In dosarul nr.1991A/2019, CCR a admis obiectia de neconstitutionalitate a modificarilor aduse Legii nr.77/2016 privind darea in plata, obiectie formulata in bloc de grupurile parlamentare ale PNL si USR.

Solutia, totalmente injusta, profund gresita si aflata intr-o socanta contradictie cu decizii anterioare ale CCR referitoare la Legea darii in plata, se bazeaza in totalitate pe concluziile judecatorului-raportor, Mona-Maria Pivniceru.

Chiar daca decizia CCR este general obligatorie, solutia avand atributul unei reguli de rang constitutional, este important de vazut, macar de dragul regulii audiatur et altera pars, ca s-ar fi putut ajunge si la alta concluzie, contrara celei impuse de lobby-ul bancar.

Legea darii in plata si, in consecinta, si modificarile aduse acesteia, privesc un numar indefinit de consumatori aflati in stare de supra-indatorare si ruina, pentru care legiuitorul roman nu a gasit inca o solutie, iar aceasta stare de lucruri este cauzata si de CCR, care a barat, uneori cu o inventivitate demna de cauze mai bune[1], orice  incercare de legiferare in intentia de a reduce povara datoriei consumatorilor, intentie, de altfel, benefica si pentru creditorii financiari, care se afunda in credite neperformante si care covarsesc instantele cu peste un milion de dosare de executare silita a simplilor particulari.

In plus, consider ca cele de mai jos pot fi si un serios avertisment asupra unei tendinte periculoase pentru democratie si pentru statul de drept care se manifesta in practica din ultimii 3 ani a CCR, aceea de a se substitui legiuitorului, in toate cazurile in care legea este completata de motivatii ale CCR (asa cum s-a intamplat, de exemplu, cu Legea darii in plata, o lege pervertita, pur si simplu, prin insertia artificiala in lege a conceptului de impreviziune, nevizat de initiatorii legii si de legiuitorul insusi) si in toate cazurile in care legea este considerata neconstitutionala pentru ca nu ar fi “de calitate”, nu ar fi clara sau ca nu ar respecta alte legi, toate aceste motivatii insolite fiind subsumate unui concept foarte imprecis care este evocat de art. 1 alin.5 din Constitutie. Pe motiv ca, printre altele, “respectarea legilor” este obligatorie in Romania, CCR a ajuns sa considere ca de fiecare data cand o lege noua este in contradictie cu legile in vigoare, legea noua poate fi consiedrata, la discretia CCR, contrara Constitutiei. De aici consecinta ca o lege noua nu va putea fi niciodata considerata constitutionala daca nu respecta celelalte legi. O lege noua, cu caracter special, nu va mai putea deroga de la dreptul comun, intrucat nu respecta “legile”. Or, aceasta este mama tuturor aberatiilor interpretarii juridice, intrucat legea speciala este facuta sa deroge de la dreptul comun, iar dreptul pozitiv trebuie sa se primeneasca in permanenta, pentru a putea tine pasul cu transformarile sociale si cu faptul economic continuu. In domeniul protectiei consumatorilor, care este in intregime un drept derogatoriu de la dreptul civil, o asemenea conceptie lipsita de rationalitate ar conduce la neutralizarea unei intregi ramuri de drept, ceea ce nu numai ca ar cauza enorme prejudicii consumatorilor si, indirect, comerciantilor, ci ar pune Romania in postura de a incalca permanent Dreptul Uniunii Europene, lucru interzis de art. 148 din Constitutie.

Mai jos (pct. 1-6) sunt cele cateva consideratii critice la concluziile judecatorului-raportor din dosarul nr.1991A/2019.

1. Cu toate ca ofera argumente teoretice (uneori chiar redundante) privitoare la corectitudinea constitutionala a modificarilor aduse Legii nr.77/2016 privind darea in plata a unor imobile ipotecate (in continuare, Legea DIP), judecatorul – raportor ajunge la concluzii contrare transante, total impotriva “cursului” argumentatiei. Grav este ca aceste solutii sunt bazate pe argumente derizorii in raport de importanta unui document legislativ care priveste un numar atat de mare de subiecti si care a declansat in practica solutii atat de controversate (identificate ca atare chiar de judecatorul-raportor).

Singurele motive retinute pentru declararea neconstutionalitatii modificarilor Legii DIP sunt pretinsa incalcare a dreptului de proprietate al bancii prin faptul ca, spre exemplu, marja de variatie a cursului valutar de 20% fata de cursul originar este prea mica pentru a demonstra o impreviziune, sau ca textele legii nu sunt suficient de clare pentru a proba o calitate inalta a actului legislativ. Asa cum se va arata in continuare, la pct. 3-4, nu numai ca aceste motivatii sunt gresite, dar sunt si in contradictie cu statuarile unor decizii anterioare ale CCR, la care, in mod paradoxal, chiar judecatorul-raportor face referire, in cuprinsul concluziilor.

In plus, aceste argumente incalca jurisprundenta constanta a CJUE, din care rezulta ca, in relatiile dintre consumatori si comercianti, dezechilibrul contractual este prezumat.

2. Partea pozitiva a acestor concluzii contine 4 solutii de retinut:

(i) nu exista motive extrinseci de neconstitutionalitate: avizul CES a fost cerut[2], modificarile suferite de proiect in Camera deputatilor nu incalca principiul bicameralismului, iar lipsa studiului de impact nu este un motiv de neconstitutionalitate[3];

(ii) nimic nu impiedica legiuitorul sa stabileasca motive de impreviziune si chiar prezumtii de impreviziune; judecatorul-raportor retine ca rolul judecatorului nu este inlaturat in cazul in care exista prezumtii legale, chiar si absolute, intrucat prezumtia este o facilitate probatorie, pe care o aplica judecatorul dupa ce stabileste faptul vecin si conex din care decurge prezumtia, creditorul putand combate sustinerile consumatorului atat prin proba incalcarii celorlalte conditii de admisibilitate a notificarii de dare in plata, cat si prin proba contrara faptului vecin si conex din care rezulta prezumtia relativa; 

(iii) in conditiile Legii DIP, creditorul trebuie sa probeze faptul pozitiv contrar impreviziunii, intrucat el are pozitia de reclamant (contestator); consumatorul nu are obligatia de a proba existenta impreviziunii[4];   

(iv) impreviziunea presupune o limitare severa a caracterului comutativ al contractului de credit (adica impreviziunea transforma contractul intr-un pariu riscant pentru consumator), astfel ca este necesara re-echilibrarea lui.

In sectiunea privind aspectele pozitive ale concluziilor judecatorului-raportor, se mai poate remarca lipsa unei analize relative la aplicabilitatea legii la contractele si executarile silite aflate in curs de derulare. Se poate extrage concluzia ca, indirect, judecatorul-raportor nu considera retroactiva legea de modificare a Legii DIP.  

De precizat, insa, ca discutiile teoretice, pretins clarificatoare, referitoare la scopul si obiectivele Legii DIP sunt gresite si pernicioase.

Judecatorul-raportor considera ca Legea DIP nu vizeaza protectia consumatorului, ci reprezinta “o masura cu caracter general avand ca obiect evaluarea impreviziunii in contractele de credit, fara a cuprinde masuri specifice cu caracter protectiv al consumatorului”. De aici concluzia gresita si deosebit de riscanta pentru siguranta circuitului civil ca “sediul materiei” este in Codul civil, si nu in reglementarile europene sau nationale referitoare la clauzele abuzive.

Legea DIP este, insa, categoric o lege de protectie a consumatorului, asa cum o probeaza atat expunerea de motive a legii, cat si textele dedicate definirii obiectului si precizarii subiectilor carora li se aplica aceasta lege (consumatorul si creditorul beneficiar al ipotecii asupra imobilului).

Legea DIP este menita a-l proteja pe consumator de riscul de supra-indatorare si de consecintele ruinei sale financiare. Notiunea de impreviziune si necesitatea de a fi supusa analizei judecatorului de drept comun au fost intruziuni ale instantei de contencios constitutional in cuprinsul Legii DIP, care au alterat continutul legii suficient cat sa permita, ulterior, o neutralizare a sa pe cale judiciara. A face din Legea DIP o lege care priveste impreviziunea inseamna a incalca o competenta care apartine exclusiv legiuitorului si a justifica, retroactiv, modificarea implicita a legii, prin propria interventie a Curtii, care si-a atribuit, anti-constitutional si cu de la sine putere, o competenta de legiuitor (a se vedea, in special, Decizia CCR nr.623/2016, care a completat Legea darii in plata cu conceptul de impreviziune).

CCR nu numai ca nu poate modifica o lege, dar nu are nici comptenta de a sugera cum sa arate legea, intrucat s-ar transforma intr-o a treia camera legiuitoare, cu competente care transcend competentelor Parlamentului.

In plus, consideratia judecatorului-raportor este gresita si pentru ca se bazeaza pe eroarea majora de a analiza Legea DIP din perspectiva legislatiei clauzelor abuzive. Desi legislatia clauzelor abuzive se refera la dezechilibrele care pot aparea in relatiile dintre comercianti si consumatori, cele doua domenii nu se pot confunda, intrucat legislatia clauzelor abuzive are ca tinta dezechilibrele contractuale singularizate, in timp ce Legea DIP are ca tinta supra-indatorarea consumatorilor, adica dezechilibrul patrimonial generic care poate derapa in insolvabilitate (ruina).

Judecatorul-raportor considera, de asemenea, ca Legea DIP reglementeaza starea de impreviziune a contractului de credit si nu “impreviziunea personala” a consumatorului si, de aceea, “executarea silita prin vanzarea imobilului ipotecat poate reprezenta consecinta impreviziunii, dar niciodata impreviziunea in sine”. De aici concluzia ca executarea silita a debitorului nu este un caz de impreviziune si ca o prezumtie de impreviziune aplicata unui asemenea caz ar insemna o incalcare a dreptului de proprietate al bancii.

Dar Legea DIP nu este o lege a impreviziunii contractuale, ci o lege care tinde la preventia sau combaterea starii de supra-indatorare a consumatorului, care este o stare generala de dificultate financiara a acestuia, generata, de cele mai multe ori, de contractele de credit garantate cu ipoteca.

Echilibrand aceste contracte sau, in extremis, impunand efectul stergerii datoriei excesive rezultate din aceste contracte, Legea DIP determina inlocuirea unui debitor supra-indatorat sau ruinat cu unul rezilient si capabil sa isi asume si alte contracte in viitor, ceea ce este benefic si pentru creditori. Legea impune un mecanism de limitare a raspunderii debitorului supra-indatorat sau ruinat similar cu cel reglementat in legislatia insolventei, necesar reinsertiei sale sociale.

O stare de supra-indatorare a debitorului (denumita impropriu “impreviziune personala” de judecatorul-raportor) este o sursa externa de dezechilibru al contractului de credit, un risc supra-adaugat, adica, o forma de impreviziune contractuala, intrucat debitorul aloca din ce in ce mai putine resurse financiare in vederea achitarii datoriilor generate de contractul de credit si agravate de caracterul excesiv al dezechilibrelor intrinseci sau extrinseci ale acestuia.

Un consumator poate fi in stare de impreviziune contractuala, fara a fi inca in stare de supra-indatorare sau ruina, dar un consumator supra-indatorat sau ruinat este cu siguranta in stare de impreviziune contractuala in toate contractele, inclusiv in contractul de credit garantat cu ipoteca asupra imobilului.

In cazul finalizarii executarii silite asupra imobilului (si, mai ales, daca imobilul executat silit este chiar locuinta familiala a debitorului), cand exista un rest de creanta ramas neachitat, in mod evident debitorul va fi in stare de supra-indatorare sau ruina, ceea ce ar trebui sa prezume la modul absolut impreviziunea contractuala. O executare silita asupra veniturilor debitorului (oricum redusa ca urmare a necesitatii acoperirii chiriilor lunare pentru noua locuinta si a celorlalte costuri cauzate de evacuarea din locuinta familiala) este inutila, iar continuarea unei astfel de executari silite este o actiune rau-intentionata, cinica si, de regula, speculativa (restul de creanta se vinde cu preturi derizorii colectorilor de creante, care continua executarea), iar nu o afectare a “dreptului de proprietate” al bancii.    

In fine, judecatorul-raportor mai adauga o eroare fundamentala de apreciere a spiritului Legii DIP, considerand-o, indirect, o lege de protectie sociala a consumatorului pe spezele bancii.

Legea darii in plata si, deci, si modificarile aduse acesteia, este o lege de protectie a consumatorilor, si nu o lege de protectie sociala. Eventualele pierderi rezultate din echilibrarea contractelor de credit sunt in sarcina creditorilor financiari, si nu a statului sau a contribuabililor, o astfel de sanctiune fiind necesara intrucat creditorii financiari au abuzat de puterea lor economica in cazul acelor consumatori care au ajuns in situatia extrema a notificarii de dare in plata a imobilului cu destinatia de locuinta. Echilibrarea contractelor de credit, de altfel, nici nu este o pierdere a creditorilor financiari, ci un castig al acestora, intrucat un numar foarte mare de debitori supra-indatorati sau ruinati, care inseamna pentru banci costuri cu provizioanele bancare si pierderi cauzate de cesiunea la valori derizorii in raport de valoarea nominala a creantelor, poate fi transformat intr-un numar mare de debitori rezilienti, care resuesc sa isi achite ratele, in conditiile reducerii poverii contractului. In conditiile Legii DIP, stergerea datoriei nu se intampla decat in extremis, adica in lipsa altor masuri conventionale sau judiciare de adaptare/revizuire a contractelor sau in situatia in care, dupa finalizarea executarii silite, debitorul a ramas fara bunuri, inclusiv fara casa care constituia locuinta familiala.

Daca o lege de protectia consumatorilor tinde la sanctionarea comerciantului si la obligarea sa la plata sau la suportarea riscurilor, este pentru ca se intentioneaza descurajarea sa si a concurentilor sai de la fapte viitoare de acelasi fel si, mai ales, pentru ca se intentioneaza individualizarea raspunderii la nivelul autorului faptei ilicite, adica bancile abuzive si recalcitrante, si nu dispersia acestei raspunderi in masa mare de clienti ai bancilor (imprumutati sau deponenti) sau a contribuabililor (obligati, din cand in cand, sa suporte prin taxe si impozite, consecintele iresponsabilitatii bancilor, transformata in faliment). 

Legea darii in plata este si o lege de protectie a creditorilor financiari, atat contra consecintelor propriilor abuzuri de putere economica si practici comerciale incorecte, cat si contra abuzurilor si practicilor neloiale ale concurentilor lor.    

Continuitatea afacerii proprii, perenitatea contractului, salvgardarea propriului emolument urmarit prin incheierea contractului, toate acestea reclama mai ales interesul partii aparent (ultra)avantajate de disporportia vadita a prestatiilor, pentru re-echilibrarea contractului. Un partener contractual ruinat treptat, regresiv, de un contract dez-echilibrat, devine un debitor insolvabil, deci un risc de neplata pentru creditori, inclusiv pentru creditor, care este doar aparent avantajat de criza pe care o traverseaza contractul si, implicit, patrimoniul si lichidatile debitorului. In plus, un comportament contractual planificat in vederea colectarii tuturor beneficiilor unor contracte dez-echilibrate, inclusiv prin apelul la sanctiuni penalizatoare si la executari silite, se poate transforma intr-u prejudiciu colateral imens pentru planificator. Este ceea ce se numeste selectie adversa, situatia in care, din motive imperceptibile, infinitezimale, un plan se intoarce impotriva planificatorului. In contracte, daca reactia creditorului (beneficiar nemeritat al crizei contractului sau al inegalitatii sale funciare este inflexibila) este aceea de a refuza re-echilibrarea, privilegiind sanctiunea penalizatoare si executarea silita, clientii si partenerii sai de afaceri vor tine distanta fata de el, evitandu-l, pentru a nu intra sub efectele negative ale acestui comportament (arms length rule). Pe termen mediu si lung, acest comportament al creditorului este perdant, pentru motivul simplu si, in acelasi timp, socant, ca fara incredere, nu exista afaceri.

Un contract construit ca vehicul al unui abuz economic poate fi corectat prin aducerea sa in stare de echilibru. Revizuirea (reconstructia) contractului poate fi un efect al legii (unele clauze sunt nule si fie sunt inlaturate din contract, fie sunt considerate nescrise; unele clauze sunt abuzive si sunt considerate lipsite de efecte in privinta partii slabe a contractului), al intelegerii partilor sau al interventiei judecatorului in contracte. Echilibrul contractual poate fi atins, in extremis, si prin incetarea contractului, cu efect de stergere a datoriilor excesive sau reziduale ale partilor. In esenta, acesta este spiritul Legii DIP, iar efectele sale benefice pentru creditor nu pot fi ratate decat de interpreti fariseici sau rau-intentionati.

3. Interventia legiuitorului in contracte, presupusa de Legea DIP si de legea de modificare a acesteia, nu incalca dreptul de proprietate al bancii asupra creantei rezultate din contract.

Dreptul de proprietate al bancii asupra unei expectatii de creanta nu poate fi mai important decat dreptul consumatorului la un trai decent, dovada stand deciziile anterioare ale CCR referitoare la Lege DIP (dec.nr.623/2016, dec.nr.95/2017, dec.nr.709/2017).

In sensul CEDO si al Protocolului aditional nr. 1 la CEDO, speranta poate fi considerata un “bun” susceptibil de a fi protejat de Conventie, numai daca este legitima. Intrucat expectatia incasarii unei creante financiare nu este un bun propriu-zis, ci o speranta, este evident ca, pentru a putea fi obiect al protectiei dreptului de proprietate, trebuie sa fie o expectatie (asteptare) legitima.

O expectatie de incasare a unei creante excesiv de mare fata de valoarea sa originara, astfel cum a fost preconizata de parti sau, si mai grav, o expectatie a incasarii unei creante cesionate de banca unui colector de creante la o valoare derizorie fata de valoarea sa nominala, nu pot fi considerate “sperante legitime” si, deci nu pot fi obiect ale protectiei dreptului de proprietate.

Impreviziunea inseamna evenimentele imprevizibile, extrinseci contractului, care au determinat majorarea excesiva a creantei si ruinarea debitorului. Re-echilibrarea contractului tinteste readucerea partilor in situatia preconizata la incheierea contractului (rebus sic stantibus) si a contractului la starea sa initiala de act juridic cu caracter comutativ.

Judecatorul-raportor a omis faptul evident ca impreviziunea este un motiv de adaptare sau de revizuire a contractului, care determina o situatie pozitiva pentru banca, caci in locul unui debitor supra-indatorat sau ruinat, banca sau instanta pot pune un debitor rezilient, utilizand mecanismul legii DIP. In lipsa acestui mecanism legal, banca este nevoita sa adopte una dintre aceste optiuni: executarea silita pana la stabilirea starii de insolvabilitate a debitorului (care este o cauza de stergere a datoriei, in conditiile art. 1634 Cciv) sau cesionarea creantei, in pierdere, catre colectorii de creante. Un debitor care este deja executat silit si chiar evacuat din locuinta familiala nu mai este un debitor platitor, ci un cost pentru banca, o pierdere pentru familie si o problema sociala. Or, un astfel de “cadou” oferit creditorului de legiuitor este departe de a putea fi considera o atingere adusa dreptului de proprietate.

Daca impreviziunea din Legea DIP ar fi o incalcare a dreptului de proprietate al bancii asupra creantei rezultate din contract, atunci si impreviziunea din Codul civil ar avea aceeasi caracteristica. Impreviziunea, chiar in acceptiunea data de Codul civil, este o modalitate de adaptare sau de revizuire a contractului, in contradictie cu principiul fortei obligatorii a contractului si in “paguba” dreptului de proprietate asupra intregii creante a creditorului (care nu se sterge decat in situatia extrema in care nu sunt posibile alte modalitati de revizuire a contractului).

4. Prezumtia de impreviziune inserata in textul modificarii Legii DIP era menita a bara tendinta din practica judiciara de a neutraliza Legea DIP, tendinta remarcata si de judecatorul-raportor (p.12-13 din concluzii). Instituirea unei astfel de prezumtii nu ar fi inlaturat rolul judecatorului, ci doar ar fi introdus o facilitate probatorie in favoarea consumatorului (ironic este ca judecatorul – raportor a acceptat-o ca valabila din punct de vedere constitutional).

De altfel, instituirea unei astfel de prezumtii ar fi fost in linie cu legislatia protectiei cosumatorilor, care construieste un sistem de prezumtii in favoarea consumatorului (partea mai slaba a contractului), cum ar fi prezumtia calitatii de consumator, prezumtia pozitiei de victima a practicilor inselatoare, prezumtia de lipsa a negocierii sau prezumtia de dezechilibru contractual. 

Situatiile de impreviziune prezumata exemplificate in lege fie rezulta din directive europene (cresterea cu mai mult de 20% a variantiei de curs al monedei, Directiva 2014/17), fie rezulta din regulamente ale BNR (cresterea costurilor lunare ale creditului cu mai mult de 20% peste pragul maxim de indatorare), fie sunt consecinte ale unor realitati faptice indeniabile (o debitor executat silit, mai ales prin evacuarea din locuinta familiala, este un debitor ruinat, insolvabil, deci un debitor care nu mai poate achita nicio creanta, inclusiv creanta bancii/colectorului de creante).

Cu toate acestea, judecatorul-raportor declara neconstitutionale textele care reglementeaza, pe motiv ca ar incalca dreptul de proprietate al bancii sau ca ar fi imprecis reglementate.

(a) In legatura cu prezumtia de impreviziune rezultata din variatia de curs mai mare de 20% fata de cel avut in vedere la data perfectarii contractului

Judecatorul-raportor remarca faptul ca acest criteriu procentual rezulta din Directiva 2014/17, fiind prevazut si in OUG nr.52/2016, dar contesta utilizarea sa la fixarea unei prezumtii de insolventa, pe motiv ca Directiva ar reglementa un drept la informare a debitorului, si nu impreviziunea. In primul rand, referinta la acest procent este facuta pentru evitarea ambiguitatilor. In al doilea rand, dreptul la informare asupra posibilitatii conversiei este menit a da posibilitatea consumatorului sa demareze din timp cu creditorul proceduri de re-echilibare a contractului, in vederea evitarii sau atenuarii riscului valutar (care este o posibila situatie de impreviziune, asa cum chiar judecatorul-raportor remarca in concluziile sale). In al treilea rand, o astfel de variatie de curs minimala poate avea consecinte incrementale enorme, mai ales daca nu este corectata la timp. Riscul supra-adaugat al unei marje de variatie de minim 20% (care poate fi si de 150-200%, cum a fost cazul creditelor in franci elvetieni) determina o crestere non-lineara a volumului de plati de efectuat, intrucat se adauga in fiecare luna la necesarul de plata, majorand ratele deja scadente cu dobanzi, comisioane si penalitati. Debitorul care ar rata chiar si o plata lunara urmeaza a ajunge in situatie de supra-indatorare si ruina din cauza aceste “mici” variatii de curs.

Din aceasta perpectiva este total gresita aprecierea judecatorului-raportor ca o variatie de 20% este prea mica pentru a revela o impreviziune si, de aceea, prezumtia legala este de natura a incalca dreptul de proprietate al bancii. Aceasta apreciere este cu atat mai de neinteles cu cat judecatorul-raportor constata ca diferentele de curs valutar “de o anumita amploare” pot constitui impreviziune (p.20 din concluzii) si ca introducerea acestor diferente in categoria prezumtiei de impreviziune reprezinta intruziuni (ingerinte) necesare, cu scop legitim si cu caracter adecvat in contractul de credit, care pot afecta dreptul de proprietate al bancii, numai ca variatia de curs este considerata “prea mica” pentru a fi si acceptabila pentru judecatorul-raportor. Ne putem intreba cat de mare ar fi trebuit sa fie aceasta variatie pentru a fi acceptabila pentru judecatorul-raportor – 30%, 50%, 75%? Reducerea analizei la acest criteriu cantitativ face ca aprecierea judecatorului-raportor sa fie foarte subiectiva, discretionara chiar.

In alta ordine de idei, judecatorul-raportor considera ca textul legal este imprecis, intrucat nu precizeaza despre ce valute este vorba. In conditiile in care valutele sunt desemnate ca monede straine care sunt utilizate in schimburile externe ale Romaniei, o asemenea pretentie de “precizare” este absurda. Evident, textul legal nu se putea referi la o valuta anume, ci la orice moneda straina, asa cum fac, de altfel, atat Directiva 2014/17, cat si OUG nr.52/2016.

(b) In legatura cu prezumtia de impreviziune rezultata din depasirea cu mai mult de 20% a pragului maxim de indatorare stabilit de BNR

Gradul de indatorare la care legea se refera este un nivel maxim suportabil pentru consumator, in raport de veniturile sale, si nu gradul maxim de indatorare edictat de BNR. Daca, din varii motive, datoriile totale ale consumatorului cresc abrupt sau, si mai grav, veniturile sale scad accentuat intr-o anumita perioada, este limpede ca situatia sa in contractul de credit se va inrautati.

Sursa extrinseca a impreviziunii, riscul supra-indatorat, provine din starea de supra-indatorare sau de ruina. Judecatorul-raportor a cantonat impreviziunea la contractul in sine, motiv pentru care nu a putut percepe ca acest contract poate fi grav afectat de starea generica a patrimoniului consumatorului.

In plus, in analiza sa, judecatorul-raportor comite eroarea de a lega impreviziunea de miscarile administrative ale BNR, care stabilesc gradul maxim de indatorare. Acest criteriu a fost ales pentru ca reprezinta o referinta certa si asigura si stabilitatate. Dar cazul de impreviziune prezumata are in vedere situatia consumatorului concret, si nu potentialul de actiune administrativa haotica a BNR.

Ironia involuntara a acestei “motivatii” este ca judecatorul-raportor nu are incredere in stabilitatea si predictibilitatea politicilor monetare ale BNR…

(c) In legatura cu cazul de impreviziune rezultat din vanzarea prin executare silita a imobilului ipotecat

In cazul in care imobilul ipotecat este singurul bun de valoare al consumatorului executat silit, iar din pretul sau nu se acopera intreaga creanta, restul creantei devine imposibil de acoperit. Exceptand parti de maxim 1/3 din veniturile lunare ale debitorului, nu mai exista alte bunuri de executabile. Veniturile lunare ale debitorului, in conceptia cinica a judecatorului-raportor, vor putea fi poprite la infinit, intrucat nu sunt suficiente pentru a achita intreaga creanta, de unde consecinta unei inadmisibile captivitati contractuale perpetui a consumatorului.

Este evident, deci, ca o continuare a unei astfel de executari silite dupa vanzarea silita a imobilului ar fi inutila.

Mai mult chiar, daca imobilul executat silit este chiar locuinta familiala a debitorului, atunci acesta va fi nevoit sa aloce o parte consistenta din venituri platii chiriei pentru o noua locuinta. In afara de inutilitatea unei executari pe o treime din veniturile consumatorului, o executare silita contra unui astfel de debitor ar capata si haina unei rele-credinte manifeste. Un comportament cinic al creditorului nu poate fi andosat de CCR sub pretextul protejarii dreptului de proprietate asupra creantei sale.  

In acest caz, impreviziunea (care este un risc, si nu un fapt consumat) este deja depasita de faptul concret al executarii si evacuarii din casa. Creditorul nu mai este in pericol de a nu-si mai incasa creanta, caci debitorul este deja insolvabil. Singurul risc care mai persista dupa executarea silita a imobilului ipotecat este riscul de ruina a debitorului.

Cu toate acestea, textul din legea de modificare a Legii DIP care face din finalizarea executarii silite asupra imobilului – locuinta familiala o prezumtie de impreviziune este declarat neconstitutional, pentru ca... nu ar fi clar.

(d) In legatura cu dispozitia de la pct. 2 [cu referire la art.4 alin. (1/3) din lege]

Ironic, judecatorul-raportor constata ca acest text (care implementa expresis verbis o solutie din decizia nr.623/2016 a CCR, aceea a prezervarii utilitatii sociale a contractului) este constitutional, dar el devine neconstitional pentru ca au fost eliminate toate cazurile de impreviziune prezumata...

5. Judecatorul-raportor critica notiunea de “criza a contractului”, desi in Decizia nr.623/2016 o evoca si chiar o considera bine-venita in spatiul nostru juridic.

Astfel, la pct.102 din aceasta decizie se retine ca „intentia legiuitorului de a face aplicarea institutiei impreviziunii reiese din art. 11 teza intai care face referire la echilibrarea riscurilor izvorand din contractul de credit, precum si din Expunerea de motive a legii, care foloseste expresia "criza a contractului”.

De asemenea, judecatorul-raportor refuza un text care se referea la utilitatea sociala a contractului, desi in aceeasi decizie se retine: „impreviziunea ofera o baza legala pentru adaptarea sau incetarea contractului. Adaptarea are loc atunci cand utilitatea sociala a contractului poate fi mentinuta, pe cand incetarea atunci cand in cazul intervenirii noilor conditii contractul isi pierde utilitatea sociala”.

La pct.98 din decizia citata, CCR retine ca adaptarea contractului pe parcursul executarii sale la noua realitate intervenita echivaleaza cu mentinerea utilitatii sociale a acestuia, mai precis permite executarea in continuare a contractului prin reechilibrarea prestatiilor.

Paradoxal, dec.nr.623/2016 retine: „odata constatata depasirea riscului inerent contractului si survenirea celui supraadaugat, interventia asupra acestuia devine obligatorie si trebuie sa fie efectiva, fie in sensul incetarii, fie in cel al adaptarii sale noilor conditii, ea producand efecte juridice pentru viitor, prestatiile deja executate ramanand castigate contractului”.

La pct.125 din dec.nr.623/2016, CCR retine: „legiuitorul nu contesta caracterul cert, lichid si exigibil al creantei, ci limiteaza executarea acesteia la concurenta bunului imobil ipotecat. Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, pretul sau garantiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, in respectul art. 57 din Constitutie, a garantiei asociate contractului de credit, astfel incat executarea silita a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit, sa continue. Nici executarea de bunavoie, nici cea silita a obligatiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului in cazul intervenirii unei impreviziuni in executarea acestuia.

La pct.126-127 din motivarea deciziei nr.623/2016, CCR constata ca darea in plata este o forma indirecta de executare a contractului de crediti imobiliar : „nu numai ca executarea silita continua, dar creditorul isi poate vedea realizata creanta, in conditiile impreviziunii, la nivelul bunului imobil pe care a inteles ca il solicite drept garantie pentru executarea obligatiilor prevazute in contractul de credit; masura legislativa criticata [...] nu reprezinta o ingerinta in realizarea actului de justitie sau a dreptului la un proces echitabil, ci o aplicare justa, in spiritul bunei-credinte si a echitatii, a teoriei impreviziunii in faza executarii silite”.

La pct. 128, CCR a retinut conform careia statul protejeaza dreptul de proprietate in conditiile exercitarii sale cu buna-credinta.

Cu toate acestea, cele mai importante texte inserate in legea de modificare a Legii DIP au fost declarate neconstitutionale pentru ca ar incalca dreptul de proprietate al bancii. Distinctia buna-credinta/rea-credinta, regilile relative la ingerinta in dreptul de proprietate, necesitatea prezervarii utilitatii sociale a contractului nu mai au nicio relevanta, cu toate ca sunt concepte si solutii care au capatat atributul de reguli constitutionale, de vreme ce sunt inserate in decizii „general obligatorii” ale CCR.

6. In raporturile juridice dintre consumatori si comercianti, dezechilibrul contractual este prezumat, in favoarea consumatorilor.

CJUE a aratat in mod constant[5] ca legea si judecatorul contrapun echilibrului formal ce rezulta din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiti sa adere un echilibru real, de natura a da proportionalitate prestatiilor partilor. Echilibrul formal care rezulta din contractele comerciantilor cu consumatorii este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestatiilor partilor, in care cel puternic isi creeaza in mod unilateral oportunitatea de a cistiga, in dauna (sau spre ruina) celui slab. Interventia judiciara in contract este menita a inlatura aceasta ipocrizie, ignorind aceasta aparenta de echilibru.

In speta Aziz (cauza C‑415/11) s-a retinut ca dispozitiile de natura imperativa din legislatia protectiei consumatorilor urmaresc sa substituie echilibrul contractual formal printr‑un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti. Instanta nationala “este obligata […] sa suplineasca dezechilibrul existent intre consumator si vanzator sau furnizor”.

Prezumtia de dezechilibru se aplica si in cazurile in care dezechilibrul este determinat de o situatie de impreviziune, exterioara contractului, chiar daca dezechilibrul se materializeaza ulterior incheierii sau perfectarii contractului.

Prezumtia dezechilibrului se mentine si in litigiile unde se invoca impreviziunea, intrucat este vorba de un raport juridic intre un consumator si un comerciant care este esentialemente inegalitar. Impreviziunea este, desigur, un element exterior contractului, care survine incheierii acestuia, si care face excesiv de oneroase obligatiile uneia dintre parti. In contractele consumatorilor cu comerciantii, dezechilibrul semnificativ, prezumat de legislatia protectiei consumatorilor, pe temeiul inegalitatii funciare intre drepturile si obligatiile partilor, este agravat de acest element exterior.