Despre avocati nu toata lumea vorbeste de bine. Uneori, exista si motive. Dar oricare ar fi acestea, cand e vorba de problemele lui juridice sau judiciare, cetateanul, fara deosebire de rasa, sex sau profesie, se indreapta disperat catre un profesionist al raporturilor judiciare, catre un aparator al drepturilor fundamentale, catre un contributor la stabilirea dreptatii. Catre un avocat care sa-i apere interesele.

In marile case de avocatura, in general, ca si in cabinete individuale, lucreaza avocati cu experienta sau har, sau si cu experienta si cu har. Si tocmai pentru ca au vocatie (sa o numim asa) tot ei, avocatii respecta principiile ce guverneaza aceasta activitate. Adica: onoarea, demnitatea, probitatea; independenta si mai ales libertatea de a asigura o aparare, consilierea sau medierea in limitele impuse de statutul ce reglementeaza activitatea sa; respectarea secretului profesional, confidentialitatea maxima in privinta consultantei si a oricarui aspect al unei cauze ce i-a fost incredintata; competenta, corectitudinea fata de sine, fata de modul in care profeseaza, solidaritatea in cazul in care profesia este atacata sau se afla in pericol.

Cat despre pozitionarea avocatului fata de statul (de drept) si sistemul judiciar, ei bine, aici e clar ca el se afla in afara a ceea ce numim autoritate judecatoreasca sau sistem judiciar, pentru ca are libertate si independenta, dar fara de el nu se poate infaptui un act de justitie impartial si nici procesele nu ar mai fi echitabile. Practic, am avea doar acuzator, judecator si atat. Adica, dictatura, cu majoritatea avocatilor formolizati in fata unor instante subjugate de institutiile de forta.

Drept urmare, principiile care guverneza avocatura si pe care le-am enumerat deja sunt cele ce trebuie respectate de orice avocat, dupa cum si statul, prin toti reprezentantii lui, trebuie sa respecte principiile avocaturii. Daca ele ar fi incalcate, am avea de-a face ori cu un avocat care nu merita sa (mai) faca parte din acest corp profesional, ori de un stat care, incalcand drepturile si principiile avocatiale, pune in pericol insusi acest corp profesional si nu numai. Pune in pericol chiar dreptul la aparare al oricarui cetatean, hotararea ca act final al judecatii, calitatea acesteia si insusi actul de justitie.

Am facut aceasta expunere introductiva legata de avocatura in ansamblul ei, pentru ca ma frapeaza lipsa de reactie, mutenia, corpului avocatial vizavi de chestiuni care au loc in ultima vreme in efervescenta nationala creata de asa-numita lupta anticoruptie. Desigur, ca jurnalist de investigatii, intotdeauna am sprijinit institutiile statului pentru a asana un astfel de fenomen si pentru a identifica infractori. DAR, atunci cand aceasta lupta capata alte dimensiuni sau mai bine zis, cand in numele acestui razboi cu coruptia sunt incalcate drepturi fundamentale, cand observam ca exista, cam des, victime colaterale, abuzuri, excese sau chiar compromiterea unei profesii prin acuzatii de-a dreptul socante, e dreptul meu sa-mi exprim opinia. Si sa trag un semnal de alarma.

Rolul avocatului. Cateva intrebari

Deunazi, opinia publica a asistat la primele retineri in marele si vechiul dosar privind vanzarea-cumpararea de drepturi litigioase intre Paul Lambrino si firma Reciplia. Printre retinuti se numara si avocatul Robert Rosu. Avocatul este acuzat de constituire de grup organizat, trafic de influenta, complicitate la spalare de bani si la abuz in serviciu daca functionarul a obtinut pentru altul un folos necuvenit cu consecinte deosebit de grave.

In ochii opiniei publice, catusele puse pe mainile avocatului Robert Rosu au echivalat - caci asa reactioneaza societatea - cu certa vinovatie a acestuia. La acel moment, ca de altfel si la acest moment, opinia publica nu cunoaste - pentru ca nu are de unde - probele in aparare ale lui Robert Rosu. Se stiu doar acuzatiile DNA Brasov. Si atat.

Pe scurt, Paul Lambrino, nepotul Regelui Carol al II-lea, a avansat israelienilor Silbertein si Finkelstein si firmei Reciplia propunerea de a le vinde drepturile litigioase asupra unei imense averi pe care o considera a-i fi cuvenita. E vorba, cum stiti, de bunuri mobile si imobile pe care nu le obtinuse inca, prin revendicare sau retrocedare, dar gasise client care sa ii ofere niste milioane de euro contra cedarii acestor drepturi.

Nu am sa ma refer la toata povestea asta extrem de complexa si foarte incalcita, ci doar la amanunte ce tin de rolul avocatului, asa ca nu are sens sa dezvolt aici toata tarasenia din planul princiar ce a urmat dupa perfectarea si parafarea acestei vanzari catre Reciplia, nici cum Paul Lambrino a vandut aceleasi drepturi si altora. E plina media de toate amanuntele reconstructive ale acestei povesti. Am sa ma limitez aici la rolul avocatului Robert Rosu, pentru ca aici am niste mari intrebari legate de modul de actiune si mentalitatea unor anchetatori.

Ca jurnalisti acreditati si specializati de multa vreme pe domeniul Justitiei, atat eu, cat si colegul meu Razvan Savaliuc, cu care fac echipa in presa de aproape 22 de ani, am cunoscut o multime de judecatori, procurori, notari, executori, lichidatori, sefi de institutii, de parchete, de instante si avocati. Printre ei, si pe avocatul Robert Rosu. E un profesionist. Un avocat foarte bun, corect, constiincios, cu rigori clare impuse de legi pe care intotdeauna le-a respectat. Asa e perceput nu numai de mine sau de colegul meu, ci si de alti avocati de la case de avocatura concurentiale, de profesori de Drept de mare calibru. Tocmai de aceea, retinerea lui Robert Rosu a fost surprinzatoare. In privinta acuzatiilor, desigur, ar fi multe de spus, dar asta este treaba avocatilor avocatului. Sa le demonteze. Sa ii dovedeasca nevinovatia.

Totusi, nu pot sa nu ma intreb:

1. Cum e posibil sa acuzi un avocat de constituire de grup organizat doar pentru ca a prestat un serviciu avocatial solicitat candva, in 2007, de niste clienti care, prin liber consimtamant si deplina capacitate de exercitiu, au achiesat la o vanzare-cumparare de drepturi litigioase?

2. Cum poate fi acuzat un avocat de constituire de grup organizat daca nu a facut decat sa acorde servicii juridice in deplina conformitate cu Legea 51/95 si a aparat interesele clientilor sai? Daca asa ar putea sta lucrurile, atunci orice avocat, chiar si unul care apara un prezumtiv criminal - caci orice persoana are dreptul la aparator oriunde in lumea civilizata! - s-ar putea trezi acuzat, mai devreme sau mai tarziu, ca prin serviciul avocatial pe care il presteaza (contracte, notificari, note scrise, cereri, pledoarie etc.) favorizeaza infractorul. Va dati seama ce absurditate?

3. Dar ce s-ar intampla daca orice avocat, maine-poimaine, daca se va afla cu clientul sau intr-un loc unde este obligat contractual sa apere interesele clientului sau, prin toate mijloacele legale, in fata unei institutii, ar putea fi acuzat de trafic de influenta?

4. Si cum ar fi ca, in viitorul apropiat, odata ce precedentul s-ar instala triumfator, ca orice avocat sa se trezeasca acuzat ca, prin natura actelor pe care le incheie si a serviciilor avocatiale pe care le ofera, savarseste un abuz in serviciu? Sau ca, in urma demersurilor strict avocatiale, e complice la spalare de bani? Sa inteleg ca orice avocat poate fi acuzat ca, daca un client al lui spala bani, avocatul e complice la aceasta spalare de bani presupunandu-se ca onorariul pe care l-a luat era plata din bani murdari?

Ma opresc aici. Deocamdata. Din simplul motiv ca sunt curioasa cum raspunde fiecare dintre avocatii patriei la aceste intrebari. Si care ar fi raspunsurile celor care conduc destinele avocaturii din Romania.

Functia de aparare, inexistenta in procedura penala actuala

Revin la partea introductiva pentru a sublinia un fapt ingrijorator: in procedura penala, daca va veti uita la „separarea functiilor judiciare”, veti gasi stipulate: functia de urmarire penala, functia de dispozitie asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei in faza de urmarire penala, functia de verificare a legalitatii trimiterii ori netrimiterii in judecata, functia de judecata. Stiti ce lipseste? FUNCTIA DE APARARE.

In aceste conditii, mai pun o intrebare:

5. Cine a urmarit ca aceasta functie de aparare sa nu mai existe printre functiile judiciare stipulate de lege, in conditiile in care, fara aceasta functie, nu putem vorbi despre stabilirea adevarului, ci doar de abuzuri sau de erori? Lipsa de reactie, tacerea, ii va costa mai devreme sau mai tarziu si pe avocati, si pe justitiabili. Si, inclusiv pe vremelnicii demnitari paralizati de o teama care ii descalifica in fata societatii.

P.S.- Functionarea sistemului judiciar fara avocati este de neconceput. Evolutia sistemului judiciar a fost intotdeauna legata de dezvoltarea profesiei de avocat si de libertatile sale, fara de care nu se poate exercita functia de aparare. De-a lungul istoriei, avocatul a fost ba un auxiliar al sistemului judiciar, ba integrat acestuia (in perioada comunista, cand statul avea tendinta de a-l tine sub control total), ba salariat al statului. Azi, desi avocatura este un corp profesional distinct, e o profesie liberala, regulamentele pe baza carora functioneaza instantele si parchetele nu ofera avocatilor pozitia unui real partener al Justitiei. Chiar daca roba, simbol al justititiei si solemnitatii acestui serviciu public, il pozitioneaza pe avocat egal al procurorului, teoretic stam bine, parctic, aceasta egalitate nu exista!

Din pacate, eu observ cum profesia de avocat - atat de frumoasa, onoranta si indispendabila infaptuirii actului de justitie - se dezvolta din ce in ce mai in afara sistemului judiciar. Ca o excrescenta. Iar excrescentele pot fi inlaturate usor. Iar daca nu, „corpul statal” le accepta si traieste in indiferenta cu ele, cauterizandu-le din cand in cand, ca pe niste papiloame virale.