* Cititi aici prima parte

* Cititi aici a doua parte

* Cititi aici a treia parte

* Cititi aici a patra parte

* Cititi aici a cincea parte

O ultima intamplare vizeaza „Guvernul Renzi”: „Era un moment delicat: din Napoli, din mainile procurorului Woodcock[1], plecase, cu un an inainte, prima ancheta asupra Consip[2], care avea scopul – chiar foarte evident – de a lovi in premierul Matteo Renzi si in grupul lui de sustinatori, cu Luca Lotti in frunte. Atmosfera era exploziva si din alt motiv: guvernul nu aprobase amanarea prelungirii cu un an a varstei de pensionare pentru procurori, masura care i se aplica si lui Giovanni Colangelo, procurorul orasului Napoli. Acesta vorbeste intr-un interviu despre o ‘indoiala legitima’ referitoare la faptul ca Renzi ar fi vrut sa-l pedepseasca si sa-l scoata la pensie inainte de termen pentru ca nu il oprise pe Woodcock in ancheta Consip. De fapt, chiar judecatorii erau interesati sa nu fie aprobata amanarea, ca sa poata ocupa in continuare acele posturi. Intre acestia era chiar Melillo, care, in calitate de sef de cabinet al ministrului Justitiei, urmarise indeaproape toata chestiunea. Respingerea amanarii i-a inchis lui Melillo usile procuraturii din Napoli, iar pe mine m-a pus intr-o pozitie si mai delicata, intre ciocan si nicovala, dupa cum ziceam. Despre numirea lui Melillo la Napoli vorbesc direct cu ministrul Orlando si cadem de acord ca prima miscare necesara este readucerea imediata a lui Melillo in magistratura, pentru a tempera nemultumirea gruparilor de stanga, sustinatorii sai, fata de magistratii care ieseau din sistem pentru a obtine alte functii si erau promovati din oficiu”.

Ca o paranteza, obligatorie pentru deslusirea intrigii, in jocul de puzzle apare procurorul Di Matteo, „cavalerul antimafia”: „Numirea lui Di Matteo la Directia Antimafia a avut loc concomitent cu numirea lui Cafiero De Raho – despre care am vorbit deja – ca procuror general antimafia. De Raho si-a organizat activitatea infiintand noi comitete de investigatie, in speranta de a depasi conflictele si paralelismul dintre centru si provincie, cauzate, mai ales, de invidie si orgoliu profesional. Di Matteo a primit ‘comitetul crime’, dar nu a durat mult. Pe 20 mai 2019, fiind invitat la Atlantide, emisiunea lui Andrea Purgatori pe La7, Di Matteo declarase, vorbind despre masacrul de la Capaci[3], in care murisera Giovanni Falcone, sotia lui Francesco Morvillo si trei agenti din escorta lui, ‘e foarte posibil ca, alaturi de membri ai Cosa Nostra, sa fi participat si persoane din afara organizatiei’. Cafiero De Raho, care nu este nici pe departe un curajos, l-a inlaturat atunci din toate functiile”.

Mai apoi, el este oprit sa ocupe pozitia de sef al Departamentului de Administrare a Penitenciarelor: „Atunci, haideti sa va spun altceva. Seful DAP nu este doar cel care asigura hrana si cazarea detinutilor. El joaca un rol cheie, as zice chiar strategic, in gestionarea volumului imens de informatii culese, intr-un mod sau in altul, din interiorul celulelor, mai ales acelea care se refera la membrii mafiei. Daca in timpul unei discutii, dintr-o interceptare ambientala in celula, dintr-o susoteala intre detinuti rezulta posibilitatea ca politicianul X sau omul de afaceri Y sa aiba o intelegere, primul care va afla aceasta informatie este seful DAP si o va folosi asa cum considera necesar ca, de exemplu, aluzia facuta de Totò Riina despre Berlusconi in timpul orei de plimbare. Asta include si informatiile din celulele 41 bis unde se afla capii mafiei, criminalii si teroristii.

Acest om are o putere judiciara si politica enorma – si un salariu pe masura –, insa, in cazul lui Di Matteo, el era si o persoana din afara ‘Sistemului’ si, prin urmare, imposibil de controlat. Ca sa fiu clar, parerea mea este ca Di Matteo nu a fost oprit nici de Bonafede, nici de mafie, ci de faimosul ‘Sistem’, care nu-si permitea sa-i scape lucrurile de sub control (subl.m.).(…)

Poate fi o intamplare, dar in anul urmator, in 2019, Di Matteo a candidat cu succes la CSM, el care insista asupra nevoii ca un magistrat, daca dorea sa fie curat si puternic, trebuia sa activeze in afara grupurilor de influenta si in afara jocurilor de societate. Probabil ca, asta cred eu, dupa dezastrul cu DAP intelesese si el ca, daca nu gravitezi in acele cercuri, daca nu intri in ‘Sistem’ si nu incepi sa negociezi, oricat de bun ai fi, nu vei reusi nimic. In magistratura, daca ai impresia ca esti prea bun, sau, mai rau, cel mai bun, creste riscul de a avea probleme (subl.m.), asa cum i s-a intamplat si lui Henry John Woodcock, faimosul procuror din Napoli, in cazul Consip si nu numai”.

Dar sa revin la povestea inceputa cu premierul Renzi, cu preambulul lamuritor al lui Sallusti: „Pe 21 aprilie 2015, Matteo Renzi se afla in biroul sau din Palazzo Chigi, in plin mandat si in cel mai de succes moment politic al sau. ‘Gata cu inertia, mergem inainte pe toate fronturile’, scrie pe Twitter acuzand rezistenta din partea colegilor sai si opozitia fata de noua lege electorala, Italicum. In aceeasi zi, doi ofiteri carabinieri, care faceau parte din echipa de politie judiciara a procurorului napoletan Henry John Woodcock, intra in biroul procurorului din Modena, Lucia Musti, cu un dosar imens de interceptari telefonice si informatice, alcatuit din mai mult de unsprezece volume, in care erau implicate si personaje lipsite de importanta din lumea de afaceri din Modena. Ancheta este numita Cpl Concordia si este deschisa pentru suspiciunea de luare de mita pentru alimentarea cu gaz a insulei Ischia si este considerata sora mai mica a viitorului dosar Consip. Unul dintre cei doi carabinieri este capitanul Giampaolo Scafarto, care, vom vedea mai tarziu de ce, nu va avea un sfarsit prea bun. Celalalt este colonelul Sergio De Caprio, cunoscut mai degraba drept ‘Capitano Ultimo’, omul care, pe 15 ianuarie 1993, l-a arestat pe Salvatore Riina, cel mai influent sef al mafiei si care a fost interpretat de actorul Raoul Bova intr-un miniserial televizat, transmis in 1998. Potrivit lui Musti, pe 17 iulie 2017, in fata comisiei disciplinare a CSM, care investiga acuzatiile aduse lui Woodcock pentru scurgere de date confidentiale, cei doi carabinieri ii spun: ‘Asta e o bomba si va ajunge la Renzi’”. Luca Palamara confirma: „Daca imi aduc bine aminte, faceam parte din acea comisie care il audia pe Musti si il judeca pe Woodcock. Cuvintele exacte inregistrate in procesul-verbal al sedintei, rostite de Musti, fusesera: ‘Cei doi imi spun: „Stimata doamna, dumneavoastra tineti in mana o bomba. Daca vreti, o puteti detona”‘. De fapt, procuratura din Napoli avea deja bomba in maini si era gata sa explodeze singura, asa cum s-a si intamplat, de altfel, dar sa nu complicam povestea. Dimpotriva, ca s-o intelegem mai bine ar trebui sa ne intoarcem in trecut, pe data de 21 februarie 2014, ziua in care Matteo Renzi, dupa inlaturarea lui Enrico Letta, a mers la Napolitano pentru a-i prezenta lista ministrilor din cabinetul sau. Atunci a facut primul pas gresit, unul grav si decisiv, cel putin in ceea ce priveste magistratura.(…) Toti asteptam cu sufletul la gura, pentru ca Napolitano refuzase sa semneze numirea propusa de Renzi, in persoana lui Nicola Gratteri ca ministru al Justitiei. Cum se ajunsese acolo i-am explicat chiar lui Gratteri, pe 20 februarie 2020, in timpul emisiunii diMartedì a lui Giovanni Floris, unde erau invitati Sallusti si directorul revistei Espresso, Marco Damilano”. Si jurnalistul il intrerupe, precizand ca „Gratteri povestise ca fusese chemat cu o zi inainte de formarea guvernului de catre Graziano Delrio, cel mai cunoscut reprezentant al Partidului Democrat condus de Renzi si fusese convocat de urgenta la Roma pentru o intalnire cu ultimul, pe care nu-l mai vazuse niciodata pana atunci”.

„Acesta este momentul decisiv, sustine si fostul magistrat, informatia s-a aflat, pentru ca, desi Roma e atat de intinsa, anumite vesti se raspandesc la fel de repede ca intr-un satuc. Putea un ‘Sistem’, care luptase impotriva lui Berlusconi si il invinsese, sa se lase condus de Matteo Renzi si de catre un coleg, foarte bun, dar si indeosebi independent, fara nicio afiliere, ba mai mult, dornic sa revolutioneze sistemul? (…) Evident ca nu. Conducatorii ‘Sistemului’ se pun in miscare, Presedintele este luat cu asalt de procurorii cei mai importanti – chiar Pignatone imi confirma ca fusese contactat in acea perioada si de catre sefii grupurilor de influenta. Lui Napolitano i se comunica faptul ca miscarea nu va putea sa aiba loc. Renzi, care, dupa cum stim deja, nu intelese cat de mare era puterea magistratilor (subl.m.), incapatanat fiind, merge la presedinte cu acel nume. Spun asta nu pe baza unor presupuneri, ci in urma numeroaselor convorbiri pe care le-am avut in orele acelea. (…)

Ca Renzi, prin acea miscare, sfidase sistemul grupurilor de influenta si al marilor procurori, care erau consultati in prealabil de premierul in functie sau de loctiitorul acestuia, pentru a da avizul sau unui nou ministru al Justitiei nu mai era un secret pentru nimeni. Dupa ce zdrobise sau a crezut ca zdrobise Partidul Democrat, Renzi incerca sa faca acelasi lucru si cu magistratura: sa demonstreze ca aici eu comand acum. Dar nu, nu functioneaza asa (subl.m.).(…)

Daca mi-ar fi cerut atunci sfatul… Glumesc, dar ceva adevar este. In lumea noastra nu poti avea o intrare agresiva, te compromiti singur. Si el, nu vorbesc despre cazul Gratteri, la putin timp dupa ce se instalase la minister, a pus pe masa problema concediilor prea lungi si a raspunderii magistratilor. In acel moment si-a sapat singur groapa (subl.m.).(…)

Episodul opozitiei fata de Berlusconi ar fi trebuit sa reprezinte o lectie pentru Renzi (subl.m.). De ce, inaintea lui, Enrico Letta si, dupa el, Paolo Gentiloni iesisera curati dupa mandatul lor? De ce nu fusesera implicati in niciun scandal? E posibil, dar e un raspuns simplist. Motivul principal a fost acela ca ei nu-i sfidasera pe magistrati. Renzi, in schimb, comite greseala de a crede ca, fiind secretar al Partidului Democrat, magistratura, majoritar de stanga, il va sustine din oficiu.

Nu intelesese ca da, magistratura era ce era, insa reprezentantii sai nu erau tinerii sustinatori ai lui Renzi, Lotti si Boschi sau alde Gratteri si Cantone, ci vechiul aparat comunist si post-comunist pe care il distrugea. Vorbim despre oameni care inainte, in Partidul Comunist, si, mai tarziu, in Partidul Democrat, dictasera linia, nu o urmasera pe cea hotarata de altii. Colegi care s-au ingrozit in fata intelegerii dintre Renzi si Berlusconi. Judecatorii de stanga sau, mai corect spus, grupurile extremiste isi pierdeau reprezentantii politici, asa incat s-au pus in miscare ca sa salveze acea lume politica si culturala care ii crease. In acest context, cuvintele lui Piergiorgio Morosini[4] mi se par esentiale. Intr-un interviu ‘neautorizat’ cu jurnalista cotidianului Foglio, Annalisa Chirico, in ajunul referendumului constitutional din 2016, care, prin dorinta premierului, este si un referendum cu privire la Renzi, Morosini foloseste cuvinte foarte dure: ‘Trebuie sa ne ferim de o scadere a autoritatii din cauza unor amatori insetati de putere si, de aceea, la referendumul urmator trebuie sa votati „nu”‘.(…)

In justitie, razboiul incepuse deja, sa nu uitam acel ‘Stimata doamna, dumneavoastra tineti in mana o bomba’ din anul precedent. Asaltul final era in mod clar si politic, pentru ca Partidul Democrat trebuia restituit proprietarilor sai legitimi”.

Asa ca tinte devin parintii lui Renzi: „La procuratura din Genova exista o plangere care facea referire la doua facturi suspecte emise de una dintre societatile lor, declarata falimentata in 2014; daca nu gresesc, una de 20.000 si una de 140.000 de euro. Dosarul se impotmolise pentru ca fusese uitat alaturi de multe alte falimente? Pentru ca erau parintii primarului din Florenta, care nu deranja pe nimeni sau, dimpotriva, era bine sa ramana acolo pentru orice eventualitate? (subl.m.) Adevarul este ca acel dosar nu fusese uitat, alaturi de sute alte dosare fiscale si de falimente, asa cum se intampla de obicei. Cand Renzi devine premier si incearca sa-l impuna pe Gratteri, intentionand sa ne taie din concedii, sa reglementeze raspunderea civila a judecatorilor si inca flirteaza cu Berlusconi si urmareste sa-l elimine pe Bersani, chiar in acel moment cineva isi aduce aminte de dosar si de alte infractiuni fiscale pe care parintii lui Renzi le comisesera la inceputul anilor 2000. O coincidenta, la fel ca dosarul Ruby pentru Berlusconi. (…)

Cercetarea este legitima, bineinteles. Dar prin accelerarea investigatiei si desfasurarea de forte pentru ca toate sa aiba loc odata cu numirea fiului in noua functie, se vrea doar recuperarea debitelor? Sa fim sinceri (subl.m.). (…)

Sa zicem ca as fi eu procurorul, ca sa evitam orice discutii: nu vorbim despre sotia lui Renzi, ci despre un mecanism foarte cunoscut pe care l-am vazut de mai multe ori in functiune. Eu, Luca Palamara, ma duc la birou si in arhiva am sute de dosare pe care noi le numim ‘comune’, in sensul in care nu au o importanta aparte, ca de exemplu cel referitor la facturile suspecte. Dar imi dau seama ca unul dintre acestea vizeaza rudele unei persoane cunoscute si influente, il iau si ma apuc sa citesc documentele pe care nu le mai vizualizasem niciodata, pentru ca, sa fim sinceri, un judecator nu citeste niciodata tot dosarul. Incep sa citesc si transmit ancheta ofiterului meu de politie judiciara, adica unui carabinier sau unui expert financiar si decid daca sa-l anunt sau nu pe procurorul sef. Dar si aici, sunt sefi si sefi. Unii spun: ‘Da-mi-l si ma ocup eu!’, iar altii te lasa in pace ca sa nu se murdareasca ei. Acelasi lucru este valabil si pentru politia judiciara, care poate sau nu sa comunice superiorilor noua ancheta: ‘Priviti ce-am descoperit!’. Care – la fel ca toti cei implicati in acest lant trofic – poate sau nu sa mearga la ruda aceea importanta implicata sau la un ziarist cu care se intelege. Cum se termina totul? Unul dintre acesti domni, intr- un fel sau altul, va deveni cineva (subl.m.).(…)

Da, ancheta CPL Concordia, societatea care trebuie sa asigure alimentarea cu gaz in regiunea Campania, era o superancheta, anuntata in 2015 de procurorul napoletan Woodcock cu surle si trambite si care lasase sa se inteleaga multe: inca din primele zile se zvonise ca ‘bomba’ de care vorbeste Musti urma sa ajunga la D’Alema si chiar la Renzi. Din miile de documente transmise procuraturilor din Italia, din motive de competenta teritoriala, nu va mai ramane mare lucru, dar asta era o alta problema. Unul dintre acele documente urma sa atraga atentia, nu in justitie, ci in politica si in presa. Este vorba despre interceptarea unei convorbiri dintre Matteo Renzi si generalul Michele Adinolfi, care, in acel moment, era aproape de a fi numit comandantul general al Garzii de Finante. Se zice ca Renzi, secretar al Partidului Democrat, ar fi raspuns la telefon in timp ce se afla la Palatul Chigi, asteptand sa fie primit de premierul Enrico Letta, caruia trebuia sa-i comunice decizia de demitere si sa-i ia locul, ceea ce se va si intampla cateva zile mai tarziu. In acea convorbire nu exista nimic compromitator din punct de vedere penal: cei doi dialogau amical – Adinolfi conchidea zicand: ‘Ciao, fraiere’ – si Renzi incepu sa peroreze pe seama lui Letta, ‘nu e rau intentionat, e un incapabil’ si despre Berlusconi, ‘cu el se poate vorbi’. Woodcock pastrase cu mare grija acea inregistrare si, un an mai tarziu, in iulie 2015, conversatia era redata integral in ziarul Fatto Quotidiano. Adinolfi sarise ca ars, Renzi era ingropat in rusine, incep sa circule acuzatii din toate directiile, dar concluzia este ca asupra lui Matteo Renzi a fost indreptat un reflector care nu va disparea niciodata. De la CPL Concordia, Woodcock trece la Consip, ancheta asupra centralei de achizitii a statului, si cercul sa largeste. In grupurile din jurul lui Renzi circula acuzatii, suspiciuni si provocari, de la sub-secretarul Lotti la tatal lui Renzi, de la comandantul general al Carabinierilor, Tullio Del Sette, la comandantul legiunii de carabinieri din Toscana, Emanuele Saltalamacchia, asta doar ca sa mentionez numele cele mai cunoscute. Lucrul curios este ca nimic sau aproape nimic din toate astea nu au legatura cu Napoli si Woodcock, care, dupa detonarea bombei, trebuie sa trimita toate documentele procuraturii din Roma, condusa de Pignatone, foarte interesat in mentinerea unui echilibru. Pignatone nu este de acord sa primeasca o ancheta gata facuta care, mai mult, pare sa implice premierul si diversi generali si este presarata cu erori majore – faimoasa era fraza pe care tatal lui Renzi nici macar nu o pronuntase, de fapt, in convorbirile acelea – si cu scurgerea de informatii care implica inclusiv serviciile secrete din dosar. Ca sa fiu mai explicit: intr-o dimineata, cotidianul Corriere della Sera titreaza ca serviciul de carabinieri insarcinat cu protectia mediului inconjurator a semnalat prezenta unui autoturism suspect, apartinand serviciilor, in apropierea biroului afaceristului din Campania, Alfredo Romeo, cu misiunea de a afla informatii cu orice scop, pentru ancheta. In dimineata aceea mi-a sunat telefonul: era tatal unei cunostinte a fiului meu, care imi zise: ‘Luca, ai citit Corriere?’. Ii raspund: ‘Da, de ce?’. ‘Eu sunt omul cu masina, ma intorceam acasa si stau chiar langa biroul lui Romeo. Chiar e posibil ca in Italia anchetele sa mearga asa?’ Pentru Pignatone e deja mult, decide sa-l cerceteze pe Woodcock pentru incalcarea confidentialitatii cercetarii si acelasi lucru il face si cu mana sa dreapta, Giampaolo Scarfato. Jurnalistul de la Fatto Quotidiano, Marco Lillo este cercetat si Federicai Sciarella, prezentatoarea emisiunii Chi l’ha visto? si buna prietena a lui Woodcock, ii este confiscat telefonul. Ca si cum asta n-ar fi fost suficient, jurnalista Annalisa Chirico, in cotidianul Foglio, lanseaza scenarii fantasmagorice si niciodata dezmintite, dezvaluind faptul ca pe 16 decembrie 2016, cand procuratura din Napoli deschidea dosarul Consip prin interogarea managerului Luigi Marroni, in aceeasi camera cu Woodcock se afla si un judecator de la procuratura din Roma, Paolo Ielo, bratul drept al lui Pignatone: doar unul dintre atatea mistere. Era o infruntare intre procuraturi, una fara precedent, dar mai ales un mare roman politist, ba chiar unul noir, al carui final nu l-am aflat nici azi; cu documente care ajung dintr-o mana in alta, cu scurgeri de informatii, toata lumea stie totul despre toata lumea. Un adevarat ‘turn Babel’, orice altceva, mai putin ancheta judiciara. Chiar sunt potrivite, in acest caz, cuvintele procurorului orasului Modena, Lucia Musti, titulara unei parti a anchetei, aflata in fata comisiei CSM: ‘Parca ne-ar fi lovit furtuna, noi suntem o procuratura mica, am taiat si padurea ca sa se tipareasca documente, ceea ce e absurd, de fapt, nici macar n-am citit aceasta nota informativa de la Napoli, atat de stufoasa si haotica, numai titlurile… In documentatie erau mentionati de la primarul din Rodi Garganico la premierul Renzi, la fiul lui Napolitano, iar despre Modena aproape nicio vorba in toata acea gramada de hartii… Eu am invatat ca nu asa trebuie sa arate o ancheta’. Procesul acela verbal va fi, bineinteles, clasificat, rusinea ar fi fost prea mare… (…)

Parca am fi calatorit inapoi in timp, pe vremea exceselor impotriva lui Berlusconi. CSM nu putea sa abandoneze jocul, iar pe numele lui Woodcock se deschide o ancheta disciplinara. Dar ‘Sistemul’ deja o luase razna, era imposibil de controlat, astfel incat si CSM ii cade victima. (…)

Pe 5 iulie 2018 – am dovezi in sensul acesta –, liderul grupurilor de stanga, Giuseppe Cascini, m-a chemat sa-mi spuna ca CSM trebuie sa opreasca anchetarea lui Woodcock. Ne-am intalnit la barul Settembrini din cartierul Prati, din Roma. Mi-a vorbit despre interceptarea unei convorbiri intre Legnini, vicepresedintele CSM si atunci judecator in acel dosar, si fostul senator Cirino Pomicino, in care Legnini vorbea foarte urat despre procurorul din Napoli. Aceasta se afla chiar in mainile lui Woodcock care era dispus sa o publice pentru a demonstra ca CSM lucra impotriva lui. L-am informat si pe Legnini, care inlemnise, dar mi-a confirmat ca avusese acea discutie cu Pomicino in barul Florian, in apropierea CSM-ului, in care a lasat sa-i scape niste afirmatii defaimatoare si prin care anticipa sentinta in cazul lui Woodcock. Se temea de o campanie de presa violenta impotriva lui, daca inregistrarea ajungea in media. (…)

Dar inca nu s-a terminat. M-am sfatuit cu procurorul Pignatone, care mi-a confirmat totul: era vorba de o interceptare ambientala – pana atunci confidentiala – efectuata in apropierea biroului lui Alfredo Romeo, acuzatul principal in ancheta Consip, in care Pomicino ii dezvaluia discutia cu Legnini. Ca sa salvez situatia, i-am sugerat lui Legnini sa vorbeasca cu procurorul din Napoli, Giovanni Melillo, a carui numire o sustinuseram si care, teoretic, ar fi trebuit sa ne arate recunostinta lui. Am vorbit cu procurorul general de la Casatie, Riccardo Fuzio, ca Milillo sa-i explice exact situatia si sa afle care este opinia Presedintiei. Cateva zile mai tarziu, Melillo s-a intalnit cu Legnini, dar acesta a fost foarte distant si nu a avut nicio intentie de a se achita fata de noi. Fuzio a cerut informatii de la Presedintie si m-a sfatuit sa nu ma mai agit: ancheta disciplinara fusese amanata. In acel moment, Woodcock se salvase. Si asa era. Dar elementul care complica si mai tare situatia este un mesaj pe care-l primisem pe telefon: ‘Din cercetarile de la Roma, in calitate de judecator de camera preliminara, nu trebuie sa vorbesti despre ele, pentru ca ar trebui comunicate CSM-ului PENTRU IMPORTANTA LOR’. Gaspare Sturzo imi scrisese cu majuscule si pentru a-si sustine cauza, imi aducea aminte ca sunt judecator de cauza preliminara in dosarul Consip”.

Voluptatea cu care se detoneaza Luca Palamara, in stradania de a scoate inimaginabila mizerie ascunsa sub presul societatii peninsulare, ma duce cu gandul la Curzio Malaparte, un revoltat la fel de disperat impotriva realitatilor din tara sa imediat dupa uciderea „Ducelui”. Asadar, e bine sa retinem si noi vorbele autorului romanului Pielea, intrucat sunt valabile si la gurile Dunarii, in scutlacul numit Romania: „Autoritatile italiene! O haita de hoti si de ticalosi care pana cu o zi in urma bagasera lumea la puscarie in numele lui Mussolini, iar acum ii trimitea pe oameni la inchisoare in numele lui Roosvelt, Churchill si Stalin, care pana mai ieri si-au facut de cap in numele tiraniei, iar acum fac la fel in numele libertatii. Ce le interesa pe autoritatile italiene ca niste mame naturale isi vindeau copiii pe strazi? O haita de ticalosi, toti, de la primul la ultimul, prea ocupati sa lustruiasca cizmele invingatorilor ca sa se mai poata ocupa de prostii”. Si nimeni nu ne intrece cand vine vorba sa lustruim bocancii ocupantului, fie ca el este turc, sovietic ori american… Vai de pielea noastra!

––––––––––––––

[1] Henry John Woodcock, magistrat italian, procuror adjunct al Republicii la Napoli, devenit faimos pentru o serie de anchete cu o uriasa rezonanta mediatica. Calibrul personajelor implicate si impactul economic major i-au atras de-a lungul anilor criticile oamenilor politici si dezaprobarea presei.

[2] Consip S.p.A., societate creata in 1997 si detinuta de Ministerul Economiei si Finantelor italian, ca unic actionar, functioneaza doar in sectorul administratiei de stat, avand ca obiect principal de activitate achizitiile publice. Capetele de acuzare in ancheta sunt darea de mita, achizitii publice ilegale si trafic de influenta. In acest proces au fost implicati ministri, comandanti ai Carabinierilor, precum si presedintele Consiliului de Ministri, Matteo Renzi. In iulie 2020, ancheta inca nu era finalizata.

[3] Atac terorist cu bomba revendicat de mafia siciliana, care a avut loc pe 23 mai 1992, pe autostrada A29, ca urmare a deciziilor din procesul „Maxi (Maxiprocesso)”. In urma acestuia a fost recunoscuta oficial existenta organizatiei Cosa Nostra, iar, dupa cinci ani de judecata, 19 capi ai mafiei au primit pedeapsa la inchisoare pe viata.

[4] Piergiorgio Morosini, reputat judecator de stanga, membru al CSM, secretar al asociatiei Magistratura Democrata si judecator de camera preliminara in ancheta asupra pactului Stat-mafie.

 preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat