricand din ratiuni politice care nu pot fi anticipate prin calcule obiective ci doar prin activitati informative. Chiar daca rsicul politic sau cel financiar al unei investitii, al unui credit sau al unui contract comercial, calculate prin cercetarea prudentiala, sunt rezonabile, aleatoriul excesiv al riscului judiciar la care sunt expuse afacerile le face inabordabile. De aceea s-a creat o piata specifica pe care agentii de informatii straini, folosind mijloace specifice, mai mult sau mai putin legale, cauta a anticipa miscarile diversilor agenti ai justitiei politizate romane.

Cu acest prilej se descopera, neindoielnic, si gunoiul ascuns sub covoarele triumfalistelor rapoarte de bilant. Astfel aparatorii sigurantei noastre nationale devin santajabili; deci nesiguri. Ceea ce este foarte grav. Cu atat mai mult cu cat problema este de sistem.

Nesigura apare insa si politica externa a Romaniei. DNA canta stereofonic simfonia catuselor pentru cativa magnati israelieni care au fost implicati masiv in consultanta politica de nivel inalt, la noi si aiurea. Niciunul nefiind prezent pe teritoriul romanesc spre a putea fi arestat, rezulta ca tot zgomotul nu are alt efect decat sa sperie vanatul si sa implice numele Israelului intr-un scandal public. DIICOT are mai mult „noroc”. Reuseste sa aresteze doi „spioni” israelieni si arunca in eter numele magic al Mossadului. Nu se stie exact ce amestec are acesta dar umbra lui pluteste deasupra sulfuroasei afaceri.

O fi justitia legata la ochi insa procurorii nu sunt justitia ci doar niste functionari guvernamentali cu o misiune importanta dar limitata. Chiar de ar fi mai mult decat atat, puterea judecatoreasca este o putere a statului iar nu una suprastatala. Or, statul are interese de care magistratii nu au dreptul sa faca abstractie. Este vorba despre intersul national in legatura cu care Ministerul Afacerilor Externe, de pilda, stie mai multe decat Ministerul Public. Buna sau rea, politica externa romaneasca a pus, inca de pe vremea regimului comunist, relatia speciala cu Israelul la temelia strategiei sale. Daca se doreste schimbarea acestei orientari nu procurorii, fie ei investiti si cu competente informative, trebuie sa o faca. Doar in statele politienesti institutiile de forta stabilesc prioritatile de politica externa peste capul diplomatilor.

In atari conditii nu numai Israelul ci toti partenerii externi ai Romanei au motive sa se simta in nesiguranta. Cum se face ca ei nu au intervenit pentru a opri acest aparent derapaj?

In Romania de azi nimic nu poate fi explicat fara a lua in considerare factorul extern. Teritoriul romanesc este un camp de confruntare a actorilor globali si regionali. Evolutiile de pe alte fronturi ale actualului razboi mondial si schimbarea centrelor de interes ale superjucatorilor lumii impun acestora compromisuri, asocieri si aranjamente cu impact inclusiv asupra spatiului locuit de romani.

Indiscutabil ca puterile occidentale si orientale interesate in controlul asupra Romaniei prefera ca acest control sa aiba caracter monopolist. Lucrul nu este insa totdeauna posibil sau este posibil la un pret care nu totdeauna merita platit. Se pare ca exact aceasta este situatia acum. Romania nu este doar un camp de batalie ci si un obiect de impartit. Nu este prima data in istorie cand se intampla asa.

Cea mai simpla forma de partaj este cea teritoriala. Exista insa si forme mai subtile. Tandemul DNA-SRI, de pilda, a functionat perfect ca instrument pentru promovarea unor agende politice straine. De aceea a fost si aparat din afara; cu ignorarea oricaror uzante diplomatice si cu incalcarea fatisa a suveranitatii romanesti. Nu este exclus ca reculul unei anumite influente externe, impus de dinamica jocului de interese si modificarea raportului de putere la nivel global, sa duca la impartirea Romaniei in forma distribuirii instrumentelor de control intre competitorii interesati. De aceea, cu toate dezavantajele sale, multiplicarea institutiilor detinatoare de putere, inclusiv prin fragmentarea unora dintre ele, in conditiile dotarii fiecareia cu toate competentele necesare controlului asupra cetateanului si societatii, este probabil bine vazuta din afara. Pe de o parte, aceasta faciliteaza partajul: unii vor avea DNA, altii SRI, altii DIICOT, altii ANI, altii BNR etc. (De Guvernul tehnocrat si Parlamentul castrat nimeni nu are nevoie decat ca „alibi democratic”.) Pe de alta parte, pe o atare cale, confruntarea directa intre pretendentii la dominarea Romaniei se va purta prin intermediul unor institutii romanesti, ceea ce le este mai confortabil si poate chiar de natura sa realizeze un echilibru al factorilor de influentare, facand mai durabila si mai sigura prezenta lor pe teren.

Evident ca in acest joc interesele natiunii romane nu mai conteaza. Poporul este prea dezbinat si prea manipulabil pentru a se apara eficient. Neincrederea in lideri, care i-a fost sadita cu consecventa perversitate, face imposibila unirea cetatenilor intru apararea natiunii. Unde mai este atunci speranta?

Culmea este ca speranta vine chiar de la lucratorii sistemului de putere la care ne-am referit. Ei au si informatia si formatia care le permite sa organizeze rezistenta. Desigur „tradand” verticala tradatoare - vanduta sau cumparata. Totdeauna si pretutindeni a fost asa.

Sa ne adresam, in finalul acestei analize, deci, lor. Tradarea interesului national nu cunoaste circumstante atenuante si nu se prescrie. In schimb, incalcarea ordinului oficial in apararea neamului tau este totdeauna scuzabila. In situatii normale o asemenea problema nu se pune. Noi nu ne aflam insa intr-o situatie normala. Este datoria celor care pot, sa actioneze in asa fel incat „sfarsitul lumii”, care se apropie, sa nu fie si sfarsitul neamului romanesc.