Judecatoarea Camelia Bogdan (foto) de la Curtea de Apel Bucuresti recidiveaza! Nu i-a ajuns ca a fost reclamata la Consiliul Superior al Magistraturii pentru ca, in 2014, a incalcat legea si a emis comentarii fata de dosarul “Loteria”, cauza aflata in curs de judecata la aceea data si din care a fost scoasa ca urmare a admiterii cererii de recuzare pentru antepronuntare, ca acum, in 2015, face fix acelasi lucru in dosarul “Rafo 2”. Daca in 2014 Camelia Bogdan a fost acuzata de George Copos si de avocatii acestuia ca si-a permis sa isi dea cu parerea si sa ofere indicatii despre cum ar trebui sa fie interpretata legea in vederea confiscarii speciale in dosarul “Loteria”, in 2015 Camelia Bogdan gaseste de cuviinta sa vorbeasca iar despre un dosar care i-a trecut prin mana si sa iasa in apararea judecatorului Alexandru Mihai Mihalcea, arandu-le judecatorilor de la Inalta Curte de Casatie si Justitie de ce se impune respingerea cererii de stramutare formulata in dosarul “Rafo 2”.

Culmea tupeului este ca noile opinii emise de judecatoarea Camelia Bogdan, si cuprinse intr-un articol publicat pe site-ul juridice.ro, au fost publicate fix in ziua in care judecatorii supremi Iulian Dragomir, Luciana Mera si Silvia Cerbu au judecat cererea de stramutare formulata de avocatii din dosarul “Rafo 2” - in care afaceristul Ovidiu Tender a fost condamnat la 12 ani si 7 luni de inchisoare - motivata pe lipsa impartialitatii judecatorului Alexandru Mihai Mihalcea, unul dintre judecatorii completului CAB care a pronuntat decizia definitiva in “Rafo 2”, fostul sau coleg de complet din “Telepatia”, dar si din “Rafo 1” si chiar "Rafo 2". In acest din urma dosar, Camelia Bogdan a fost initial repartizata in complet cu Alexandru Mihalcea, pentru ca apoi acesta sa fie scos din complet si sa fie inlocuit cu judecatorul Daniel Dontete. Alaturi de Dontete, Camelia Bogdan a fost recuzata cu succes de avocati si inlocuita de, surpriza, Alexandru Mihalcea si judecatoarea Georgiana Tudor.

Si mai grav este ca articolul vast al Cameliei Bogdan (pe care il puteti integral citi aici) numit “Abtinere. Judecator care si-a spus parerea intr-o cauza anterioara. Netemeinicie” analizeaza chiar cauza care face obiectul cererii de stramutare de la ICCJ! Adica motivul pentru care Mihalcea a fost recuzat si care a formulat obiectul cererii de stramutare judecata joi, 16 iulie 2015, de judecatorii supremi, respectiv ca a judecat dosarul “Rafo 2” dupa ce a solutionat, alaturi de Camelia Bogdan, dosarul “Rafo 1”, ceea ce poate infrange aparenta de impartialitate.

In articolul publicat pe Juridice.ro, Camelia Bogdan analizeaza cauza in care judecatorul Alexandru Mihai Mihalcea a formulat cerere de abtinere invocand incompatibilitatea, intrucat a luat parte la solutionarea in apel a dosarului "Rafo 1" in care era vizat Marian Iancu cel care, prin repartizare aleatorie, a ajuns sa fie judecat si condamnat in dosarul "Rafo 2" de acelasi Alexandru Mihai Mihalcea. De mentionat ca cele doua cauze “Rafo 1” si “Rafo 2” au inceput in acelasi dosar de urmarire penala, ca ulterior cauza sa fie disjunsa.

In comentariul asupra acestei spete, judecatoarea Camelia Bogdan sustine ca “simplul fapt ca judecatorul a judecat un coinculpat nu este, prin el insusi, suficient sa trezeasca indoieli cu privire la impartialitatea judecatorului in cauza reclamantului”, ceea ce poate fi real, daca cele doua cauze nu ar avea legatura una cu alta. In acest caz insa, cele doua spete au pornit din acelasi dosar de urmarire penala si au ajuns sa fie judecata de acelasi judecator. Ne-am obisnuit insa cu abordarea judecatoarei Camelia Bogdan de a interpreta legea dupa bunul plac si de a extrage din norme doar ce ii este favorabil.

Totodata, judecatoarea Camelia Bogdan mai retine in comentariul sau ca “pentru a fi susceptibil de recuzare, este important de verificat daca judecatorul, inca de la prima audienta, s-a pronuntat pe fondul litigiului, adica in privinta vinovatiei persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni". Nu mai are sens sa spunem ca prima audienta in dosarul “Rafo 2” a fost ca si ultima, tinand cont de rapiditatea cu care s-a judecat apelul acestei cauze.

In opinia Cameliei Bogdan, invocarea in cazul incompatibilitatii a unor motive care nu privesc impartialitatea instantei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunta de catre judecatorul recuzat, pentru ca in final, sa afirme ca “admisibilitatea unei cereri de abtinere nu este de natura sa atraga per se si temeinicia acesteia”, atat timp cat nu se dovedeste ca judecatorul s-a pronuntat pe fondul cauzei si asupra vinovatiei persoanei inculpate.

Adica, asa cum a facut chiar ea in dosarul “Loteria”, in vremea in care se afla la Tribunalul Bucuresti si a fost recuzata de avocati pe motiv ca “nu s-a limitat doar la a pune in discutie luarea masurilor asiguratorii, ci s-a pronuntat in sensul luarii acestor masuri”, dar si ca “a prefigurat solutia finala din dosar”. Sau cum a facut in 20 august 2014, cu doar cinci zile inainte de pronuntarea unei hotarari definitive in dosarul “Loteria”, cand intr-un studiu a indicat cum ar trebui sa fie aplicata legea in acest dosar, netinanand cont ca a facut parte din completul care a judecat aceasta cauza, pana cand a fost scoasa din complet odata cu admiterea cererii de recuzare a sa.

Asta da exemplu de integritate si deontologie!

Solicitam CSM sa se sesiseze din oficiu fata de practica judecatoarei Camelia Bogdan de la Curtea de Apel Bucuresti!

Cititi aici pasaje din vastul articol publicat de Camelia Bogan pe juridice.ro:

“Comentariu.

Incheierea comentata ridica o chestiune privitoare la valentele sintagmelor de „banuiala legitima” si de „aparenta de impartialitate” care ar putea justifica, de asemenea, admiterea unei cereri de abtinere/recuzare motivat de aspectul ca judecatorul a mai intrat in alcatuirea unui complet care a pronuntat o decizie definitiva intr-o cauza anterioara, iar cauza in care se formuleaza declaratie de abtinere are la baza un rechizitoriu care a fost intocmit intr-un dosar disjuns din dosarul de urmarire penala, dosar care are ca obiect alte fapte decat cele analizate la solutionarea definitiva a cauzei anterioare.

In demersul nostru stiintific vom pleca de la premisa potrivit careia impartialitatea se analizeaza in raport cu solutia ce se poate pronunta pe fondul cauzei, cu trimitere la dispozitiile cuprinse in art. 396 C. proc. pen.: din analiza acestor texte de lege, retinem ca, pentru a dispune condamnarea unei persoane acuzate de savarsirea unei infractiuni, judecatorul trebuie sa constate, mai presus de orice indoiala rezonabila, intrunirea continutului constitutiv al unei infractiuni si imputabilitatea acesteia persoanei acuzate (actus rei, adica fapta, si mens rea, adica latura subiectiva, trebuie probate dincolo de orice indoiala rezonabila); altfel spus, exista obligatia de abtinere/admitere a recuzarii atunci cand din conduita judecatorului transpare banuiala legitima ca si-ar fi putut forma convingerea dincolo de orice dubiu rezonabil cu privire la vreuna din faptele deduse judecatii in privinta carora judecatorul va pronunta vreuna din principalele solutii pe fondul cauzei prevazute de art. 396 C. poc. pen.: achitare, condamnare sau incetarea procesului penal.

Se cuvine, de asemenea, precizat, ca, in doctrina de specialitate, s-a statuat principiul potrivit caruia nicio parte nu-si poate alege judecatorul: cu toate acestea – arata acelasi autor[2]-, exista in cadrul procedurilor civile sau penale un mecanism procedural conceput nu pentru a alege judecatorul, ci pentru ca judecatorul sa se aplece asupra unei cauze in conformitate cu normele de drept și de procedura si sa nu existe niciun indiciu de partinire in infaptuirea activitatii de judecata: in arhitectonica Codului roman de procedura penala, recuzarea intemeiata pe dispozitiile cuprinse in art. 64 alin. 1 lit. f) constituie un incident procedural de natura a conferi partii interesate certitudinea ca judecatorul satisface exigenta de impartialitate cuprinsa in continutul dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a indatoririlor fundamentale, ratificata de Statul roman prin Legea nr. 30/1994.

In doctrina de specialitate, incompatibilitatea a fost definita ca fiind imposibilitatea legala pentru un subiect procesual de a participa intr-o cauza penala, spre a nu influenta caracterul echitabil al procesului penal[3].

In ceea ce priveste cazul de incompatibilitate prevazut in art. 47 alin. 2 din Codul de procedura penala din 1968, in literatura de specialitate s-a exprimat parerea in sensul ca pozitia de incompatibilitate trebuie sa vizeze solutionarea fondului cauzei, iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de exemplu: nu exista incompatibilitate cand judecatorul s-a pronuntat asupra luarii unei masuri asiguratorii[4]). Doctrina a precizat ca a solutiona cauza insemna a rezolva chestiunile privitoare la existenta faptei penale, a vinovatiei sau a nevinovatiei faptuitorului, iar in caile de atac sa fie in legatura cu solutionarea fondului acestora[5].

In doctrina franceza[6] se mai evidentiaza ca recuzarea a fost din toate timpurile conceputa ca un mijloc procedural menit a garanta impartialitatea justitiei, considerat principiu diriguitor al procesului penal inca din secolul al XII-lea. In Evul Mediu, sub influenta canonistilor, orice dubiu privind impartialitatea unui judecator putea da nastere unei cereri de recuzare[7].

Reglementand exigentele infaptuirii justitiei, Ordonanta civila din 1667, cuprinzand dispozitii proprii vizand procedura penala, a pus bazele regimului recuzarii, dispozitiile fiind ulterior preluate in Codul francez de procedura civila de la 1806, iar Curtea de Casatie a umplut vidul juridic continut in Codul de instructie criminala de la 1808 care nu reglementa procedura recuzarii juratilor pe motiv de suspiciune legitima, trimitand la dispozitiile de drept comun pentru celelalte ramurile de drept cuprinse in Codul de procedura civila (Crim. 13 févr. 1846, DP 1846. 1. 153) [8].

In lumina jurisprudentei constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului[9], impartialitatea instantei de judecata, in sensul art. 6 paragraf 1 este analizata atat sub aspect subiectiv, cat si sub aspect obiectiv[10]. Prin prisma demersului subiectiv, judecatorii sunt datori sa se abtina sa manifeste o parere preconceputa[11], iar prin prisma demersului obiectiv, judecatorul trebuie sa ofere suficiente garantii pentru a exclude orice dubiu ca ar putea actiona partinitor intr-un litigiu dedus judecatii[12].

Impartialitatea, conform demersului subiectiv, se prezuma pana la proba contrarie, atitudinea partinitoare a judecatorului intr-o anumita cauza urmand a fi dovedita[13]. Printre cazurile rare cand se poate contura motivul de incompatibilitate a fost si acela in care judecatorul si-ar fi exprimat parerea, calificand apararea inculpatului ca fiind „incredibila”, „scandaloasa”, „mincinoasa” si „respingatoare”[14].

Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina daca judecatorul ofera suficiente garantii pentru a exclude orice banuiala legitima in privinta sa[15]. In aplicarea acestui test, opinia partii cu privire la impartialitatea judecatorului cauzei este importanta, dar nu decisiva. Esential este ca banuielile referitoare la impartialitate sa poata fi justificate rezonabil, caz in care judecatorul banuit de incompatibilitate trebuie sa se retraga de la solutionarea cauzei[16]. Curtea Europeana admite ca nu exista o delimitare clara intre aspectul obiectiv si cel subiectiv si ca, pentru a statua asupra impartialitatii judecatorului, acelasi act al unui judecator poate fi analizat atat prin prisma demersului subiectiv, cat si obiectiv[17].

Curtea Europeana, analizand potrivit testului obiectiv impartialitatea instantei atunci cand un judecator s-a pronuntat in cauza intr-un stadiu anterior al procedurii[18], a decis ca aceasta nu constituie, in sine, o incalcare a Conventiei, determinante fiind intinderea si natura deciziilor pe care instanta le-a luat[19].

Nu mai putin adevarat este ca si judecatorul are obligatia sa se abtina atunci cand ar exista o suspiciune legitima privind impartialitatea sa.

Chestiunea care se ridica este daca aceasta obligatie ii incumba in dosarele trimise in judecata constituite in cauzele disjunse, solutia de disjungere fiind inserata intr-un rechizitoriu care a investit instanta cu alte fapte decat cele deduse judecatii.

In acest sens, se cuvine observat ca, in lumina principiilor statuate in jurisprudenta CEDO, simplul fapt ca judecatorul a judecat un coinculpat nu este, prin el insusi, suficient sa trezeasca indoieli cu privire la impartialitatea judecatorului in cauza reclamantului. Dupa cum practica a demonstrat, cauzele penale presupun frecvent ca judecatorii sa solutioneze varii dosare in care figureaza ca inculpati mai multe persoane. Activitatea instantelor penale ar fi blocata daca, doar din cauza acestei imprejurari, impartialitatea judecatorului ar fi pusa sub semnul intrebarii. Este nevoie de o analiza suplimentara pentru a determina daca hotararile pronuntate anterior contin constatari care in realitate anticipeaza vinovatia inculpatului in cauza.

Sub acest aspect, Curtea a acceptat anterior ca, in cauzele penale complexe implicand mai multe persoane care nu pot fi judecate impreuna, mentiunile instantei de judecata cu privire la participarea tertelor persoane, care ulterior ar putea fi judecate separat, pot fi necesare pentru stabilirea vinovatiei celor ce sunt judecati. Instantele judecatoresti sunt obligate sa stabileasca situatia de fapt relevanta pentru tragerea la raspundere penala a inculpatului cat mai exact cu putinta si nu pot prezenta faptele constatate ca pe niste simple afirmatii sau suspiciuni[20].

Reiteram ca, in jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, se mentioneaza ca impartialitatea magistratului se prezuma pana la proba contrara, iar punctul de vedere al persoanei interesate sub acest aspect nu joaca un rol determinant, ci trebuie sa fie justificat in mod obiectiv[21].

Curtea Europeana a respins ca inadmisibila cererea reclamantului care s-a plans de faptul ca i-a fost solutionata cauza de aceeasi doi judecatori care se pronuntasera cu privire la coinculpatul sau si, astfel, ar trebui ipso iure inlaturat de la judecata, intrucat cunostea deja imprejurarile comiterii presupusei fapte, in conditiile in care nu s-a demonstrat ca cele statuate prin prima hotarare cu privire la implicarea sa in comiterea faptei au depasit ceea ce era necesar si/sau contineau judecati de valoare ce ii erau defavorabile[22].

(...)

De altfel, si in lumina jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a statuat cu titlu de principiu ca, in ipoteza in care inculpatii au fost trimiși in judecata chiar prin același rechizitoriu, pentru infractiuni intre care exista stare de conexitate sau indivizibilitate, judecatorul care a solutionat cauza conform procedurii prevazute in art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpatii trimiși in judecata nu devine incompatibil sa judece cauza disjunsa, potrivit procedurii prevazute in art. 3201 C. proc. pen., cu privire la ceilalti inculpati[26]. intr-o astfel de ipoteza, in care toti inculpatii, inclusiv inculpatii din cauza disjunsa, beneficiaza de dispozitiile art. 3201 C. proc. pen., nu exista cazul de incompatibilitate prevazut in art. 47 alin. (2) C. proc. pen.[27].

In aplicarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, Inalta Curte de Casatie si Justitie a mai statuat ca nici judecatorul care a solutionat cauza conform procedurii prevazute in art. 3201 C. proc. pen. de la 1968 cu privire la unul dintre inculpatii trimiși in judecata prin același rechizitoriu pentru o infractiune la savarșirea careia au participat doua persoane, a disjuns cauza cu privire la al doilea inculpat și a mentionat in considerentele sentintei de condamnare ca fapta a fost savarșita de catre inculpatul condamnat impreuna cu o alta persoana, nenominalizata, nu devine incompatibil sa judece actiunea penala și civila cu privire la al doilea inculpat, intrucat nu și-a exprimat parerea cu privire la solutia ce ar putea fi data in cauza disjunsa in sensul art. 47 alin. (2) C. proc. pen.de la 1968, nefacand nicio referire la posibila vinovatie sau nevinovatie a celui de-al doilea inculpat și nici la fondul invinuirilor formulate prin rechizitoriu impotriva acestuia[28].

(…)

Mutatis mutandis, rationamentul Inaltei Curti poate fi transpus si in dezlegarea problemei de drept vizand temeinicia abtinerii judecatorului in cazul in care s-a pronuntat pentru alte fapte dintr-un alt dosar de urmarire penala din care s-a disjuns cauza in care formuleaza cerere de abtinere.

Retinem, asadar, ca pentru a fi susceptibil de recuzare, este important de verificat daca judecatorul, inca de la prima audienta, s-a pronuntat pe fondul litigiului, adica in privinta vinovatiei persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni[29].

Se cuvine retinut ca intra in sfera de incidenta a art. 64 alin. 1 lit. f C. proc. pen., acele temeiuri cu privire la care exista suspiciunea rezonabila ca judecatorul ia o masura cu privire la care lasa sa se inteleaga, dincolo de orice dubiu rezonabil, ca si-a creat convingerea cu privire la vinovatia vreunuia dintre inculpati.

De lege lata, apreciem, insa, ca invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevazut in art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedura penala a unor motive care nu privesc impartialitatea instantei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunta de catre judecatorul recuzat.

In ceea ce priveste solutia care s-ar putea pronunta in ipoteza in care prin prisma cazului de incompatibilitate prevazut in art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedura penala s-ar invoca unele motive care nu privesc impartialitatea instantei pe calea abtinerii, apreciem ca admisibilitatea unei cereri de abtinere nu este de natura sa atraga per se si temeinicia acesteia: in mod corect, in incheierea atacata, a fost respinsa declaratia de abtinere a domnului judecator M. A. M., de vreme ce, in mod evident, nu a fost demonstrat ca, prin solutionarea unui alt dosar, judecatorul s-ar fi pronuntat pe fondul litigiului, adica in privinta vinovatiei vreunei persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni in dosarul in care a formulat declaratia de abtinere".