Justitia romana – cea mai putin sau cea mai gresit reformata dintre puterile statului – a inceput sa capete o fata pentru marele public. 

Mai exact doua fete: Livia Stanciu impreuna cu „partenerul de nadejde” Laura Kovesi este una dintre ele; Gabriela Baltag, Risantea Gagescu, Dana Girbovan, o alta. Pe de o parte, „baronii justitiei” – corupti de bani, de putere, de gustul pentru privilegii, de tentatia cardasiilor politice etc; pe de alta parte, „magistratii liberi” pe care baronatul vrea sa ii transforme, daca nu a facut-o inca, in „iobagi ai justitiei”.

Cand regele Frederic cel Mare a dorit sa confiste moara unui amarat de morar din Postdam pentru ca pe locul ocupat de aceasta sa isi construiasca palat, morarul nu s-a speriat de puterea suveranului si l-a obligat sa renunte amintindu-i ca deasupra lui „mai sunt niste judecatori la Berlin”. Omul simplu si sarac exprima astfel, cu cateva secole in urma, convingerea ca intre dreptul fortei si forta dreptului cea din urma prevaleaza. Superbul palat Sans Souci ridicat de „Regele-soldat” si copia morii care se zice ca apartinuse acelui morar anonim stau astazi alaturi si poarta peste timp simbolul maret al suprematiei unei justitii cu adevarat independente intr-o ordine democratica functionala. O justitie care nu aplatizeaza ierarhia sociala si nu submineaza respectul pentru elite dar care asigura egalitatea dintre rege si taran, dintre lideri si popor in fata legii acceptate de toti ca fiind dreapta. O justitie in acelasi timp sabie pentru cel care conduce si armura pentru cel condus.

In Romania de azi dna Livia Stanciu reprezinta „justitia puterii” care se proclama independenta. O independenta avand sensul de „absoluta”, „nelimitata”; adica in afara oricarui control si scutita de orice raspundere. Dna Gabriela Baltag reprezinta „puterea justitiei” sau „justitia-putere” a carei independenta se doreste a fi ingradita pana la anihilare de catre cea dintai, prin actiunea unui mecanism infernal alcatuit din DNA, SRI si ICCJ, agregate in CSM si avand CCR ca sistem de siguranta iar Inspectia judiciara pe post de „Sfanta Inchizitie”. Acestui mecanism orientat de o agenda politica proprie, un judecator onest si hotararile pronuntate de el cu greu ii pot scapa. „Reforma justitiei” – pusa la cale de ex presedintele Basescu si fortele antidemocratice pe care deopotriva le-a condus si servit – a constat tocmai in proiectarea si realizarea mecanismului respectiv.

In care dintre aceste doua „justitii” ar trebui sa aiba oare incredere romanii? in „justitia baronilor” sau in „justitia magistratilor liberi”? La cine ar trebui sa se gandeasca romanul atunci cand abuzat de puterea executiva sau de catre un semen de al lui isi zice ca „mai sunt judecatori in Romania” si isi pune ultima speranta in „impartitorii dreptatii”? La „tiranii justitiei” gata sa distruga vieti pentru a-si pastra si spori privilegiile sau la „apostolii justitiei” gata sa accepte martirajul in slujba dreptatii? Ori, mult mai simplu, de catre cine ar vrea sa fie judecat romanul de rand? De catre cei asemenea dnei Stanciu sau de cei asemenea dnei Baltag? Si, in functie de aceasta, cu care dintre cele doua „justitii” se solidarizeaza; pe care vrea sa o apere? Cu „justitia jefuitorilor” sau cu „justitia norodului”?

Alegerea pe care trebuie sa o faca acum romanii este obligatorie intrucat in mod normal cuvantul „justitie” este lipsit de plural. Nu poate exista decat o singura justitie iar nu mai multe. Cand justitia este plurala, asa cum aberant se intampla in prezent in Romania, suma „justitiilor” este injustitia absoluta. Aceasta tulbura societatea romaneasca mai mult si mai durabil decat derapajele morale ale clasei politice actuale cu toate viciile ei tinand de incompetenta, lacomie, iresponsabilitate si coruptie. Caci iata, justitia poate stavili coruptia politicienilor (cu referire la care incompetenta este pacatul cel mai mare) dar politicienii (mai ales fara un sprijin popular militant) cu greu pot limita coruptia justitiei.

Gasim aici argumentul care justifica si chiar impune iesirea cetatenilor romani din amortire si exprimarea publica pe retelele sociale si in cadrul organizatiilor neguvernamentale (acelea care nu sunt controlate din strainatate), dar si prin petitii adresate Parlamentului, a sprijinului pentru asociatiile si uniunile celor care activeaza in campul justitiei (judecatori, procurori, avocati deopotriva) in lupta lor cu un Consiliu Suprem al Magistraturii (si, desigur, prin el cu celelalte institutii amintite anterior ale caror agende politice acesta le integreaza) care din garant al independentei justitiei s-a transformat in opresor al justitei; din institutie reprezentativa a magistratilor liberi, in oligarhie a magistraturii; din intruchipare a unei puteri aflate in echilibru democratic cu legislativul si executivul, in agent al unui nou sistem totalitar.

In atare context un bun inceput este denuntarea Inspectiei judiciare ca „politie a gandirii”. Pretextand ca ar apara „independenta justitiei” aceasta interzice punerea in discutie a oricarei hotarari judecatoresti sau orice critica adusa felului in care se consuma actul de justitie. Critica, vezi Doamne, i-ar pune pe magistrati sub presiune ingradindu-le independenta si ar reduce increderea populatiei in puterea judecatoreasca.

Nimic mai fals! In ordinea democratica nimeni nu este in afara criticii si nimanui nu i se poate interzice dreptul la opinie. Independenta justitiei se refera la obligativitatea executarii hotararilor judecatoresti care, potrivit unei conventii sociale fundamentand o fictiune juridica, tin loc de adevar (deci nu sunt adevarul) – res judicata pro veritate habetur. De asemenea, ea priveste imprejurarea ca judecatorii nu pot fi sanctionati pentru hotararile pe care le dau, ceea ce implicit spune ca nimeni nu ii poate obliga sa dea anumite hotarari. Garantia acestei independente este inamovibilitatea judecatorilor; adica privilegiul lor de a nu fi schimbati din functie indiferent de hotararile pe care le pronunta. Asta este tot.

Ceea ce nu inseamna ca judecatorii nu pot fi criticati, ca hotararile lor nu pot fi puse in discutie si mai ales ca inamovibilitatea poate fi confundata cu impunitatea. Un judecator poate fi revocat atunci cand abuzeaza de puterile sale. Judecatorul trebuie sa raspunda pentru prejudiciile produse cu vinovatie prin hotararile sale. Judecatorul poate fi pedepsit pentru hotararile date cu rea credinta. Acolo unde este multa putere trebuie sa fie si multa raspundere. Putere fara raspundere nu poate exista.

Iata, insa, ca Inspectia judiciara interzice critica si vrea sa puna in catuse inclusiv gandul, lipsindu-ne de libertatea de a reflecta, a ne indoi, a cugeta si a fi in dezacord. Printr-o aberatie legislativa, acestui organism constituit de catre si in cadrul puterii judecatoresti (in care abuziv s-au insinuat si procurorii), i s-a acordat si competenta de a se pronunta asupra atitudinii unor persoane din afara autoritatii judiciare – oameni politici, ministri, parlamentari, activisti sociali, jurnalisti, analisti politici, profesori etc. – care prin declaratiile lor ar aduce atingere „independentei si credibilitatii justitiei”. Cu alte cuvinte, disputele autoritatii judiciare cu tertii sunt arbitrate de un instrument al autoritatii judiciare. Conflictul de interese este evident dar nimeni nu se sesizeaza.

Inspectia judiciara nu poate aplica sanctiuni celor din afara sferei justitiei. Simplele condamnari mediatice pe banda rulanta la care s-a dedat si pretentia ca in numele independentei justitiei sa ii scuteasca pe magistrati de orice critica referitoare la incompetenta sau la turpitudinile lor, au avut insa multiple efecte negative. in primul rand ele au compromis increderea in seriozitatea CSM. In al doilea rand au impins Inspectia judiciara insasi in derizoriu; caci tot ceea ce este excesiv este derizoriu. Un alt efect negativ a fost evident impiedicarea corectarii greselilor justitiei, primul pas catre corectarea greselii fiind admiterea ei. Or, daca orice critica este respinsa, oricat de independenta ar fi justitia, magistratii nu vor sti niciodata ce au de indreptat. in fine, poate cea mai grava urmare a lamentatiilor si blamurilor partizane ale Inspectiei judiciare a fost acela de a oferi unor puteri straine pretexte pentru a se amesteca in treburile interne ale Romaniei si a o marginaliza in cadrul comunitatii internationale. Acesta este un act antinational care se cere aspru pedepsit.

Un aspect nebanuit proband nocivitatea Inspectiei judiciare pentru ordinea democratica a Romaniei si statul de drept roman, a aparut la declansarea cercetarii disciplinare impotriva presedintei Asociatiei magistratilor din Romania, judecatoarea Gabriela Baltag, ca urmare a declaratiei prin care aceasta a apreciat ca atitudinea dnei Livia Stanciu in cazul Rarinca a compromis prestigiul si credibilitatea justitiei facandu-o incompatibila cu functia de Presedinte al ICCJ. Pentru a proceda astfel Inspectia judiciara a invocat textul halucinant al art. 18 alin 2 din asa zisul Cod deontologic al judecatorilor si procurorilor, potrivit caruia „Judecatorii si procurorii nu isi pot exprima parerea cu privire la probitatea profesionala si morala a colegilor lor.”

Cine oare sa isi fi batut capul pana acum sa cerceteze regulile de ordine interioara pe care si le-au stabilit magistratii pentru a-si organiza intre ei exercitiul puterilor ce le fusesera conferite de Constitutia Romaniei democrate?! Pana acum credeam ca anatemele aruncate de Inspectia judiciara asupra „ereticilor” din afara „sistemului” sunt doar expresia unui autoritarism infantil prin care o putere narcisista voia sa se apere de maniera bolsevica impotriva oricarei contestari venite din afara ei de la puterile concurente sau de la societatea civila. Cine oare sa fi banuit ca in chiar interiorul sau „sistemul” s-a organizat asemenea unei secte care interzice indoiala, libertatea de constiinta si libertatea de expresie, conferind astfel infailibilitate ierarhiei, nomenclaturii judecatoresti, baronatului magistraturii?!

Daca judecatorii si procurorii de rand nu au voie sa isi exprime parerile cu privire la probitatea confratilor lor, in schimb Inspectia judiciara, in calitatea ei de Sfanta Inchizitie a magistraturii, are competenta legala sa ii controleze si sa ii critice pe magistrati, predandu-i apoi „bratului secular” care este CSM, pentru aplicarea sanctiunii cuvenite. Este vorba de acel CSM devenit un conclav al „baronatului magistraturii”. Prin urmare, doar „iobagilor” magistraturii le este interzisa libertatea de expresie si le este impusa omerta. „Baronii” pot acuza si condamna inainte chiar ca ostracizatul sa prinda de veste.

Atunci cand „iobagii” s-au rasculat si i-au revocat pe cativa dintre membrii CSM pe care formal tot ei ii alesesera, Curtea Constitutionala – „garda pretoriana” a violatorilor Constitutiei romane – a inabusit revolta declarand articolele de lege si principiile pe care acestia intemeiasera revocarea ca neconstitutionale. Tot asa cum neconstitutionale au fost declarate diferite articole din Regulamentele de functionare ale puterii legislative. Tot asa cum neconstitutionala a fost declarata vointa a sapte milioane si jumatate de romani care s-au pronuntat prin referendum in 2012 pentru demiterea presedintelui Republicii. Nimeni nu s-a considerat indreptatit insa sa verifice constitutionalitatea regulamentelor cu care s-a dotat „garantul independentei justitiei”, CSM.

Articolul 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede ca: „orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.” Articolul 30 din Constitutia Romaniei consacra la randul sau in acelasi spirit libertatea de exprimare.

CSM si Inspectia judiciara s-au plasat insa deasupra Constitutiei si deasupra acestor principii; adica impotriva libertatii si in afara democratiei. Ele au compromis astfel si independenta justitiei caci puterea judecatoreasca nu se poate bucura de independenta in afara, respectiv in relatia cu celelalte puteri, atat timp cat este opresiva inauntru, in relatia cu ai sai.

Pentru democratie si libertati s-a murit in 1989. Au facut-o cei care au crezut sincer in aceste valori, nefiind implicati cu nimic in manopera externa menita a ingenunchia Romania in afara sub cuvant ca o elibereaza in interior. Un sfert de secol mai tarziu un „sistem represiv” care in mod abuziv si-a luat numele de „justitie”, neaga libertatea si democratia. Nu numai in raport cu ansamblul societatii dar si in relatia cu acei magistrati care continua sa creada in separatia si echilibrul puterilor, in independenta responsabila a justitiei, precum si in respectul pentru drepturile omului. In masura in care autoritatea judiciara a devenit o oligarhie, promotor si bastion al unei noi ordini dictatoriale, ea trebuie readusa la disciplina democratica si in serviciul cetatii.

Urgenta acum si cu valoare de proiect national nu este modificarea Codului penal sau a Codului de procedura penala ci reabilitarea democratiei romanesti, in primul rand prin redefinirea si completarea sistemului drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor (inclusiv a „magistratilor liberi” care desigur se regasesc si in CSM, iCCJ sau DNA, fiind supusi acelorasi amenintari, limitari si vexatiuni cu marea masa a magistratilor onesti) cumulativ cu proiectarea unui mecanism de garantare efectiva a acestora. Sa o facem in numele adevaratilor martiri si eroi ai luptei pentru libertate si libertati, pentru democratie si pluralism, in apararea adevaratei justitii si a independentei magistratilor probi, curajosi si competenti!