Sondajele arata ca mai mult de jumatate din populatia tarii nu are incredere in felul in care se solutioneaza cauzele in instante. Daca asa stau lucrurile, nu poate fi vorba doar de cei implicati in cele doua milioane de litigii care, ni se spune, ajung anual pe masa judecatorilor, ci de mult mai multi cetateni. Semnificativ de multi, in orice caz, incat se cuvine sa ne intrebam: de ce? de unde vine neincrederea? Opinia mea este ca sunt piedici in functionarea institutiilor de drept care duc la neincredere. Iata o seama dintre ele.

Unii preopinenti politici isi ataca rivalii, in tara si la Bruxelles sau Berlin, acuzand strident „acestia nu au incredere in justitie!”, ca si cum aici ar fi un argument. Sa o spunem direct: nimeni, absolut nimeni nu poate fi banuit ca nu are incredere in justitie. Nu exista vreun fapt care sa sprijine o asemenea acuzare. In fapt, justitia este o valoare (cu presupozitii, fireste, complexe) pe care orice cetatean matur si-o doreste. Nu justitia starneste, in fapt, neincredere, ci felul cum este impartita dreptatea in sentintele din sistemul judiciar, incat disputa are sens pe terenul functionarii institutiilor acestuia.

Un fapt nu mai poate fi ocolit. La noi se discuta prea putin ce inseamna si la ce ne obliga justitia ca valoare, alaturi de alte valori, precum adevarul, solidaritatea, integritatea, si se raporteaza prea rar procedurile judiciare la imperativul realizarii efective, in cazul dat, a justitiei. Din nefericire, se discuta prea putin care este sensul legii si al penalitatii pe care o atrage incalcarea ei. Discutandu-se prea putin, la propriu, despre justitie – ceea ce este, desigur, la drept vorbind, o chestiune culturala pretentioasa – controversa devine iute dezlanata, cum este astazi.

Atunci cand se discuta despre functionarea sistemului judiciar, se invoca nevoia independentei magistratilor ca si conditie a infaptuirii dreptatii. Faptul este de salutat. in Romania, invocarea este intensa si de inteles datorita unor factori contextuali: anii multi de presiune politica asupra magistratilor si influentarea politica de care sistemul judiciar nu s-a izbavit nici acum, la care se adauga folosirea de catre politicieni fara performante a independentei magistratilor ca slogan electorale.

Orice om matur, trebuie spus, isi doreste independenta magistratilor. Se poate observa, de altfel, ca disputa actuala in jurul justitiei din Romania nu este, in fapt, intre adeptii independentei magistratilor si adversarii ei, ci mai curand intre cei care proclama „independenta justitiei” (care este de fapt o tautologie, justitia fiind prin natura ei legata la ochi!) dupa ce au instaurat controlul politic asupra sistemului, pe de o parte, si cei care observa controlul si il denunta, de partea cealalta. Primii vor independenta dupa ce au ocupat pozitiile de decizie cheie in sistemul judiciar cu oamenii lor, ceilalti observa faptul, dar il exprima prea putin clar si energic. In definitiv, nici o tara comparabila nu a facut din numirea procurorilor generali obiectiv de confruntare politica, precum se face in Romania ultimului deceniu. Oricine poate banui care este miza.

Daca privim cu luciditate lucrurile, atunci se observa cu ochiul liber ca o piedica a sistemului judiciar din Romania momentului actual provine chiar din controlul politic asupra sistemului, asigurat deja, sa o spunem cu franchete, de insesi numirile procurorilor si judecatorilor de varf de catre o presedintie profund politizata.

Cu siguranta, magistratii sunt, ca orice alta categorie profesionala, oameni diferiti intre ei, dar nu se poate contesta ca multi isi exercita cu probitate profesiunea. A generaliza orice despre magistrati, in bine sau mai putin bine, este la fel de gresit ca si in cazul oricarei altei categorii profesionale. Daca este o problema si, cu siguranta, este, atunci este vorba despre un control politic asupra sistemului judiciar, care este in prea mare masura la dispozitia unei persoane. Dificultatea s-ar produce, insa, si daca presedintele ar fi doar „mediator” si se produce cu atat mai mult cand presedintele vrea sa fie „jucator”. Buna credinta a numirilor in functiile socotite cheie ale sistemului judiciar ar fi un pas spre solutionarea problemei, dar solutia pana la capat este, cu certitudine, schimbarea sistemului de numire a magistratilor de la varful sistemului, asa cum s-a facut si in alte tari, spre o selectie supravegheata public, asigurand primenirea periodica a personalului si implicarea cat mai multor candidati.

Iar daca mediatorul vrea sa fie „jucator”, ar trebui sa fie limpezi, totusi, limitele intre care se poate functiona astfel fara a afecta competentele pluralizate din sistem si, cu acestea, infaptuirea justitiei.

O alta piedica a sistemului judiciar din tara noastra provine din aceea ca, in Constitutie, presedintelui i s-a alocat rolul de „mediator”, dar ocupantul forteaza unilateral cadrul pentru a obtine un rol sporit. Rolul de „jucator” se poate, desigur, incerca, dar numai interpretand abuziv articole din legea fundamentala. Faptul se petrece sub ochii nostri. Constitutia aloca presedintelui un rol in diverse activitati, dar nu permite, decat fortata prin interpretare, interventia in competentele legale ale Executivului, sistemului judiciar si in alte locuri. De altfel, dreptul constitutional din deceniile recente (vezi Douglas Greenberg..., eds., Constitutionalism and Democracy. Transitions in the Contemporary World, Oxford University Press, 1993, pp.65-82) a consacrat pentru aceasta patologie descrierea ca „presedintie africana” – acea presedintie ce isi extinde puterile prin interpretari abuzive ale Constitutiei profitand de contexte.

Constitutia ar trebui formulata astfel incat sa stea durabil in picioare. Ea poate fi, la rigoare, amendata (cum a fost cazul chiar in SUA, tara clasica a constitutionalismului actual), dar ar fi normal, din multe considerente, sa reziste timpului. Evident ca orice reglementare de drept presupune buna credinta in aplicarea ei si ca oricat de detaliate ar fi prevederile, nu se pot preveni complet tentatiile de abuz. Nu este exclus, insa, ca la un moment dat sa fie nevoie de amendari chiar ale Constitutiei. Nu ma gandesc doar la amendari de genul reoganizarii administrativ-teritoriale a statului. Am in vedere aici, de exemplu (si pot da multe alte exemple), ca o alta piedica pentru sistemul judiciar, confuzia in care este lasata „demnitatea umana” in actuala Constitutie. Este destul sa facem comparatia cu constitutiile de referinta, pe de o parte, si cu experientele istorice recente, pe de alta parte, pentru a sesiza ca trecerea demnitatii umane printre regulile constitutionale, in Constitutia noastra, in loc de a o lasa pe pozitia originara a fundamentului drepturilor omului (cum este sub aspect istoric, dar si teoretic), nu da rezultate si are consecinte practice ce sunt de regretat. Demnitatea umana nu este ceva vag din punct de vedere juridic, nici ceva derivabil, ci pilonul de sustinere al drepturilor si libertatilor persoanelor, daca vrem, asa cum a aratat convingator unul dintre cei mai mari juristi de astazi (vezi Ernst W. Böckenförde, Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, 2006, pp.379-419), sa traim intr-o societate nu doar libera, ci si umana.

Constitutia actuala nu a ignorat importanta legitimarii ca suport al „legalitatii”, dar a putut fi folosita pentru a scoate din discutie „legitimarea”. Sa ne amintim situatia de dupa alegerile parlamentare din 2004, cand, in divergenta cu votul cetatenilor, s-a format un guvern prin fortarea mainii unor grupuri spre a abandona vointa exprimata de electorat. Dupa 2008, un partid care nu intrunise o treime din voturi ajunge sa formeze guvernul si adopta, in pofida Constitutiei, vreo douasprezece legi (salarizare, pensii, sanatate, educatie etc., acele mormane de prostii numite “legile lui Boc”) fara dezbatere parlamentara, prin mecanismul deloc democratic, admisibil doar in situatii exceptionale (razboi, calamitati etc.), al asumarii raspunderii guvernului. In 2012, presedintele, suspendat cu majoritate solida de Parlament, este respins prin referendum de peste 85% dintre cetateni, dar ramane, prin artificii juridice. Exemplele – ce sunt, desigur, mult mai multe – ilustreaza ca in Romania se abuzeaza de o legalitate adesea speculata, in detrimentul legitimitatii. James Madison (vezi J.Madison, Method of Guarding..., in „Federalist”, 49, 1788, p.348) socotea legitimitatea conferita de vointa exprimata democratic a cetatenilor piatra de hotar a democratiei. Unde ne aflam in raport cu cerinta ca poporul sa fie „the fountain of power”– cum spunea ilustrul parinte fondator al SUA?

Romania actuala are o dificultate cu intelegerea a ceea ce este legea, de catre cei care o emit. Nu numai ca se discuta putin despre justitie, incat aceasta este confundata cu deciziile instantelor judiciare si relativizata (ar fi util sa se revada, de pilda, ce este justitia insasi la cei mai mari juristi ai ultimului secol, precum Hans Kelsen, Giorgio del Vecchio, Ronald Dworkin, si sa se parcurga macar antologii excelente, precum Amedeo G. Conte..., Filosofia del diritto, Raffaello Cortina, Milano, 2002). Dar legea insasi nu este inteleasa pana la capat, crezandu-se, aproape generalizat, ca reprezinta o reglementare data de cel care are majoritatea parlamentara si poate fi instrumentul acestuia. Desigur ca reglementarile sunt facute de oameni, cu interesele lor particulare, dar devin propriu-zis legi in sens juridic, adica in scopul justitiei, numai daca sunt echitabile (adica asigura simetria drepturilor si indatoririlor) pentru fiecare subiect de drept. Plecand de la intelegerea instrumentalista a legii, la noi abunda legi contextuale, ce permit abuzuri ce se condamna ulterior, si se ajunge la modificarea atat de frecventa a legilor inevitabil proaste incat pana si judecatorul este descumpanit cand este vorba sa le puna in aplicare. Nu mai insist asupra limbajului stricat in care sunt scrise cele mai multe legi de la noi – un amestec de termeni vag juridici, cu o cultura sociologica sumara, o psihologie rau insusita si o viziune ingusta rezultata din necunoasterea dreptului si a raportului acestuia cu justitia. Nu mai insist nici asupra „poluarii legislative” (excesul de reglementare de prisos la nivelul de lege, care submineaza normativitatea legii in general, cum observa Pierre Henri Chalvidan, L’ epuisement de la Democratie, in „La Nouvelle Revue Universelle”, 9, 2007), care la noi este abundenta

Daca este vorba sa starneasca (si nu sa submineze, cum se intimpla acum) increderea oamenilor, legile se cuvine sa fie astfel formulate incat sa fie, intr-un inteles precis, complete. In tari care si-au reconstruit cu grija sistemul de drept, s-a atras atentia cat de daunatoare este transferarea de topici de reglementare din sarcina Constitutiei in sarcina legilor si din sarcina unei legi in sarcina regulamentelor de aplicare (vezi, de pilda, Jürgen von Kempski, Recht und Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992, pp. 278-282). Daunele sporesc mai ales in acele tari in care traditia democratica abia trebuie consolidata. La noi, multe legi sunt insotite de regulamente de aplicare, mai nou asa-numitele metodologii (legea educatiei din 2012, ca o culme a ridicolului, are peste cincizeci de astfel de insotitori!), care, prin forta lucrurilor, schimba legea sau macar o desfigureaza. In aceasta situatie, nici legea si nici reglementarile suplimentare de aplicare a ei nu mai sunt de fapt lege. Iar atunci cand vorbim de „statul de drept” (ale carui cerinte nu le reiau aici, caci le-am tratat in Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultura, geopolitica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2013, pp. 146-149), se ridica oarecum irepresibil intrebarea: care drept?

Prin intreaga democratie din tara noastra bantuie acum o deformare: personalizarea excesiva a deciziilor (din nefericire nu a raspunderilor!). Cel mai legitimat (in virtutea mecanismului de alegere) leader, care este presedintele SUA, nu poate numi un membru al guvernului sau fara consultarea unei comisii a Congresului. La noi, numirile personale sunt un adevarat sport, crezandu-se ca „fiecare isi face echipa”, conform propriei dorinti. incepand de sus, la potentati de la diferite nivele, se opereaza discretionar, ca si cum aceasta ar fi democratie. Folosirea pronumelui Eu („eu te-am numit”, „eu imi doresc”, „eu decid ca” etc.) a devenit maladiva si grotesca. Desigur, democratia da leaderului competente, dar il si impovareaza cu raspunderi (la noi este veritabila mai curand fuga de raspundere!). Competentele decizionale ale oricarei functii sunt insa de incadrat in reguli si criterii explicite si de pus sub control public, in cea mai mare masura ingaduit de functionarea cu succes a institutiei respective. In orice caz, caracterul discretionar al numirilor in functii, bazat pe aceasta personalizare excesiva a deciziilor, fara personalizarea corespunzatoare a raspunderii si fara control public, a dus la o intinsa promovare de oameni (amici, rude, suporteri, acoliti etc.) nepotriviti in locuri nepotrivite si, de fapt, la cea mai extinsa coruptie, pe langa ineficienta endemica a sfidarii organizate a meritocratiei.

De personalizare nu a fost ferit, ca urmare a dependentei de decizii politice, nici sistemul de drept, iar aici, fiindca in joc este soarta persoanelor, reactiile de nemultumire sunt mai directe. Ca orice domeniu, si Dreptul este servit de multi oameni competenti si devotati, dar si aici se poate observa cum un sistem de selectie gresit ajunge sa striveasca valori. Sunt, de pilda, numiti judecatori la Curtea Constitutionala oameni de partid sau acoliti ai partidelor, in loc sa se recurga la judecatori propriu-zisi, cu experienta profesionala si de viata si cu integritate probata. In anumite cauze sunt delegati tintit anumiti judecatori. Complete diferite dau verdicte opuse, cu aceeasi masa de probe. Multe inculpari si sentinte redactate sunt pline de erori de logica, pe langa erorile materiale. Cauze similare atrag sentinte diferite, in functie de pozitia administrativa momentana a inculpatilor. Pedepsele si chiar inculparea par, frecvent, mai degraba rafuieli cu rivalii politici.

Desigur ca Dreptul se afla intr-o situatie aparte in societatile contemporane, care ar trebui inteleasa pana la capat. Spre deosebire de economie, care devine supranationala, in epoca globalizarii, Dreptul ramane, in partea lui de asigurare de libertati, drepturi, indatoriri, in organizari nationale. Ceea ce se intelege insa mai greu este faptul ca Dreptul se afla, cel putin in Europa, dar nu numai aici, in mijlocul unei intalniri pline de tensiune (cum ne spune cel mai solid sociolog cu formatie juridica al ultimelor decenii, Niklas Luhmann, Das Recht der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993, pp. 550-585) intre presiunea unei societati tot mai complexe, la simpla administrare a cetatenilor, slabindu-le identitatea, si mostenirea europeana a libertatilor si drepturilor imprescriptibile ale persoanelor. Unii concetateni cred, urmand eronata, dar recurenta optica a lui „merge si asa”, ca ar fi trecut timpul in care trebuie sa ne ocupam cu grija de petitia fiecarei persoane, ca procedurile rezolva totul, ca legile pot fi oricum daca sunt promulgate, ca cel care detine parghiile deciziei are ab initio dreptate, ca sistemul de drept este normal sa depinda de decizia detinatorului puterii, ca orice discutie asupra functionarii sistemului judiciar este contraindicata. Sunt de parere ca acesti concetateni se inseala amarnic si pun ei insisi involuntar, prin optica lor, piedici justitiei.

Intr-o societate moderna, sistemul de drept trebuie sa fie cat se poate de autonomizat (sa-si elaboreze, altfel spus, deciziile fara influenta din afara, adica sa fie „autopoetic”, cum se spune in noua teorie a sistemelor). Este limpede ca, si in cazul „dreptatii”, se poate spune ceva analog cu ceea ce s-a spus in cazul „adevarului”: conteaza dreptatea pe care o decid magistratii in instante, dar impreuna cu calea pe care s-a ajuns la ea.

Astazi se face tot mai mult distinctie intre „a fi membru al unui grup profesional” si „a te comporta ca profesionist”. Cel mai important pedagog al acestor ani (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129) a rafinat aceasta distinctie si a consacrat-o din nou. Distinctia este valabila in orice profesie. Cati dintre membrii unui grup profesional se comporta ca profesionisti si cati fac altceva? Fiecare dintre noi are raspunsul pe baza propriei experiente cu membrii unui grup profesional sau altul. in orice caz, o seama de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, de pilda – pretind, pentru a putea fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decat alte profesii. Ele pretind, pe langa cultura solida, experienta de viata complexa si devotiune continua fata de adevar, ceva in plus. in cazul juristilor, de pilda, in unele sisteme judiciare s-a lucrat explicit la modelari pentru a stabili cum ar fi de asteptat sa actioneze acestia. Bunaoara, in unele tari (vezi Joachim Lege, „Was Juristen wirklich tun. Jurisprundential Realism”, in Winfried Brugger..., Hrsg., Rechtphilosophie im 21. Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.207-232) se expliciteaza conditiile de natura cognitiva, logica si deontologica ale exercitarii profesiei de jurist, iar institutiile abilitate elaboreaza coduri de conduita pentru profesionisti.

La noi, deunazi, un avocat ilustru se consola prea usor cu afirmatia ca este diferenta intre „adevarul judiciar”, pe care il stabilesc instantele, si „adevarul divin si cel cunoscut de inculpat”. Ca exista aceasta diferenta nimeni nu se indoieste, stiind prea bine ca „adevarul judiciar” este in mod inevitabil legat de o decupare a unor laturi ale realitatii. Dar ca acest adevar nu mai trebuie confruntat cu adevarul trait de oameni este prea pesimist spus. „Adevarul judiciar” trebuie sa fie, totusi, raportat la adevarul pur si simplu, si aceasta nu doar dupa darea sentintei, ci in chiar pregatirea ei.

Sunt mai multe conditii ale accesului nu numai la „adevarul judiciar”, ci si la adevarul pur si simplu. Aici mentionez doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie sa aiba probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar ca, in cazul magistratului, probitatea pare testabila mai direct, de catre mai multi. Magistratul este, altfel spus, prin forta lucrurilor, mai expus examinarii publice a exercitarii profesiei decat alte profesiuni. Deloc intamplator in raport cu nevoile resimtite in societatile timpului nostru, in ultima jumatate de secol, doua dintre cele mai originale initative de conceptualizare a societatii – cea datorata lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) si Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai ca sunt asumate de oameni cu o serioasa pregatire juridica, dar aduc in avanscena importanta „onestitatii (fairness)” si, respectiv, a „decentei (decency)”, alaturi de libertati si drepturi, de proceduri de aparare a lor, in chiar constructia institutionala a societatilor democratice. In alte tari, au debutat eforturile de lamurire a ceea ce constituie suportul probitatii, care este „integritatea” ( vezi volumul recent al lui Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetarile atesta univoc cat de indispensabila este „integritatea” celor care gandesc cadrele institutionale, ce ating viata oamenilor, pentru functionarea unei societati in care merita sa traiesti.