I. Stim ca in CSM-ul nostru, romanesc, se gasesc reunite doua categorii de magistrati, judecatorii si procurorii, categorii neintersanjabile (nefungibile) intre ele.

Se intalnesc asadar si se influenteaza una pe alta, dar mai mult ultima pe prima, doua culturi, in sensul de scoli de gandire si de atitudine in procesul (penal). CSM-ul frantuzesc are si el doua formatiuni distincte in cadrul aceluiasi CSM.

La italieni insa, batalia nu e pierduta, e chiar in toi in acest moment (14 iunie 2012), avocatii din Camerele Penale vor cu toata determinarea sa produca separarea carierelor magistratilor (procurorii sa nu mai faca parte din CSM) si sa rupa tandemul mentionat de culturi judiciare. Avocatii penalisti ai Italiei sunt angrenati, se pare pe termen lung, intr-o lupta "la baioneta" pe diverse fronturi: la comisiile Senatului sau ale Camerei Deputatilor, la Presedintele Republicii Italiene, la Radio Radicale etc. Miza este ca, in urma separarii carierelor magistratilor, procesul penal sa devina echitabil, la adapost de ingerintele eventuale si nedorite ale culturii procurorilor asupra culturii judecatorilor. Daca cele doua categorii de magistrati conflueaza in CSM, in planul autoguvernarii Justitiei, nu se poate crede rezonabil ca in plan procesual penal lucrurile vor sta diferit, iar functiile judiciare vor fi separate riguros.

In Portugalia lipseste obiectul luptei, pentru ca disputa e transata, in CSM-ul portughez lipseste dinamica si incisiva cultura a procurorului, nefiind prezent ca simplu consilier niciun procuror. Nici Ministrul Justitiei (numit politic) nu este membru in CSM-ul portughez.

Sa prezentam asadar culturile din triada A, B, C, sa ne dumirim de ce sunt atat de diferite.

A. Judecatorul, ca magistrat de decizie, fata de ceilalti 2 din triada, trebuie sa aiba ceva in plus, cultura jurisdictionala, pe care sa si-o asigure si sa si-o rafineze prin tertietate, rigoare, ponderatie, rabdare, serenitate si prin disponibilitatea psihologica (open-mindedness) de a accepta si incuraja, in spiritul procesului echitabil, discutarea in contradictoriu in procesul penal a unor teze opuse. El este supraparte, adica este situat deasupra partilor.

Independenta functionala si impartialitatea functionala a judecatorului trebuie sa fie absolut nestingherite in proces, atat intern, cat si extern, si fata de seful de instanta, si fata de presedintele de complet, si fata de CSM, si fata de Presedintele CSM, si fata de Presedintele Republicii, si fata de orice persoana si entitate care poate fi inchipuita.

El se supune numai legii si spiritului de Justitie care il anima si il face sa interpreteze legea intr-un sens sau altul in cazul dat, potrivit convingerii sale intime.

Nu este sau nu ar trebui sa fie dependent ierarhic in niciun moment, iar judecatorul CEDO prof. dr. Bostjan M. Zupancic in opinia concurenta din cauza Kyprianou versus Cipru adauga cu fler ca impartialitatea judiciara a judecatorului, ca o atitudine mentala dezbracata de prejudecati si parti-pris-uri, este o consecinta a ambelor partialitati asteptate si admise a celor doua parti adverse, procuror si avocat (N.B., se vede treaba ca distinsul profesor sloven nu a citit CPP Dongoroz -in vigoare-, si nici CPP Predoiu din 15 iulie 2010, din care ar fi aflat desigur ca procurorul nu este parte in proces.). Judecatorul care nu este absolut impartial functional, avantajand o parte in detrimentul alteia, nu poate prefigura decizii impartiale.

B. Procurorul, ca magistrat de acuzare, fata de ceilalti 2 din triada, trebuie sa aiba ceva in plus, cultura acuzarii, adica capacitatea de a conduce si efectua o ancheta impreuna cu lucratori ai Executivului (Politie, SRI, Jandarmerie) si de a strange acele probe care in sediul judecatii sa fie mai credibile si mai convingatoare decat cele ale apararii, astfel incat sa obtina condamnarea. Autonomia procurorului este limitata, fiind dependent ierarhic in orice moment si putand face obiectul unor presiuni politice din partea Executivului. Dinamismul sau e limitat de resursele financiare, umane si de timp pe care le are sau nu la dispozitie. Pe care nu i le dau decat sefii ierarhici sau Executivul. Procurorul e obisnuit ca uneori sa flexibilizeze procedura, sa inoveze pe moment o solutie operativa mai putin costisitoare, in vreme ce judecatorul nu are aceasta libertate, trebuind sa fie mai riguros in procedura; procurorul e invatat cu lucrurile in miscare, stie cum sa dea, imediat si tempestiv, stimulentele si "pedepsele" procedurale (de exemplu, pe cutare il fac martor si nu il mai anchetez, pe cutare as putea sa il retin 24 h, daca nu da declaratie despre cutarescu etc). Sistemele adversariale accepta prin insasi filosofia lor ca procurorul este mai aproape de mentalitatea partiala a politistului decat de cea absolutamente impartiala si serena (din lat. serenus = clar, senin, stralucitor) a judecatorului.

C. Avocatul fata de ceilalti 2 din triada trebuie sa aiba ceva in plus, cultura apararii, adica acea capacitate speculativa pe arena procesuala, un anume tact psihologic de a se apropia de inculpat si pregatirea teoretica de a pune sub semnul intrebarii si de a demantela sustinerile acuzarii, astfel incat sa obtina achitarea, tergiversarea, condamnarea altei persoane si orice alta solutie posibila si imaginabila, favorabila clientului sau. Avocatul devine licarul de speranta pentru clientul sau si este un atent aparator al drepturilor si libertatilor inculpatului, pe care orice societate democratica le vrea limitate cat mai putin posibil si doar in cazurile strict necesare. Societatea cu adevarat democratica nu permite sa fie slujita de un stat politienesc. Dinamismul avocatului roman e limitat de CPP, incat in lipsa unor momente in care sa se bucure efectiv de egalitatea de arme, triada in procesul penal roman pare a fi mai degraba un tandem inchizitorial; cu greu iti dai seama daca avocatul stie sa pledeze sau nu, daca are sa zicem 5-10 minute la dispozitie. E ca si cum un aviator are 10 metri sa arate ca stie sa se ridice de la sol. Daca mergem insa in SUA, in Germania, Italia, Portugalia, Norvegia etc., avocatul e mult mai in masura sa exercite o aparare consistenta. Judecatorul german, bunaoara, vorbeste la telefon cu avocatul, daca are nevoie de a verifica o pozitie a aparatorului in dosar. Respectul fata de cultura apararii si implicit exercitiul dialogului intra- si extraprocesual dintre componentele triadei nu ca sunt mai dezvoltate la ei, dar pur si simplu exista. Codurile lor adversariale de procedura penala au evident un rol-cheie in a asigura toate elementele complexe si subtile ce articuleaza civilitatea unui proces echitabil.

Toate elementele din triada au o cultura comuna, a juridicitatii si a respectului fata de lege, dar am pus deliberat accent in cele ce preced pe elementele distinctive.

II. Sa trecem in revista modelul portughez de CSM.

In Portugalia exista atat CSM (Conselho Superior da Magistratura) pentru judecatori, cat si CSMP (Consiliul Superior al Ministerului Public) pentru magistratii procurori.

In CSM-ul portughez exista de facto numiti ca membri (consilieri) 4 avocati, evident suspendati din profesie pe durata mandatului de 3 ani, dintre care: 3 avocati sunt numiti de Parlament (av.dr. Joao Resende Rodrigues, av.dr. Antonio Borges Pires, av.dr. Victor Pereira da Faira), un avocat este numit de Presedintele Republicii (av.dr. Jose Sousa Machado). Magistratii judecatori isi aleg 7 consilieri, unul din cadrul Tribunalului Suprem, care va fi si vicepresedintele CSM, 2 consilieri din cadrul Curtilor de Apel si 4 consilieri din cadrul judecatorilor de la tribunalele de prima instanta. CSM-ul actual portughez este format din 16 membri, avandu-l automat ca presedinte pe presedintele Tribunalului Suprem.

Ilustrativa este si admiterea ca judecator la Tribunalul Suprem de Justitie Portughez (TSJ). Pentru fiecare 5 locuri scoase la concurs curricular pentru accederea la TSJ, 3 locuri sunt rezervate judecatorilor de la Curtile de Apel, unul este rezervat procurorilor, iar unul este rezervat avocatilor sau profesorilor universitari.

Lectia portugheza are 2 parti: (1) cultura apararii este valorizata si devine parte a jocului atat la nivel de curte suprema, cat si la nivel de autoguvernare in sanul puterii judecatoresti (CSM) si (2) pentru a nu contamina cultura jurisdictionala cu cultura acuzarii, cultura acuzarii isi are in Portugalia propria autoguvernare, separata de cea a judecatorilor, si anume Consiliul Superior al Ministerului Public.

III. Daca portughezii au de facto 4 avocati in CSM si niciun procuror, in CSM-ul romanesc avem de jure 5 procurori si niciun avocat. Un lucru este clar: lipseste in CSM-ul nostru cultura apararii si e prezenta, cu asupra de masura, cultura acuzarii, cea a procurorului. Vina este a legiuitorului constituant prea putin indatorat unor principii de democratie liberala, dar asta nu schimba realitatea ca lipsa culturii apararii s-a developat flagrant, in cazul incalcarii brutale a imunitatii judecatorului CEDO prof. dr. Corneliu Birsan, prin decizia acelui CSM de incuviintare a perchezitiei domiciliare.

Mai departe, melanjul culturii de acuzare a procurorului cu cultura jurisdictionala a judecatorilor romani in cadrul unui organism unic de autoguvernare si pentru unii si pentru altii (CSM) a mai produs si alte efecte, dubitabile sa le zicem, in planul subsecvent al procesului penal: (1) numiri practic "peste noapte" in functii de judecator a unor procurori fara ca ei sa dea dovada ca sunt indatorati culturii jurisdictionale mai mult decat celei din care provin, (2) luarea unor decizii cu impact in cariera unor judecatori, cu votul unora dintre cei 5 procurori, (3) intrarea in sala de sedinta a unor procurori in acelasi timp si pe aceeasi usa cu judecatorii din complet, pe ideea ca toti sunt magistrati, (4) asezarea procurorului pe piedestal in sala de sedinte, desi principiul CEDO al egalitatii de arme exige un standard de respect pentru cultura apararii, (5) promovarea la Suprema a unor judecatori de Tribunal, care n-au trecut pe la Curtea de Apel (cariera per saltum ar merge in cadrul Ministerului Public) si lista este deja preocupanta.

Aceasta contaminare a culturii jurisdictionale insotita evident de desconsiderarea culturii apararii ne indeparteaza periculos de ideea unui proces penal echitabil. De ce? Pentru ca dreptul la aparare nu e doar un moft, o componenta oarecare de jalonat pe parcursul procesului. Dreptul la aparare este consubstantial atat ideii de proces echitabil, cat si consubstantial unui CSM care sa asigure cu adevarat independenta Justitiei si inalterabilitatea si forta culturii jurisdictionale romanesti.

Mai multa atentie pentru cultura apararii si exponentii ei ne apropie de lumea civilizata, in timp ce mai multa ignoranta fata de ea induce riscul de a ne intoarce in negurile istoriei, cand judecatorul era ca atitudine si anchetator, jucand un dublu rol si facand cumul de functii procesuale, abdicand implicit de la obligatia psihica si morala de nepartinire.