La ce te mai poti astepta de la o entitate care isi indica domiciliul intr-un loc si domiciliaza in altul?! Ma refer, in speta, la Comisia de la Venetia, care are sediul la Strasbourg. Ca in faimoasa expresie atribuita lui Tudor Arghezi, ea una spune si alta… fumeaza.

---

Citind concluziile Comisiei de la Venetia pentru democratie prin drept cu privire la legile justitiei si apoi la amendarea codurilor penal si de procedura penala romane, m-am intrebat daca acest for tehnocrat cu atributii consultative nu si-a pierdut cumva mintile si vrea sa se sinucida compromitandu-si orice credibilitate? Intrebarea se intemeia nu atat pe aberatiile juridice ale documentului, cat mai ales, din punct de vedere al fondului, pe contradictia dintre respectivele concluzii si avizele anterioare cu valoare de principiu ale aceleiasi Comisii, iar din punct de vedere al formei, pe contrastul intre tonul imperativ, aproape obraznic, al „recomandarilor” si traditia de modestie, discretie si rezerva caracteristica manifestarilor sale publice anterioare.

Tocmai pe acele principii de drept si democratie, ca si pe acele traditii de sobrietate si neutralitate politica s-a cladit prestigiul Comisiei de la Venetia. De ce se renunta la ele acum? De ce si-au luat tehnocratii reputati care compun si dau credibilitate Comisiei, acest aer de aroganta hegemonica? Cum se explica acest salt mortal de la obiectivitatea, seninatatea si consecventa olimpiene de altadata, la imoralitatea dublelor standarde si la irationalitatea concluziilor ghidate de interese politice?

Cu mai multe luni in urma, pe cand Presedintele Iohannis cerea parerea Comisiei de la Venetia cu privire la proiectele de legi amintite, cunoscand avizele anterioare ale acesteia, constant reconfirmate, anticipam ca si-a asumat riscul unui demers esuat, doar pentru a castiga timpul necesar organizarii unor lovituri de forta in strada. Nu m-am inselat.

Tot atunci, insa, am exprimat convingerea ca, desi se va afla sub presiunea politica a hegemonilor UE interesati in dominarea (Romaniei) prin drept, profesionistii „venetieni” nu vor accepta sa dea obrazul pe rusine. In afirmarea acestei convingeri insesi era ascunsa o temere si trebuie sa recunosc astazi ca prin ea vorbea mai mult dorinta decat certitudinea. Caci intr-adevar, traim in epoca in care puterea a ajuns sa corupa adevarul, iar decadenta nu putea sa nu atinga si altadata falnica si respectabila Comisie pentru democratie prin drept.

Cu aceste sentimente, ganduri si intrebari am facut ceea ce mai nimeni am impresia ca nu a facut-o: am citit toate cele treizeci de pagini ale avizului privind legile justitiei (respectiv considerentle acestuia) in unica versiune originala disponibila, redactata in limba engleza. Efortul a meritat pe deplin.

Sub aspect intelectual textul produce in creier senzatia pe care ti-o da auzul unui scrasnet. Un text prolix, contradictoriu si cu vadita intentie ininteligibil, marturisind efortul dureros al autorilor de a impaca principiile si precedentele notorii ale Comisiei, cu comandamentele politice secrete ale protagonistilor Consiliului Europei, organizatia interguvernamentala a carei anexa tehnica este. Aceiasi cu protagonistii UE si promotorii Europei cu mai multe viteze.

Merita mentionat ca de cand Rusia, exasperata de dublele standarde promovate in Consiliul Europei, a pus sub semnul intrebarii contributia sa la finantarea acestei organizatii, altminteri, cu totul ignorata in Europa Occidentala, supravietuirea sa si a organismelor satelite, precum Comisia de la Venetia, a ajuns la mana bunavointei tartorilor vesteuropeni, in frunte cu Germania merkeliana. Si - nu-i asa? - cine plateste orchestra, acela comanda muzica.

In astfel de conditii avizul este imposibil de rezumat in mod coerent sau de explicat rational. Il citesti si te crucesti. Atat.

Ceea ce poate fi descris este metoda. O metoda perversa care nu poate duce decat la concluzii perverse.

Astfel, in legatura cu fiecare problema abordata se prezinta mai intai solutiile alternative. Apoi se evidentiaza si compara meritele uneia (cea favorizata) cu dezavantajele celorlalte. Evident, atuurile celor din urma nu sunt mentionate. De aici rezulta, eventual senzatii, impresii, dar nu concluzii logice.

Pe de alta parte, sunt reamintite principiile de urmat. Ele sunt cele cunoscute de mult si proclamate anterior de Comisie. Prin urmare Comisia este, chipurile, consecventa. Ea nu se dezice. Cand se trece la compararea principiilor cu legislatia romana, insa, comparatia nu se face prin cautarea liniilor principiale ale acesteia, care la prima vedere sunt conforme cu standardele, ci la detalii istorice din afara legii, cum ar fi revocarea sefei DNA; imprejurare care capata valoare de principiu. Daca „zeita anticoruptiei” a fost revocata in baza unor legi care respecta valorile statului de drept stabilite de Comisie anterior, inseamna ca acele legi submineaza lupta impotriva coruptiei si, desi asa ni se pare, in realitate principiile nu sunt respectate. Prin urmare, legile ar trebui modificate prin incalcarea vechilor principii exact in numele respectului pentru acestea. Nebunie, nu-i asa!?

Cu alte cuvinte, nu principiile determina regula, ci tinta politica o determina, de la regula intorcandu-ne apoi la principii pentru a le fixa intelesul in functie de ea.

Nici macar acest pragmatism imoral nu este urmat cu consecventa. Numirile procurorilor sefi nu ar trebui sa fie politice, se spune. Pentru ca in propozitia fix urmatoare sa se afirme ca ele pot fi politice, caci altfel… nu se prea poate. Decizia politica trebuie luata insa printr-un mecanism care sa asigure echilibrul puterilor implicate. Culmea este ca nu se vorbeste despre echilibrul dintre puterea judecatoreasca si cea executiva, ci de echilibrul dintre „seful statului” (tratat, dupa nevoi, cand ca fiind politic, cand apolitic) si executiv; mai ales, se subliniaza, atunci cand acestia apartin unor partide diferite. Se recunoaste cuma ca un asemenea bipolarism decizional blocheaza decizia, iar, adaugam noi, o decizie blocata nu rezolva o problema, ci creaza altele constand in tensiuni si instabilitate politica, dar Comisia nu merge cu rationamentul mai departe. Ne lasa pe noi sa decidem.

Comisia stie ca in Constitutia Romaniei functia de „sef al statului” nu exista, si intelege perfect ca intre a „reprezenta statul” si a-i fi „sef” este distanta mare. Spre deosebire de Presedintele Romaniei si prietenii sai politici - parlamentari, comunitari (stradali) si extracomunitari - ea evita sa le identifice explicit, dar sugereaza ca, daca are probleme cu aplicarea avizului sau, Romania sa isi modifice Constitutia (sic!).

Avizul subliniaza ca deciziile Curtii Constitutionale ale Romaniei trebuie respectate, Comisia neavand competenta de a le judeca. Dupa care imediat revine prin a cere ca in numele valorilor statului de drept si, evident, ale luptei impotriva coruptiei, legislatia romana sa adopte reglementari pe care CCR le-a declarat neconstitutionale. Ceea ce echivaleaza cu a spune ca Romania are o Constitutie incompatibila cu statul de drept. De aceea s-ar si impune revizuirea ei.

Numai gandul ca aceasta ar insemna recurgerea la referendum, precum si amintirea invalidarii ultimelor doua referendumuri pentru lipsa cvorumului de prezenta, da masura seriozitatii unei atari recomandari. Cum in popor totul se personalizeaza, oare cati vor veni sa voteze pentru a spori puterile dlui Iohannis, cel disparut de la sesiunea Consiliului European?

In context, nu se poate trece cu vederea avizul favorabil dat in 1993 chiar de catre Comisia de la Venetia Constitutiei Romaniei, apreciata ca fiind perfect aliniata standardelor democratiei, statului de drept si drepturilor omului. Ce s-a schimbat de atunci si pana acum in teoria statului de drept, de nu mai este buna Constitutia Romaniei si ni se cere sa o abandonam?

Raspunsul la aceasta cerere nu poate fi decat unul singur: asa ceva nu se poate pentru ca, a abandona Constitutia Romaniei ar fi primul pas pentru abandonarea Romaniei!

Cu privire la sectia parchetului specializata in cercetarea magistratilor, Pitia venetiana de la Strasbourg, vorbeste la fel. Sectia specializata nu prea este buna, trebuind mai bine sa se recurga la ... procurori specializati. Acesta nu este limbaj de expert juridic, ci de cutra politica. Sectia specializata a fost creata tocmai pentru a avea procurori specializati, care fac asta si nu altele.

In fine, este de remarcat ca aproape toate subcapitolele incep cu precizarea ca, intr-adevar, nu exista uniformitate in Europa cu privire la reglementarea chestiunilor in discutie, prin urmare putandu-se si asa si asa. Atunci de ce toata tevatura? De ce aceasta remarca esentiala cu privire la caracterul neobligatoriu si chiar neconcludent al recomandarilor Comisiei nu este pusa in capul sau in coada concluziilor documentului sau?

Este evident ca aceasta dialectica mizerabila nu poate duce la aplicarea vreunei sanctiuni internationale impotriva Romaniei. Daca s-ar pune serios o asemenea problema, toate aceste ambiguitati ar trebui clarificate si atunci s-ar ramane doar cu principiile reafirmate in aviz, curatate de zgura neomarxista. (Eminenta profesoara Yolanda Eminescu spunea, inca inainte de 1989, ca dialectica marxista este construita astfel incat sa se poata demonstra orice concluzie formulata inainte de orice demonstratie.)

Avizul acesta are, in realitate, doar doua functii, ambele fara legatura cu scopul sau declarat. Pe de o parte, de a da apa la moara miscarilor de strada si fortelor politice antinationale si antidemocratice din Romania, astfel incat tara sa fie supusa unor tensiuni si confruntari politice permanente, instabilitatea launtrica anuland capacitatea de rezistenta fata de presiunile din afara. Pe de alta parte, sa ofere pretexte pentru lasarea Romaniei in cercul periferic al UE cu mai multe viteze.

Daca acestea sunt obiectivele, nu modificarea legislatiei noastre le poate evita, ci doar feminitatea romanilor in apararea Constitutiei lor si in respingerea hotarata a tuturor atacurilor la adresa interesului lor national, asa cum il definesc ei, in sistemul de referinte intern si in cel european deopotriva.