Semiprezidentialismul, ca sistem politic, a aparut mult mai tarziu decat celelalte doua tipuri de regimuri politice consacrate, cel prezidential si cel parlamentar. In anii saizeci ai secolului trecut, reputatul sociolog si politolog francez Maurice Duverger a elaborat conceptul si modelul analitic al semiprezidentialismului. Se considera, de principiu, ca semiprezidentialismul deriva din cele doua, aflandu-se la jumatatea drumului intre sistemele prezidential si parlamentar. In practica insa lucrurile sunt ceva mai complicate si nuantate.

Regimul politic romanesc este considerat a fi unul semiprezidential. M. Duverger a introdus (dupa anul 1992) in categoria statelor cu regimuri politice semiprezidentiale tari precum Polonia, Bulgaria, Lituania, Romania s.a. Pentru intelegerea semiprezidentialismului romanesc este necesar sa cunoastem mecanismul functionarii sistemului asa cum este el perceput si asezat in randul regimurilor politice de stiinta politica. Aceasta releva ca in sistemul semiprezidential presedintele este ales in mod direct de catre electorat (la fel ca in sistemele prezidentiale), dar puterea o imparte cu primul ministru care trebuie sa aiba sprijin parlamentar. Caracteristica esentiala a acestui regim politic se apreciaza ca fiind o structura de autoritate duala. In consecinta, orice constitutie semiprezidentiala trebuie sa stabileasca un „aranjament” intre presedinte si primul ministru care conduce guvernul. Mentinandu-ne in sfera doctrinara, se considera ca definitia unanim acceptata a semiprezidentialismului a fost formulata de Robert Elgie. „Un regim semiprezidential – apreciaza acesta – poate fi definit prin situatia in care un presedinte ales in mod direct sau prin vot popular pentru o perioada determinata exista alaturi de un prim-ministru si de un cabinet care este raspunzator in mod colectiv fata de parlament”. Dar constitutia de referinta care a servit ca model practic unor constitutii semiprezidentiale a fost cea a celei de a Cincea Republici Franceze elaborata in anul 1958, in vigoare si in prezent. In legatura cu aceasta constitutie, Giovanni Sartori apreciaza ca astazi „semiprezidentialismul francez a devenit un sistem mixt autentic bazat pe o structura de autoritate duala flexibila, adica pe un executiv bicefal al carui «prim cap» se schimba – oscileaza – dupa cum se schimba combinatiile majoritatii. Cu o majoritate unificata, presedintele prevaleaza asupra primului ministru, iar constitutia care se aplica este cea materiala – conventiile constitutionale (acestea fiind – conform lui A.V. Dicey – reguli sociale care apar in practicile comunitatii politice si care impun limite puterilor guvernamentale pentru folosirea discretionara a puterii – s.n.-M.A). Invers, si in mod alternativ, cu o majoritate disjuncta, cel care prevaleaza este primul ministru sustinut de propria majoritate parlamentara, si aceasta intrucat constitutia formala (litera textului constitutional) ii confera dreptul sa guverneze la propriu… Desigur, orice structura bicefala poate deveni conflictuala si violenta… Nu exista nicio asigurare ca acest lucru nu se poate intampla sau ca nu se va intampla semiprezidentialismului francez”. L-am citat in extenso pe cel care este considerat a fi cel mai filozof dintre politologi (G. Sartori), pentru a sublinia faptul ca semiprezidentialismul (fie el si cel francez) este departe de a fi perfect, ca este un sistem politic care trebuie aplicat cu buna credinta si in care „jocul politic” trebuie respectat cu rigurozitate. Analizand textul lui Sartori se observa unele aprecieri (precum „autoritate duala flexibila”, „executiv bicefal” s.a.) care, daca nu respecta conventiile constitutiei, pot genera „conflicte si violenta”.

Raymond Aron atragea atentia, inca din anul 1981, asupra faptului ca „Preşedintele Republicii este autoritatea suprema atata timp cat dispune de majoritatea in Adunarea Nationala (Parlamentul francez – s.n-M.A.), dar trebuie sa abandoneze realitatea puterii prim-ministrului daca un partid, altul decat al sau, preia controlul in legislativ”. Un deceniu mai tarziu, Sartori remarca faptul ca „Presedintia se adapteaza la circumstante, dar nu se transforma. Problema este: se va adapta aceasta sau va adopta o directie conflictuala.” Fiind vorba despre o tara cu o democratie autentica, in care „jocul politic” este respectat cu rigoare, in care legitimitatea detinerii puterii este unul din elementele esentiale ale acestui joc, starea conflictuala nu s-a manifestat. In acest sens, Gabriela Tanasescu are o remarca edificatoare: „Pana in prezent presedintii si prim-ministrii «opozanti» si-au jucat cartile cu masura si inteligenta si au demonstrat ca semiprezidentialismul are resurse sa evite esecul”. Iata deci ca un sistem politic care nu este perfect poate functiona, chiar performant, cu conditia ca sa existe buna credinta si respect pentru interesul public.

Dupa aceasta sumara prezentare a modului in care functioneaza sistemul semiprezidential ca sistem politic, sa ne referim la semiprezidentialismul romanesc. In prealabil, trebuie sa informam cititorii ca aceasta problema de insemnatate deosebita pentru sistemul politic romanesc beneficiaza si in prezent de cel putin doua analize de exceptie. Prima este comunicarea intitulata „Despre sistemul constitutional romanesc” pe care profesorul Giovanni Sartori a sustinut-o in anul 2001 cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. Cea de a doua este lucrarea „Semiprezidentialismul in Romania” a cercetatorului dr. Gabriela Tanasescu, aparuta in anul 2015. Analize, dupa opinia noastra, inca putin cunoscute, ceea ce explica, in parte, ignoranta in abordarea acestei probleme in spatiul public si nu numai.

Adunarea insarcinata, dupa inlaturarea regimului totalitar, cu elaborarea Constitutiei Romaniei a avut o sarcina deloc usoara. Constituanta trebuia sa elaboreze o lege fundamentala democratica dupa mai bine de jumatate de secol, timp in care tara a fost condusa de regimuri politice dictatoriale. S-a stabilit ca Romania sa aiba un regim politic semiprezidential, luandu-se drept model Constitutia franceza, in vigoare din anul 1958. Dar fiind inca sub impresia sistemului politic opresiv anterior, membrii Constituantei au diminuat din atributiile prezidentiale specifice semiprezidentialismului francez, transferandu-le catre zona specifica tipului parlamentar si diminuand flexibilitatea sistemului. Aceste probleme au fost riguros analizate de Sartori in comunicarea stiintifica la care ne-am referit anterior. El a luat in discutie mai multe articole ale Legii fundamentale care vizeaza Presedintele Romaniei, articole care se refera la rolul presedintelui, numirea guvernului, consultarea si participarea la sedintele acestuia, dizolvarea Parlamentului. Analiza ce l-a determinat pe ilustrul profesor sa conchida ca „In urma acestor considerente, decurge ca presedintele roman este sprijinit de constitutie, dar nu suficient de sustinut pentru a permite o interpretare semiprezidentiala a sistemului politic”, el apreciind (in anul 2001) ca deocamdata sistemul functioneaza totusi, revizuirea fiind dezirabila doar cand circumstantele o impun. Asadar, membrii Constituantei s-au abatut, din motivele aratate anterior, de la „modelul consacrat” al semiprezidentialismului (cel francez), fara a realiza complicatiile ce se pot ivi ulterior. Ceea ce s-a si intamplat. Sistemul a inceput sa schiopateze din momentul in care fostul presedinte al Romaniei a dorit sa devina, cu largul concurs al unei parti a clasei politice, „presedinte jucator”, adica un presedinte „mai prezidential”. Drept urmare, acesta a intervenit, nu de putine ori, in procesul deciziilor parlamentare si in puterile prim-ministrului. Au fost situatii in care Constituţia nu a functionat ca instrument ce limiteaza, obliga si pune sub control exercitiul puterii politice, lucrurile perpetuandu-se. S-a incercat, si in buna masura s-a reusit, eludarea faptului ca in semiprezidentialism nu exista un detinator exclusiv al puterii executive.

Inainte de a continua, sa lamurim o chestiune privitoare la relatia presedintelui cu partidul care l-a propulsat in aceasta functie. Raspunsul, dupa opinia noastra, nu poate fi decat in favoarea acestei legaturi. Nici un text constitutional nu interzice explicit acest lucru. Ar fi si lipsit de realism sa credem ca dupa alegeri legatura presedintelui cu partidul din care provine, pe care l-a condus, care l-a propus si i-a sustinut alegerea, se va rupe. Acest lucru nu se intampla in statele cu sisteme semiprezidentiale consacrate, fiind uzuala sintagma „partidul presedintelui” care poate detine majoritatea parlamentara sau se afla in opozitie. Este de notorietate ca, atunci cand partidul presedintelui se afla la guvernare, avand majoritate parlamentara, acesta, ca parte a executivului dual, isi poate promova cu succes initiativele. Problema care trebuie luata in discutie este insa aceea cum poate fi promovat la guvernare un guvern agreat de presedinte, „un guvern al meu”, dupa cum s-a exprimat actualul presedinte al tarii. Dupa parerea noastra, acest fapt se poate realiza exclusiv prin alegeri, ele asigurand legitimitatea guvernarii. Aceasta problema nu are nicio legatura cu functia de mediere pe care presedintele este tinut de Constitutie sa o exercite intre puterile statului si intre stat si societate. Ea trebuie indeplinita cu buna credinta ori de cate ori situatia politica o cere.

Revenim la problema executivului bicefal. Chiar daca Constitutia Romaniei a diminuat din atributiile prezidentiale specifice semiprezidentialismului, trebuie spus ca actualului text constitutional nu i se pot da interpretari pentru ca presedintele sa fie „suficient de sustinut”. Episodul „presedintelui jucator” a generat si genereaza situatii in care Legea fundamentala nu functioneaza ca instrument ce pune sub control exercitiul puterii politice. Teoria politica apreciaza ca, fara schimbarea structurilor lor formale sau a tipurilor de constitutie, regimurile politice care devin „mai prezidentiale” sporesc autonomia presedintelui si, implicit, „responsabilitatea sa executiva unipersonala” (T. Poguntke si P. Webb). Aceasta implica o putere sporita ce conduce la cresterea zonelor de control autonom: guvern, administratie, justitie, media, servicii secrete. O serie de „sustinatori loiali” numiti in pozitii cheie exercita, concomitent, presiuni asupra rivalilor politici pentru compromiterea sau chiar eliminarea acestora. Nu facem acum o analiza a pericolului „prezidentializarii” in sistemul semiprezidential romanesc sau a modului in care „sustinatorii loiali” au lucrat in acest scop, dar, in ultimul deceniu, s-a discutat frecvent despre asemenea lucruri in spatiul public, ceea ce inseamna ca fenomenul exista si trebuie diminuat sensibil.

Dupa cum putem constata, problematica semiprezidentialismului romanesc este complexa si dificila. Lucrurile se vor putea indrepta intr-o oarecare masura, sistemul avand limite recunoscute, printr-o revizuire a Constitutiei. Dupa o experienta de aproape trei decenii de semiprezidentialism romanesc se vor putea elimina, prin efortul conjugat al tuturor fortelor politice, ambiguitatile si neclaritatile constitutionale care au generat conflicte constitutionale si fortari ale Constitutiei. Lucru deloc simplu insa daca avem in vedere incercarea anterioara care a debutat la inceputul anului 2013 si a esuat la inceputul lui 2015. Pana la revizuire persista insa intrebarea daca presedintele se poate „adapta la circumstante”. Exista posibilitati generate de cerinta tot mai apasata a electoratului de a fi adus in prim plan interesul si „binele public”. Cu conditia ca si clasa politica sa vrea si sa fie capabila sa inteleaga cum se desfasoara „jocul politic” in situatia unui executiv dual. Vom evoca in acest sens aprecierile lui R. Aron care remarca ca presedintele este autoritatea suprema atata timp cat detine majoritatea parlamentara. Cam in acelasi fel privesc lucrurile si personalitati precum Duverger, Vedel sau Lijphart. Ca sa nu mai vorbim de Sartori care considera ca „ideea sistemului semi-prezidential este de a dispune cele doua centre de putere in oscilatie unul fata de celalalt. Depinde de cine «controleaza» majoritatea in parlament”. In consecinta, Preşedintele Romaniei avand, cum mentionam anterior, legaturi, nu numai afective, cu partidul care l-a propus si i-a sustinut alegerea, atunci cand acest partid detine majoritatea parlamentara poate forma (in conditiile prevazute de Constitutie) „un guvern al sau”, devenind astfel o putere executiva reala, altfel el indeplinind numai o inalta functie de reprezentare prevazuta de Legea fundamentala. In oricare dintre situatii insa, presedintele si premierul (ca parti ale executivului) trebuie sa coabiteze, chiar sa lucreze impreuna, in chestiuni ce vizeaza realizarea reformelor si politicilor, a numirii ministrilor si functionarilor de rang inalt. In caz contrar, apare ceea ce stiinta politica defineste a fi un „conflict intraexecutiv”, conflict care are loc intre presedinte si primul ministru asupra controlului ramurii executive (Thomas Sedelius). Lucru care in ultimul an s-a intamplat in mod frecvent si pe care cele doua personalitati ale executivului bicefal trebuie, sunt obligate chiar, sa il evite, avand in vedere ca una din cerintele esentiale ale legitimitatii puterii este aceea ca cei care detin puterea politica sa „nu-si exercite mandatul impotriva intereselor de baza ale poporului”. Manifestarea unor conflicte intraexecutive este considerata neproductiva si chiar periculoasa pentru democratie si statul de drept. Ele sunt o „amenintare potentiala a eficacitatii politice si chiar a stabilitatii sistemului, ca sursa a unor conflicte ulterioare exacerbate” (Gabriela Tanasescu).

In acest demers publicistic am supus atentiei unele probleme care, dupa opinia noastra, nu sunt corect cunoscute si dezbatute, in primul rand in spatiul politic. Unele, chiar cunoscute, sunt ignorate cu buna stiinta. Credem ca problemele semiprezidentialismului romanesc ar trebui sa stea mai mult in atentia specialistilor. Prin analiza stiintifica si in afara oricarei ingerinte politice pot fi furnizate datele necesare clasei politice obligate sa lucreze in folosul public pentru a evita esecul unor guvernari si a creste eficienta actului de guvernare, in general. Momentul pregatirii si desfasurarii campaniei electorale pentru alegerea Presedintelui Romaniei credem ca este propice pentru a deschide o discutie politica in acest sens.