Nici Codul penal, nici Codul de procedura penala nu au prevazut un prag al pericolului social in baza caruia o fapta sa fie considerata infractiune si deci sa fie pedepsibila penal, acuza avocatii Gheorghita Mateut (foto 1 dreapta) si Roxana Onea (foto 1 stanga) din Baroul Cluj.

In 22 februarie 2024, cei doi avocati au obtinut din partea judecatoarelor Georgiana-Rodica Farcas-Hingan, Simina Corlateanu si Codruta-Violeta Alb de la Curtea de Apel Cluj atacarea la Curtea Constitutionala a Romaniei a urmatoarelor pasaje din Codul penal si Codul de procedura penala:

- art. 15 alin. 1 CP: „Infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o”;

- art. 16 alin. 1 lit. b CPP: „actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca (...) fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege”.

Exceptia, ridicata intr-un dosar celebru

Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata in cauza nr. 2259/117/2019/a3, in care DIICOT l-a tirmis in judecata pe pictorul Matei Pacurar (foto 2) pentru trafic international de droguri si detinere de droguri de mare risc. Chiar daca acuzatiile suna periculos, situatia de fapt este la polul opus: in 2019, artistul a adus din Argentina cateva frunze de coca pentru a le picta. Pacurar nu doar ca si-a recunoscut fapta, dar el insusi a declarat materia vegetala la intrarea in Romania, pe Aeroportul Otopeni. Asadar, beneficia de toate circumstantele atenuante. Cu toate acestea, modul in care sunt formulate noul Cod penal si noul Cod de procedura penala leaga la maini judecatorii, constrangandu-i ca in astfel de cazuri sa pronunte pedepse cu executare, chiar daca inculpatul nu are nicio legatura cu lumea interlopa. In asemenea situatii, exista doua modalitati de calcul a pedepselor, iar ambele au ca rezultat condamnari de peste 3 ani – asadar, inchisoare cu executare (detalii in linkurile de la final).

Intre timp, la 30 mai 2024, CA Cluj a incetat procesul penal fata de Pacurar in temeiul art. 16 alin. 1 lit. h din Codul de procedura penala: „exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege”. Iar aceasta cauza o reprezinta faptul ca pictorul insusi a declarat in aeroport detinerea frunzelor de coca, inainte sa le descopere autoritatile. Amintim ca solutia Curtii de Apel Cluj a fost atacata cu recurs in casatie, insa Inalta Curte a respins aceasta cale extraordinara de atac.

Vechiul Cod penal prevedea prag pentru infractiuni

In esenta, avocatii Mateut si Onea argumenteaza ca lipsa pentru ca o fapta sa fie considerata infractiune incalca dreptul la un proces echitabil (ocrotit de art. 21 alin. 3 din Constitutie) si mai ales principiul proportionalitatii (prevazut de art. 53 din legea fundamentala). De altfel, adauga cei doi avocati, principiul proportionalitatii a fost retinut de Curtea Constitutionala in jurisprudenta potrivit careia abuzul in serviciu trebuie sa fie definit in raport de un prag valoric pentru ca fapta sa fie considerata infractiune (cea mai cunoscuta decizie in acest sens a CCR fiind cea cu numarul 405/2016).

Aceasta proportionalitate era continuta in art. 17 alin. 1 din vechiul Cod penal, conform caruia „Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”.

Proportionalitatea a fost invocata chiar si de completul initial

Dupa cum veti vedea mai jos, in punctul de vedere exprimat in incheierea de sesizare a CCR, desi fac si ele trimitere la Decizia CCR 405/2016 (privind pragul la abuzul in serviciu), judecatoarele Georgiana Farcas-Hingan, Simina Corlateanu si Codruta Alb apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata si ca problema este una de oportunitate, nu de constitutionalitate. Altfel spus: ca este treaba Parlamentului daca alege sau nu sa introduca pragul pericolului social in definitia infractiunii.

Inainte de a va lasa sa cititi exceptia de neconstitutionalitate si punctul de vedere al completului Hingan-Corlateanu-Alb, amintim ca acest principiu al proportionalitatii a fost invocat, chiar daca in alt context, de catre completul initial de la Curtea de Apel Cluj care a avut pe masa dosarul pictorului Matei Pacurar. Este vorba despre judecatoarele Monica Nicola si Livia-Marcela Mango de la Curtea de Apel Cluj, care au ridicat prima dintre cele trei exceptii de neconstitutionalitate din dosarul pictorului (urmatoarele fiind formulate de catre aparare). In acea prima exceptie, cele doua magistrate au reclamat la CCR faptul ca, spre deosebire de vechiul Cod penal si vechiul Cod de procedura penala, actualele coduri nu le permit judecatorilor sa pronunte condamnari sub limitele speciale, astfel incat sa-i dea o pedeapsa cu suspendare unui inculpat care a prezentat o conduita corespunzatoare si a beneficiat de circumstante atenuante, iar nu sa-l nenoroceasca, aruncandu-l direct in inchisoare. Din pacate, Curtea Constitutionala s-a spalat pe maini, pe motiv ca problema este una de oportunitate a legiferarii. Altfel spus: CCR a aruncat problema in ograda Parlamentului.

Incheiem, permitandu-ne sa adaugam un argument de neconstitutionalitate in plus fata de cele invocate de catre avocatii Gheorghita Mateut si Roxana Onea: un anumit prag in ceea ce priveste infractiunea exista deja in Codul de procedura penala. Atat doar ca art. 7 alin. 2 vorbeste despre interesul public, nu despre pericolul social: „In cazurile si in conditiile prevazute expres de lege, procurorul poate renunta la exercitarea actiunii penale daca, in raport cu elementele concrete ale cauzei, nu exista un interes public in realizarea obiectului acesteia”.

Prezentam principalul pasaj din exceptia de neconstitutionalitate:

„Potrivit art. 15 alin. 1 C.pen., 'infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o'. Iar potrivit art. 16 alin. 1 lit. b C.proc.pen. 'actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca (...) fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege'.

In aprecierea apararii, textele legale anterior mentionate, in forma in vigoare la acest moment procesual, contravin dispozitiilor constitutionale de la art. 1 alin. 1-3, art. 11, art. 16 alin. 1-2, art. 22 alin. 2, art. 23, art. 24, art. 53 si art. 124 toate din Constitutia Romaniei prin raportare la art. 49 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 3 si art. 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Pornind de la definitia legala a infractiunii, definitie prevazuta de dispozitiile art. 15 alin. 1 C.pen., pot fi identificate trasaturile generale ale infractiunii din actuala reglementare, ca sunt: prevederea faptei de catre legea penala (tipicitate), vinovatia, caracterul nejustificat si imputabilitatea. In lipsa neindeplinirii uneia dintre cerintele prevazute de art. 15 alin. 1 C.pen., fapta savarsita nu mai poate fi calificata ca infractiune. Asadar, lipsa vinovatiei ca si element component al infractiunii constituie o cauza care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, aceasta impunandu-se a fi stinsa in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. 1 lit. b teza a doua (fapta nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege). Atunci cand faptei ii lipseste un alt element component din cadrul laturii obiective, respectiv este justificata si neimputabila faptuitorului, apare un nou caz care determina impiedicarea punerii in miscare si exercitarii actiunii penale, impunandu-se si in acest caz stingerea actiunii penale conform dispozitiilor art. 16 alin. 1 lit. b teza intai C.proc.pen. Raportat la definitia infractiunii din actuala reglementare, reiese ca o fapta care indeplineste cele trei conditii legale ale infractiunii, dar care, in concret, a adus o atingere foarte mica valorii sociale ocrotite prin legea penala, chiar derizorie, constituie infractiune, aspect ce implica importante consecinte pentru autorul acesteia.

In acest context, apreciem ca dispozitiile art. 15 alin. 1 C.pen. si art. 16 alin. 1 lit. b teza intai C.proc.pen. incalca dispozitiile constitutionale si conventionale anterior mentionate, ca urmare a faptului ca in continutul elementelor de tipicitate ale infractiunii nu se face referire la pericolul social al faptei savarsite. Asadar, actuala reglementare exclude din definitia infractiunii pericolul social al faptei, care la acest moment procesual nu mai poate fi valorificat in niciun mod in raport de elementele constitutive ale infractiunii, nici din perspectiva legii materiale si nici a celei procesuale.

Spre deosebire de reglementarea actuala, art. 17 din C.pen. 1968 definea infractiunea ca fiind fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Potrivit art. 17 C.pen. 1968, elementul definitoriu al infractiunii era existenta pericolului social, acesta fiind o trasatura esentiala a infractiunii, care trebuia indeplinit simulant, astfel incat fapta sa aiba relevanta penala.

In doctrina dezvoltata sub imperiul C.pen. anterior, s-a considerat ca notiunea de 'pericol social' nu face decat sa intregeasca conditia prevederii faptei in legea penala, caci legiuitorul incrimineaza doar faptele care prezinta pericol social, care aduc atingere valorilor ocrotite de legea penala (F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generala, Vol. I, C.H. Beck, Bucuresti, 2008, f. 596). Neindeplinirea conditiei pericolului social al faptei nu facea decat sa lipseasca actiunea / omisiunea imputata de caracterul penal al acesteia. Acest aspect a fost transpus in cadrul dispozitiilor art. 18^1 C.pen. 1968, dispozitii potrivit carora 'nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni'. In aprecierea pericolului social, legiuitorul a instituit inclusiv criterii concrete care sa fie avute in vedere de instanta de judecata, precum modul si mijloacele de savarsire a faptei, scopul urmarit, imprejurarile in care a fost comisa fapta, urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si persoana si conduita faptuitorului, daca este cunoscut.

Asadar, in ipoteza in care se constata ca nu este indeplinita conditia pericolului social al faptei, organele judiciare erau obligate sa aplice dispozitiile art. 10 alin. 1 lit b ^1 C.proc.pen. 1968, potrivit carora 'actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca (...) fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni'.

In acest context, spre deosebire de vechea reglementare, in cadrul actualei reglementari, pericolul social nu este valorificat ca si trasatura esentiala a infractiunii, fiind avut in vedere de legiuitor doar in ceea ce priveste modalitatea de individualizare judiciara a pedepsei, fiind prevazut la dispozitiile art. 74 alin. 1 lit. b C.pen., potrivit caruia 'stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face in raport cu gravitatea infractiunii savarsite si cu periculozitatea infractorului, care se evalueaza dupa urmatoarele criterii: (...) starea de pericol pentru valoarea ocrotita'.

Totodata, pe langa valorificarea pericolului social al faptei in cadrul procesului de individualizare judiciara a pedepsei, legiuitorul face referire la acest pericol si in ceea ce priveste modalitatea de determinare a executarii pedepsei, sens in care facem trimitere la art. 80 alin. 1 lit. a C.pen., care reglementeaza institutia renuntarii la aplicarea pedepsei si care instituie ca si conditie de aplicare gravitatea redusa a faptei savarsite.

Cu toate acestea, valorificarea 'pericolului social' in actuala legislatie nu are valente decat in ceea ce priveste individualizarea judiciara a pedepsei si a modalitatii de executare a acesteia, fara ca aceasta sa fie parte componenta din structura infractiunii. Aceasta modalitate de valorificare a 'pericolului social' incalca dispozitiile constitutionale anterior mentionate, in contextul in care instanta de judecata este tinuta de anumite limite in aprecierea acestui pericol, spre deosebire de vechea reglementare. Asadar, in procesul de individualizare judiciara a pedepsei, instanta de judecata este tinuta de limitele generale instituite cu privire la o fapta, fara ca aprecierea realizata asupra pericolului sociala sa poata conduce la o modificare a acestor limite generale de pedeapsa, in timp ce in situatia renuntarii la aplicarea pedepsei, instanta este tinuta de anumite conditii care tin de infractiunea savarsita, precum conditia prevazuta de dispozitiile art. 80 alin. 2 lit. d C.pen., respectiv pedeapsa prevazuta de lege pentru aceasta infractiune este mai mare de 5 ani.

Mai mult decat atat, premisele aplicarii institutiilor la care am facut referire anterior sunt acelea ca fapta savarsita prezinta un pericol social suficient pentru a constitui infractiune, si nu lipsa atingerii pragului minim al pericolului social specific unei infractiuni.

Reiese fara echivoc faptul ca in actuala reglementare, constatarea pericolului social al infractiunii nu poate determina inlaturarea caracterului tipic al unei fapte, putand fi valorificat doar din perspectiva unei individualizari a pedepsei, respectiv a modalitatii de executare a acesteia. Asadar, in actuala reglementare, legiuitorul nu a prevazut o solutie legislativa pentru situatia in care fapta savarsita indeplineste trasaturile formale ale infractiunii, dar, in concret, nu prezinta pericolul social al unei infractiuni pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

Prin dispozitiile noului C.pen., legiuitorul a regandit institutia infractiunii, renuntand la definitia data acesteia la art. 17 alin. 1 C.pen. 1969 si prevazand la art. 15 alin. 1 C.pen. o definitie a infractiunii formala, si nu substantiala.

Chiar daca pericolul social al unei fapte determinate trebuie apreciat atat in abstracto (cu ocazia individualizarii legale a limitelor pedepsei), cat si in in concreto (cu ocazia individualizarii judiciare a pedepsei), in temeiul principiului minimei interventii si al caracterului de 'ultima ratio' a dreptului penal, legiuitorul este tinut sa aleaga, dintre valorile recunoscute de societate la un moment dat, pe acelea care, datorita importantei lor, nu pot fi protejate eficient prin mijloace apartinand altor ramuri de drept, asociindu-le protectia penala. De asemenea, dintre actiunile susceptibile sa aduca atingere acestor valori, nu trebuie sa atraga incidenta normelor penale decat acele manifestari care lezeaza in cel mai inalt grad valoarea ocrotita.

Reglementarea infractiunilor si a pedepselor fara a se tine cont de criteriul pericolului social al faptei nu conduce decat la incalcarea evidenta a dispozitiilor art. 21 alin. 3 din Constitutie si a principiului 'ultima ratio' in materie penala. In acest sens, fac trimitere la Decizia nr. 283/2023 pronuntata de Curtea Constitutionala, unde la pct. 31 se retine ca 'in exercitarea competentei de legiferare in materie penala, legiuitorul trebuie sa tina seama de principiul potrivit caruia incriminarea unei fapte ca infractiune trebuie sa intervina ca ultim resort in protejarea unei valori sociale. Curtea a retinut ca din perspectiva principiului 'ultima ratio' in materie penala, nu este suficient sa se constate ca faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci aceasta atingere trebuie sa prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care sa justifice sanctiunea penala (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016)'.

De aceea, se poate afirma cu temei ca cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea penala exprima inclusiv ideea ca ea prezinta pericol social, dar cu toate acestea cerinta analizata nu face parte din definitia legala oferita infractiunii si prevazuta de art. 15 alin. 1 C.pen. Prin urmare, pentru stabilirea existentei unei infractiuni nu este suficient a se constata ca fapta este incriminata ca atare intr-o norma penala, ci se impune a se verifica si daca aceasta, prin pericolul sau concret, justifica aplicarea unei sanctiuni penale sau daca este suficienta aplicarea unei sanctiuni de alta natura.

Apare inechitabila optiunea legiuitorului ca in actuala reglementare sa nu mai includa in continutul infractiunii caracteristica pericolului social al faptei, caci in situatii particulare, precum cea din prezenta speta, instanta de judecata nu poate valorifica in nicio modalitate suficienta inexistenta concreta a pericolului social al faptei, fiind obligata sa dispuna condamnarea inculpatului chiar si in ipoteza in care fapta savarsita nu aduce atingere valorilor sociale ocrotite de norma de incriminare.

Reglementarea vizata de criticile de neconstitutionale este contrara inclusiv dispozitiilor art. 49 alin. 3 din Carta Fundamentala a Uniunii Europene, potrivit carora pedepsele nu trebuie sa fie disproportionate fata de infractiune. In acest sens, in ipoteza in care instanta ar constata indeplinirea tuturor cerintelor de tipicitate ale infractiunii, cu exceptia constatarii pericolului social al acesteia, aceasta ar trebui sa aiba posibilitatea dispunerii unor sanctiuni contraventionale sau administrative, pentru ca doar in acest fel s-ar putea respecta principiul anterior amintit. Or, chiar daca in actuala reglementare instanta de judecata are posibilitatea valorificarii pericolului social prin prisma modalitatii de individualizare a pedepsei, respectiv a modalitatii de executare a pedepsei, aceasta valorificare se dovedeste adesea insuficienta.

Asadar, in cazul concret din prezenta speta, chiar daca legislatia penala si cea procesual-penala ofera organelor judiciare diferite solutii de individualizare a pedepselor penale, ce au ca scop stabilirea unor cuantumuri ale acestora proportionale cu pericolul social concret al faptelor savarsite, aceste solutii legislative sunt insuficiente. In acest sens, daca s-ar dispune condamnarea mea pentru savarsirea faptei de a introduce in tara cantitatea de 35,7 grame frunze de coca, ulterior aplicarii prevederilor art. 72 alin. 2 lit. b C.pen. si a prevederilor art. 396 alin. 10 C.proc.pen., pedeapsa rezultata pentru cele doua infractiuni retinute in sarcina mea ar fi de pedeapsa de 3 ani 2 luni si 10 zile inchisoare, in regim de detentie.

In concret, intr-o astfel de ipoteza, chiar daca instanta de judecata ar constata lipsa unui pericol social al faptei savarsite, singura solutie pe care aceasta o poate dispune este aceea a condamnarii, cu consecinta constatarii indeplinirii tuturor elementelor constitutive ale infractiunii, asa cum sunt acestea prevazute de art. 15 alin. 1 C.pen. In virtutea definitiei oferite de actuala legislatie infractiunii, dispozitiile de la art. 16 alin. 1 lit.b C.pen. exclud stingerea actiunii penale ca urmare a constatarii lipsei pericolului social al faptei savarsite, ceea ce incalca in mod grav principiul infaptuirii justitiei, prevazut de art. 124 din Constitutia Romaniei.

Chiar daca Parlamentul se bucura de o competenta exclusiva in reglementarea masurilor ce tin de politica penala a statului, aceasta competenta nu este una absoluta, in sensul excluderii exercitarii controlului de constitutionalitate asupra masurilor adoptate atunci cand, in procesul de legiferare, legiuitorul incalca principiul 'ultima ratio', incalcand astfel art. 1 alin. 3 din Constitutie si sensul notiunii de stat de drept, inteles ca stat ce garanteaza libertatile si drepturile individuale care asigura securitatea interna si externa a cetatenilor prin institutii democratice.

Modalitatea in care este definita in prezent infractiunea de art. 15 alin. 1 C.pen. incalca principiul proportionalitatii prevazut la art. 53 din Constitutie si art. 49 alin. 3 din Carta Fundamentala a Uniunii Europene, caci legiuitorul, in opera sa de individualizare legala a raspunderii penale, trebuie sa respecte principiul anterior mentionat, stabilirea de catre legiuitor a raspunderii penale trebuie sa fie corelata cu gradul de pericol social abstract al fiecarei infractiuni in parte, care este determinat de importanta valorilor sociale ocrotite, dar si de masura in care aceasta valoare este vatamata sau pusa in pericol in mod concret. Totodata, incalcarea acestor dispozitii constitutionale si conventionale este incidenta si ca urmare a lipsirii inculpatului de posibilitatea de a beneficia de o solutie de achitare, in ipoteza in care faptele savarsite de el prezinta un pericol social inferior pragului minim al unei infractiuni”.

Redam punctul de vedere al CA Cluj:

„Instanta de apel in fata careia s-a ridicat exceptia apreciaza ca textele criticate nu comporta probleme de conformitate cu legea fundamentala a Romaniei. In esenta, se are in vedere ca prin Noul Cod penal, intrat in vigoare la data de 01.02.2014, legiuitorul penal roman a dat eficienta unei noi viziuni de politica penala, in sensul redefinirii trasaturilor esentiale ale infractiunii, prin excluderea din sfera acestora a conditiei privitoare la gradul de pericol social, la care facea trimitere textul art. 17 alin. 1 din Codul penal din 1968. O astfel de optiune legislativa a fost fundamentata, in esenta, pe ideea ca prin aplicarea legii penale de catre instantele judecatoresti nu se poate ajunge in concreto la o dezincriminare a faptelor penale. Rescrierea trasaturilor fundamentale ale infractiunii reprezinta o optiune a legiuitorului penal roman si nu este de natura a aduce atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil si de acces la o instanta impartiala si independenta. Codul penal in vigoare respecta sub aspectul analizat principiul legalitatii incriminarii si al pedepselor. Politica penala a statului revine in totalitate legiuitorului penal roman.

Sub acest ultim aspect, Curtea retine ca noul Cod penal cuprinde o noua configuratie a trasaturilor esentiale ale infractiunii, prevazandu-se in mod expres care sunt acestea, cu definirea tuturor cerintelor de realizare a continutului infractiunii. Ca atare, in viziunea instantei de apel codul penal in vigoare reprezinta, sub aspectul analizat, o lege clara, previzibila, ce are aptitudinea de a fi aplicata de instantele judecatoresti in cauzele penale.

In ceea ce priveste claritatea legii penale romane in vigoare, in jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a Romaniei a retinut ca este imperios necesar ca aceasta sa respecte standardul de claritate si predictibilitate cerut de Legea fundamental, Constitutia Romaniei, si de Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

In acest sens, facem trimitere la decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curtii Constitutionale a Romaniei, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal si ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care instanta de contencios constitutional a retinut urmatoarele aspecte relevante privitoare la exigentele de claritate si previzibilitate a normei penale, astfel:

'45. Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care consacra principiul legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe langa interzicerea, in mod special, a extinderii continutului infractiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infractiuni, prevede si principiul potrivit caruia legea penala nu trebuie interpretata si aplicata extensiv in defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezulta astfel ca legea trebuie sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele aplicabile, aceasta cerinta fiind indeplinita atunci cand un justitiabil are posibilitatea de a cunoaste, din insusi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretarii acesteia de catre instante si in urma obtinerii unei asistente judiciare adecvate, care sunt actele si omisiunile ce pot angaja raspunderea sa penala si care este pedeapsa pe care o risca in virtutea acestora [Hotararea din 15 noiembrie 1996, pronuntata in Cauza Cantoni impotriva Frantei, paragraful 29; Hotararea din 22 iunie 2000, pronuntata in Cauza Coeme si altii impotriva Belgiei, paragraful 145; Hotararea din 7 februarie 2002, pronuntata in Cauza E.K. impotriva Turciei, paragraful 51; Hotararea din 29 martie 2006, pronuntata in Cauza Achour impotriva Frantei, paragrafele 41 si 42; Hotararea din 24 mai 2007, pronuntata in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, paragrafele 33 si 34; Hotararea din 12 februarie 2008, pronuntata in Cauza Kafkaris impotriva Ciprului, paragraful 140; Hotararea din 20 ianuarie 2009, pronuntata in Cauza Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei, paragrafele 107 si 108; Hotararea din 17 septembrie 2009, pronuntata in Cauza Scoppola impotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 si 99; Hotararea din 21 octombrie 2013, pronuntata in Cauza Del Rio Prada impotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 si 91]. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca semnificatia notiunii de previzibilitate depinde intr-o mare masura de continutul textului despre care este vorba si de domeniul pe care il acopera, precum si de numarul si de calitatea destinatarilor sai. Principiul previzibilitatii legii nu se opune ideii ca persoana in cauza sa fie determinata sa recurga la indrumari clarificatoare pentru a putea evalua, intro masura rezonabila in circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezulta dintr-o anumita fapta. Este, in special, cazul profesionistilor, care sunt obligati sa dea dovada de o mare prudenta in exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se asteapta din partea lor sa acorde o atentie speciala evaluarii riscurilor pe care aceasta le prezinta (Hotararea din 15 noiembrie 1996, pronuntata in Cauza Cantoni impotriva Frantei, paragraful 35; Hotararea din 24 mai 2007, pronuntata in Cauza Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, paragraful 35; Hotararea din 20 ianuarie 2009, pronuntata in Cauza Sud Fondi SRL si altii impotriva Italiei, paragraful 109).

46. Avand in vedere principiul aplicabilitatii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a retinut ca formularea acestora nu poate prezenta o precizie absoluta. Una dintre tehnicile standard de reglementare consta in recurgerea mai degraba la categorii generale decat la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forta lucrurilor, formule mai mult sau mai putin vagi, a caror interpretare si aplicare depind de practica. Oricat de clar ar fi redactata o norma juridica, in orice sistem de drept, exista un element inevitabil de interpretare judiciara, inclusiv intro norma de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare si de adaptare la circumstantele schimbatoare va exista intotdeauna. Desi certitudinea in redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesiva, or, legea trebuie sa fie capabila sa se adapteze schimbarilor de situatie. Rolul decizional conferit instantelor urmareste tocmai inlaturarea dubiilor ce persista cu ocazia interpretarii normelor, dezvoltarea progresiva a dreptului penal prin intermediul jurisprudentei ca izvor de drept fiind o componenta necesara si bine inradacinata in traditia legala a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Conventie nu poate fi interpretat ca interzicand clarificarea graduala a regulilor raspunderii penale pe calea interpretarii judiciare de la un caz la altul, cu conditia ca rezultatul sa fie coerent cu substanta infractiunii si sa fie in mod rezonabil previzibil (Hotararea din 22 noiembrie 1995, pronuntata in Cauza S.W. impotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea retine ca cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in legatura cu principiul claritatii si previzibilitatii legii au fost inglobate de instanta de contencios constitutional in propria jurisprudenta (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016).

47. (...) Curtea retine ca, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, 'forma si estetica exprimarii nu trebuie sa prejudicieze stilul juridic, precizia si claritatea dispozitiilor', iar, potrivit art. 36 alin. (1) din acelasi act normativ, 'actele normative trebuie redactate intr-un limbaj si stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar si precis, care sa excluda orice echivoc, cu respectarea stricta a regulilor gramaticale si de ortografie'. Curtea apreciaza ca, in elaborarea actelor normative, organul legislativ trebuie sa se asigure ca folosirea termenilor se realizeaza intr-un mod riguros, intr-un limbaj si stil juridic, care este prin excelenta un limbaj specializat si institutionalizat. In doctrina s-a aratat ca precizia si claritatea limbajului folosit in domeniul juridic se obtin din analizarea si utilizarea cat mai adecvata a termenilor si expresiilor, tinand seama de semnificatia lor in mod curent, precum si de respectarea cerintelor gramaticale si de ortografie, realizanduse asigurarea unitatii terminologice a stilului juridic. Astfel, Curtea retine ca, desi legiuitorul in cadrul procedurii de legiferare poate opera cu termeni de drept comun, acestia trebuie folositi adecvat domeniului respectiv, numai in acest mod putandu-se ajunge la respectarea unei unitati terminologice a stilului juridic. (…)

49. In jurisprudenta sa, Curtea a statuat, in esenta, ca o notiune legala poate avea un continut si inteles autonom diferit de la o lege la alta, cu conditia ca legea care utilizeaza termenul respectiv sa il si defineasca. In caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili intelesul acelei notiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decat una subiectiva si, in consecinta, discretionara (a se vedea in acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31). (…)

52. Astfel, Curtea apreciaza ca, in primul rand, legiuitorului ii revine obligatia, ca, in actul de legiferare, indiferent de domeniul in care isi exercita aceasta competenta constitutionala, sa dea dovada de o atentie sporita in respectarea principiului claritatii si previzibilitatii legii. Pe de alta parte, organelor judiciare, in misiunea de interpretare si aplicare a legii si de stabilire a defectuozitatii indeplinirii atributiei de serviciu, le revine obligatia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescriptia normativa. (…)

61. Curtea retine ca ilicitul penal este cea mai grava forma de incalcare a unor valori sociale, iar consecintele aplicarii legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel ca stabilirea unor garantii impotriva arbitrariului prin reglementarea de catre legiuitor a unor norme clare si predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de catre legiuitor chiar prin lege (inteleasa ca act formal adoptat de Parlament, in temeiul art. 73 alin. (1) din Constitutie, precum si ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, in temeiul delegarii legislative prevazute de art. 115 din Constitutie, respectiv ordonante si ordonante de urgenta ale Guvernului) neputand fi dedus, eventual, din rationamente ale judecatorului de natura sa substituie normele juridice. In acest sens, instanta de contencios constitutional a retinut ca, in sistemul continental, jurisprudenta nu constituie izvor de drept asa incat intelesul unei norme sa poata fi clarificat pe aceasta cale, deoarece, intr-un asemenea caz, judecatorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16).

62. In ceea ce priveste conceptul de 'lege', Curtea observa ca, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a retinut ca acesta are mai multe intelesuri in functie de distinctia ce opereaza intre criteriul formal sau organic si cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizeaza ca fiind un act al autoritatii legiuitoare, ea identificandu-se prin organul chemat sa o adopte si prin procedura ce trebuie respectata in acest scop. Aceasta concluzie rezulta din coroborarea dispozitiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constitutie, conform carora 'Parlamentul este [ ... ] unica autoritate legiuitoare a tarii', cu prevederile art. 76, 77 si 78, potrivit carora legea adoptata de Parlament este supusa promulgarii de catre Presedintele Romaniei si intra in vigoare la trei zile dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, daca in continutul sau nu este prevazuta o alta data ulterioara. Criteriul material are in vedere continutul reglementarii, definindu-se in considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relatiilor sociale reglementate. In ceea ce priveste ordonantele Guvernului, Curtea a retinut ca, elaborand astfel de acte normative, organul administrativ exercita o competenta prin atribuire care, prin natura ei, intra in sfera de competenta legislativa a Parlamentului. Prin urmare, ordonanta nu reprezinta o lege in sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectand sub acest aspect criteriul material. In consecinta, intrucat un act juridic normativ, in general, se defineste atat prin forma, cat si prin continut, legea in sens larg, deci cuprinzand si actele asimilate, este rezultatul combinarii criteriului formal cu cel material. (…)

65. In concluzie, in materie penala, principiul legalitatii incriminarii, 'nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege', impune ca numai legiuitorul primar sa poata stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat sa o respecte, in caz contrar acestia supunandu-se sanctiunii penale. (...)

66. In continuare, Curtea retine ca, in jurisprudenta sa, a statuat ca Parlamentul este liber sa decida cu privire la politica penala a statului, in virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constitutie in calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii. Totodata, Curtea a retinut ca nu are competenta de a se implica in domeniul legiferarii si al politicii penale a statului, orice atitudine contrara constituind o imixtiune in competenta acestei autoritati constitutionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea recunoaste ca, in acest domeniu, legiuitorul se bucura de o marja de apreciere destul de intinsa, avand in vedere ca acesta se afla intr-o pozitie care ii permite sa aprecieze, in functie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea retine ca, desi, in principiu, Parlamentul se bucura de o competenta exclusiva in reglementarea masurilor ce tin de politica penala a statului, aceasta competenta nu este absoluta in sensul excluderii exercitarii controlului de constitutionalitate asupra masurilor adoptate. Astfel, Curtea constata ca incriminarea / dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infractiuni tin de marja de apreciere a legiuitorului, marja care nu este absoluta, ea fiind limitata de principiile, valorile si exigentele constitutionale. In acest sens, Curtea a statuat ca legiuitorul trebuie sa dozeze folosirea mijloacelor penale in functie de valoarea sociala ocrotita, Curtea putand cenzura optiunea legiuitorului numai daca aceasta contravine principiilor si exigentelor constitutionale (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat ca, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca Parlamentul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale, decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

67. Astfel, Curtea constata ca in exercitarea competentei sale constitutionale de a legifera in cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar si obligatia de a apara anumite valori sociale, unele dintre acestea identificandu-se cu valorile protejate de Constitutie (dreptul la viata si la integritate fizica si psihica – art. 22; dreptul la ocrotirea sanatatii – art. 34, dreptul de vot – art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (in acest sens a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, si Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precitata).

68. Totodata, Curtea retine ca, in exercitarea competentei de legiferare in materie penala, legiuitorul trebuie sa tina seama de principiul potrivit caruia incriminarea unei fapte ca infractiune trebuie sa intervina ca ultim resort in protejarea unei valori sociale, ghidandu-se dupa principiul ''ultima ratio''. Referitor la principiul 'ultima ratio' in materie penala, Curtea observa ca acesta provine din limba latina, sintagma 'ultima' provine din latinul 'ultimus' insemnand 'ultimul', iar 'ratio' in limba latina are semnificatia de 'procedeu', 'metoda', 'plan'. Astfel, 'ultima ratio' are semnificatia comuna de procedeu sau metoda ultima sau finala folosita pentru a atinge scopul urmarit. Curtea apreciaza ca, in materie penala, acest principiu nu trebuie interpretat ca avand semnificatia ca legea penala trebuie privita ca ultima masura aplicata din perspectiva cronologica, ci trebuie interpretat ca avand semnificatia ca legea penala este singura in masura sa atinga scopul urmarit, alte masuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii in realizarea acestui deziderat.

69. Curtea apreciaza ca, in sens larg, scopul urmarit de legiuitor prin legislatia penala este acela de a apara ordinea de drept, iar, in sens restrans, este acela de a apara valori sociale, identificate de legiuitor in partea speciala a Codului penal, acest scop fiind, in principiu, legitim. Totodata, masurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmarit trebuie sa fie adecvate, necesare si sa respecte un just echilibru intre interesul public si cel individual. Curtea retine ca din perspectiva principiului ''ultima ratio'' in materie penala, nu este suficient sa se constate ca faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci aceasta atingere trebuie sa prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care sa justifice sanctiunea penala.

70. Curtea observa ca acest principiu este receptat in jurisprudenta curtilor constitutionale, precum si in cuprinsul unor documente ale Comisiei europene pentru democratie prin drept (Comisia de la Venetia) sau ale altor entitati. Astfel, Curtea Constitutionala a Lituaniei a retinut ca principiul constitutional al statului de drept ar fi incalcat in cazul in care raspunderea juridica a fost stabilita in lege pentru o astfel de fapta care nu este periculoasa pentru societate, si, prin urmare, nu trebuie sanctionata, respectiv o sanctiune stricta (raspunderea juridica) a fost stabilita in lege pentru o fapta care este contrara legii, si a carei sanctiune sau pedeapsa impusa celui care a savarsit-o este in mod evident prea mare, disproportionata (inadecvata) cu incalcarea comisa si, prin urmare, injusta (Decizia din 10 noiembrie 2005, pronuntata in Cazul nr. 01/04). Tribunalul Constitutional din Portugalia a retinut, in esenta, ca intr-un stat democratic bazat pe domnia legii trebuie sa se acorde atentie principiului constitutional potrivit caruia legea penala trebuie sa fie utilizata numai pentru a proteja bunurile si valorile juridice care merita in mod clar o protectie penala (POR-2012-1-008, Codices). De asemenea, Curtea Constitutionala a Ungariei a retinut ca rolul sistemului sanctionator de drept penal ca o masura 'ultima ratio' inseamna, fara indoiala, ca acesta trebuie aplicat in cazul in care masurile reglementate prin intermediul altor ramuri de drept se dovedesc insuficiente. Cu toate acestea, Curtea Constitutionala a Ungariei nu ia in considerare starea sistemului juridic in vigoare, ci ia in considerare si potentialul sau de dezvoltare. Reglementarea incompleta a sistemului de sanctiuni juridice disponibile nu este un argument acceptabil in sine pentru a declara un anumit comportament ca infractiune; restrangerea penala a drepturilor fundamentale constitutionale nu este nici necesara, nici proportionala daca este fundamentata pe astfel de motive [Decizia nr. 18/2004. (V.25.)]. (…)'

In consecinta, Curtea apreciaza ca motivele prezentate de inculpat in sustinerea exceptiei sale de neconstitutionalitate nu sunt de natura sa determine schimbarea jurisprudentei Curtii Constitutionale, atat solutia, cat si considerentele cuprinse in deciziile mentionate isi pastreaza valabilitatea si in cauza de fata”.

* Cititi aici intreaga exceptie de neconstitutionalitate

* Cititi aici incheierea CA Cluj de sesizare a CCR

Cititi intregul serial „Matei Pacurar”:

- „Vietile oamenilor, distruse pentru nimicuri”;

- „DIICOT cere HP pe trafic international de droguri”;

- „Dezlegare in dosarul pictorului”;

- „CCR, sesizata pe traficul international de droguri”;

- „CCR risca sa nenoroceasca un artist”;

- „Inedita motivare”;

- „DIICOT nu se lasa”;

- „Condamnarea ar fi fost un exces de zel”.