1. Situatia Guvernului Romaniei dupa demisia ministrilor ALDE si declaratia conducerii acestui partid, potrivit careia se retrage din coalitia de guvernare, a generat nenumarate si aprinse controverse in societatea romaneasca.

Liderii ProRomania au sustinut ca Guvernul nu mai poate lucra decat dupa ce primeste un nou vot de incredere al Parlamentului, unde majoritatea absoluta necesara nu s-ar mai putea obtine decat daca Victor Ponta ar deveni ministru de externe. Din partea PMP, Traian Basescu-Petrov a mers pana acolo incat sa ceara declansarea urmaririi penale impotriva Primului Ministru Dancila pentru infractiunea de a asigura continuitatea activitatii Guvernului (sic!), trecand „neconstitutional”, dupa parerea sa, peste refuzul abuziv al Presedintelui de a numi interimari pe pozitiile vacantate de ministrii demisionari. Presedintele ALDE, Calin Popescu-Tariceanu, l-a rugat pe Presedintele Iohannis ca nu cumva sa admita remanierea Guvernului fara acordul Parlamentului, intrucat compozitia politica a executivului s-a schimbat prin plecarea partidului sau, independent de optiunile personale ale unora dintre membrii acestuia, lipiti de scaunele puterii ca marca de scrisoare. Presedintele Republicii, Klaus-Werner Iohannis, fara indoiala, a refuzat semnarea oricarui decret de remaniere, sustinand ca mai intai Guvernul trebuie obtina aprobarea Parlamentului.

La prima vedere pare ca toata opozitia, in frunte cu Klaus Iohannis, are ca obiectiv demiterea Guvernului printr-un vot parlamentar de respingere a remanierii dorite de premier si impusa prin defectiunea ALDE. In realitate, cum nimeni nu doreste sa intre la guvernare inaintea primaverii viitoare, totul este doar un joc politicianist abject, din care fiecare vrea sa scoata un castig pe seama partidului de guvernamant. De aceea, poate ca Guvernul ar face cea mai buna alegere daca s-ar duce in Parlament pentru a-si reconfirma sustinerea politica si a da pe fata jocul la doua capete al formatiunilor opozitioniste.

Care este insa realitatea constitutionala? La ce obliga Constitutia pe operatorii politici sa faca sau sa nu faca in actuala situate? Sa ne intoarcem, deci, la legea fundamentala!

2. In art. 85.2. din Constitutie gasim urmatoarele dispozitii: „In caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”.

Prin urmare, se face o distinctie intre situatia „remanierii” si cea a „vacantei postului”. Cea dintai inseamna eliberarea din functie a unui ministru si inlocuirea lui cu o alta persoana, si poate fi initiata doar de primul ministru. Cea de a doua, intervine in conditii si din motive obiective in raport cu primul ministru (printre altele, demisia sau decesul), acesta neputandu-o initia, dar fiind obligat sa ii gestioneze efectele. In ambele cazuri, Presedintele este tinut sa procedeze la revocari si numiri, conform cu propunerea premierului. Cu mentiunea ca revocarea poate avea loc numai in cazul remanierii, caci in cazul demisiei (act unilateral, prin definitie) sau al decesului nu mai este nimic de revocat.

In acest sens art 106 din Constitutie face distinctie intre „revocare”, proprie remanierii, si „demisie”, ca premisa a procedurii de ocupare a posturilor vacante, spunand: „Functia de membru al Guvernului inceteaza in urma demisiei, a revocarii, a pierderii drepturilor electorale, a starii de incompatibilitate, a decesului, precum si in alte cazuri prevazute de lege.”

Acestea fiind precizate, in alineatul 3 al aceluiasi articol 85 antecitat, citim: „Daca prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia politica a Guvernului, Presedintele Romaniei va putea exercita atributia prevazuta la alineatul (2) numai pe baza aprobarii Parlamentului, acordata la propunerea primului-ministru”. Asadar, aprobarea propunerii de remaniere prin care Primul Ministru doreste sa schimbe structura Guvernului (adica sa creeze noi ministere, sa desfiinteze ministere sau sa modifice profilul unor ministere) sau sa schimbe compozitia politica a acestuia (adica sa excluda de la actul guvernarii ministrii reprezentand anumite partide ori sa ii includa pe unii apartinand altora) este de competenta Parlamentului.

Sa observam, insa, ca, daca schimbarea structurii nu poate fi decat rezultatul unei initiative a premierului, pe care Parlamentul o poate aproba sau nu, schimbarea compozitiei politice poate fi si rezultatul vacantarii unor posturi prin demisie. O demisie de care premierul nu poate decat sa ia act, fara a o controla in vreun fel. Nici macar Parlamentul nu poate refuza demisia ministrilor. Acesta poate refuza intrarea lor in Guvern, dar nu poate opri plecarea lor printr-un act de vointa unilateral.

Iata de ce Constitutia cere aprobarea Parlamentului, in conditiile art. 85.3 numai in caz de remaniere. In cazul vacantarii posturilor, nu este nimic de aprobat, ci doar de completat, iar Presedintele trebuie sa o faca, in conformitate cu propunerea Primului Ministru, in conditiile standard din alineatul 2 al art. 85. Refuzandu-o, Presedintele Iohannis a incalcat dinnou Constitutia, caci schimbarea compozitiei politice a Guvernului prin vacantare iar nu prin remaniere are un alt regim juridic.

Desi unii asa cred, retragerea unui partid de la guvernare nu se face prin declaratii de presa si scrisori adresate Presedintelui. Un partid care a sustinut formarea Guvernului prin votul de incredere exprimat in Parlament, si a participat la formarea sa prin ministri recomandati de el (nu neaparat membri ai sai, cum a fost cazul lui Tudorel Toader), poate sa retraga sustinerea prin pasi simetrici. Astfel ministrii care l-au reprezentat demisioneaza, vacantand posturile respective. Daca unii refuza sa o faca, li se retrage sprijinul politic (eventual prin excludere din partid), dupa care ei, chiar si ramanand membri de partid, nu mai reprezinta partidul cu pricina in compozitia Guvernului.

Pasul decisiv este insa acela al votului parlamentar. Realitatea schimbarii compozitiei politice, prin demisie sau retragerea sprijinului politic, se dovedeste in Paralament prin promovarea si adoptarea unei motiuni de cenzura. Situatia nefiind rezultatul initiativei Primului Ministru, ea trebuie certificata si valorificata de cei care au creat-o. Existand foarte bine si posibilitatea ca un partid sa nu mai doreasca a participa la raspunderea guvernarii, fara a dori si demiterea Guvernului parasit.

In situatia actuala, asadar, Guvernul Dancila nu are nici o obligatie de a cere vreo aprobare Parlamentului. Cine doreste sa ii verifice sustinerea politica o poate face prin promovarea unei motiuni de cenzura. Neindoielnic, ministrii exclusi din ALDE, nu reprezinta ALDE. Dupa cum tot neindoielnic, locurile vacantate prin demisie trebuie ocupate. Aceasta nu este insa remaniere si nu are de ce trece prin Parlament.

3. Sa presupunem insa ca doamna Dancila va decide sa mearga in Parlament cu lista completata a Guvernului in actuala sa structura? Cum o poate face si ce poate face Parlamentul?

Parlamentul nu are competenta de a aproba completarea posturilor vacante. Constitutia nu ii da acest drept.

Premierul ar putea ocoli un atare impediment pretinzand ca ar fi de fapt vorba despre o remaniere prin care doreste sa excluda ALDE de la guvernare. Aceasta declaratie ar fi insa un fals. Toata lumea cunoaste situatia reala. Dl Tariceanu nu a lasat nici un dubiu si deocamdata el este cel care angajeaza public ALDE.

O alta posibilitate ar fi aceea a venirii in Parlament cu lista unui guvern restructurat, schimbarea compozitiei politice prin restructurare, obiect al remanierii, absorbind schimbarea compozitiei prin demisiile ministrilor ALDE sau prin retragerea sprijinului politic al acestora de catre respectivul partid. In acest caz, Parlamentul ar putea aproba restructurarea sau ar putea-o respinge. Respingerea nu duce la demiterea Guvernului, ci la obligatia sa de a pastra vechea structura. Dupa care ar urma ocuparea locurilor vacante prin decret prezidential de numire in post a persoanelor propuse de premier.

O a treia posibilitate, este aceea ca Guvernul sa faca o declaratie politica in conditiile art 114 din Constitutie, care prevede urmatoarele: „(1) Guvernul isi poate angaja raspunderea in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis daca o motiune de cenzura, depusa in termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaratiei de politica generala sau a proiectului de lege, a fost votata in conditiile articolului 113.” Declaratia ar cuprinde, desigur, viziunea Guvernului asupra guvernarii in conditiile in care nu numai coresponsabilitatea ALDE dispare, dar si aportul sau ideologic la programul de guvernare. In mod normal, aceasta nu ar include vreo lista de ministri, ci cel mult niste portrete-robot. Ministrii concreti ar urma sa fie numiti tot in conformitate cu procedura prevazuta in art 85.2. Sub aspect practic este greu de vazut de ce Guvernul ar urma o asemenea cale. Poate doar pentru a demonstra ca are inca sustinerea majoritatii parlamentare.

4. In cazul in care, totusi, Parlamentul va lua in discutie lista unui guvern cu o structura sau compozitie politica modificata fata de cele cunoscute in momentul formarii actualului executiv, cu ce vot va trebui adoptata hotararea sa?

Potrivit articolului 67 din Constitutie „Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarari si motiuni, in prezenta majoritatii membrilor.”, iar potrivit art. 76 „(1) Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere. (2) Legile ordinare si hotararile se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera.” In consecinta, daca nu se dispune altfel prin norme speciale, regula generala este aceea a majoritatii simple, iar nu a majoritatii absolute.

In afara cazurilor prevazute de art. 76.1., antecitat, Constitutia cere majoritatea absoluta cu privire la hotarari numai atunci cand in discutie este votul de incredere acordat Guvernului format de un prim ministru proaspat desemnat de Presedinte si cand este vorba despre adoptarea unei motiuni de cenzura. Astfel, potrivit art. 103.3 „ Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.”, iar potrivit art. 113.1., „Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot retrage increderea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.”

Rezulta ca remanierea care include restructurarea sau schimbarea compozitiei politice a Guvernului, se aproba prin vot cu majoritate simpla, legiuitorul considerandu-o, desigur, mai putin importanta decat formarea Guvernului sau demiterea lui. Daca premierul nu se poate impaca cu o eventuala hotarare negativa a Parlamentului, el poate fie demisiona, fie reveni cu o alta propunere ori de cate ori doreste.

5. Toate cele de mai sus exclud problema interimatului. Nu avem de ce vorbi de interimat atat timp cat exista posibilitatea remanierii prin numirea titularilor.

Si totusi, daca cineva doreste sa faca aplicarea art 107.4. din Constitutie, care limiteaza interimatul ministrilor la 45 de zile, nu putem exlcude observatia esentiala ca la acesta nu se poate recurge atunci cand depasirea termenului este rezultatul abuzului prezidential de a-i numi pe titulari in interiorul perioadei mentionate.

In afara motiunii de cenzura, Constitutia prevede ca Guvernul poate fi demis intr-un numar limitat de ipoteze. Astfel, potrivit art. 110.2. „Guvernul este demis la data retragerii de catre Parlament a increderii acordate sau daca primul-ministru se afla in una dintre situatiile prevazute la articolul 106, cu exceptia revocarii, ori este in imposibilitatea de a-si exercita atributiile mai mult de 45 de zile.” (textul art 106 este reprodus mai sus)

Evident, primul ministru Dancila nu se afla in nici una din aceste situatii la ora redactarii prezentului text. Nu putem vorbi despre „imposibilitatea de a-si exercita atributiile”, intrucat au fost adoptate masuri, inclusiv cu caracter normativ, de natura a permite continuarea activitatii executivului. O decizie legitima si necesara, impusa de circumstante aflate in afara vointei premierului.

Admitand insa ca activitatea Guvernului ar fi blocata prin refuzul Presedintelui de a-si indeplini atributiile constitutionale, respectiv refuzul numirii ministrilor propusi de premier, am putea oare privi aceasta ca pe o situatie apta, din punct de vedere constitutional, a duce la demiterea Guvernului? Constitutia nu prevede demiterea prin abuz prezidential. Asa cum am mai spus-o, abuzul Presedintelui nu poate crea obligatii legale Guvernului si, in general, nu poate produce alte efecte juridice; cu exceptia aceluia al sanctionarii celui care a abuzat si al lasarii fara efecte a abuzului sau.

Nici unul dintre subiectele abordate in acest text nu ar fi fost de discutat in lipsa abuzurilor Presedintelui Iohannis. Guvernul si nimeni altcineva nu poate raspunde pentru abuzurile sale, care au dus guvernarea tarii intr-o stare patologica. Va trebui sa vina si ziua in care sa discutam nu despre salvarea administrarii statului, ci despre angajarea raspunderii vinovatului. Nu pentru a ne razbuna pe el, ci pentru a face ca greselile lui sa nu se mai repete.