Prolog: „Suntem in tara din care Caragiale a fugit exasperat, tara in care Eminescu si-a pierdut mintile, tara care a refuzat, iresponsabil, oferta facuta de Brancusi, la batrinete: aceea de a-si lasa intreaga opera compatriotilor sai. tara care si-a omorit elitele in puscarie, tara in care n-au mai vrut sa se intoarca Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Tara din care pleaca, mereu, tineri exceptionali si nu doar ca sa se capatuiasca, tara care furnizeaza Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizati si prost platiti la ei acasa” (A. Plesu)[1].

Fara o explicatie anume, aproape de fiecare data cand ma gandesc la autovictimizare fac asocierea cu filmul de comedie Toate mi se intampla numai mie, care il are in rol principal pe Bud Spencer. Sigur, nu filmul in sine este cel care genereaza aceasta asociere, ci titlul foarte captivant, pe care nu-l mai poti scoate din minte. Personal, acest titlu mi-a intrat in cap dupa prima lectura a afisului prin care se promova filmul, la inceputul anilor 80, si de atunci nu l-am mai uitat. Multa vreme, dupa ce am vizionat filmul, imi revenea in minte titlul acestuia: Toate mi se intampla numai mie! Insa, nu vreau sa discut aici despre film, ci despre acele persoane, pe care fiecare dintre noi le intalnim in diverse grupuri sociale, care pozeaza in victime ale sistemului statal, statului paralel, colegilor de munca, rudelor, partnerilor de viata sau de afaceri si, finalmente, ale intregii societati. Astfel de persoane se considera victime ale celorlalti oameni sau entitati private ori statale. Pe scurt spus, unii dintre acestia chiar cred, iar altii doar afirma, in mod mincinos, ca toti sunt impotriva lor, iar ei sunt singuri contra celorlalti. Orice lucru negativ care li se intampla acestora in viata este aruncat in raspunderea celorlalti sau este pus pe seama unor imprejurari pe care nu le puteau anticipa ori controla, dar in niciun caz nu in sarcina lor, intrucat ei se erijeaza in victime.

Sigur, sunt oameni realmente prejuciati, vatamati sau lezati, care au calitatea de victime propriu-zise, dar nu despre acestea vreau sa discut aici. In acest material, ii am in vedere pe cei care isi aroga, avand sau nu reprezentarea realitatii, fara temei postura de victime, adica pe cei care se autovictimizeaza. Toti acestia au pretentii disproportionate fata de societate, in raport cu ceea ce ei ofera sau legal ori moral li se cuvine, nu-si asuma efectele conduitei lor si ii considera pe altii vinovati de situatia in care se afla. Intr-un cuvant, ii avem in vedere pe oamenii care se autovictimizeaza.

Autovictimizarea (autoflagelarea morala) este starea psihologica autoindusa traita de un om care pretinde ca se afla in postura de persoana lezata (victima, persoana vatamata, persoana prejudiciata). Orice persoana poate fi victima reala a unor fapte sau poate fi vatamata de anumite evenimente ori se poate gasi in alte situatii de vulnerabilitate. Insa, autovictimizarea este pretentia necorespunzatoare adevarului, pe care anumti oameni o au, sustinand ca se gasesc in situatii de vulnerabilitate care necesita protectie.

In orice colectivitate mare si, uneori, in grupurile sociale mici, vom gasi persoane care se autovictimizeaza. Ponderea autovictimizarii in cadrul diferitelor grupuri sociale este, totusi, diferita de la o societate la alta, in functie de anumiti factori, precum: zona geografica, cultura, istoria, nationalitatea, regimul politic s.a.

Cauzele autovictimizarii sunt multiple si este greu de facut un inventar infailibil al acestora, dar foarte probabil pe unul dintre primele locuri se situeaza neincrederea in semeni. Aceasta – neincrederea – este una dintre componentele profilului psihocultural al unui popor, care apare ca o consecinta a orientarii sale spre scepticism.

Si cultura poate fi o cauza a autovictimizarii. Daca in cultura unui popor tragediile sau tradarile sunt intalnite in mod frecvent, iar celelalte popoare sunt vazute ca ostile si educatia in familie ori cea institutionalizata sunt tributare acestei culturi, societatea va fi automat contaminata cu un aer sceptic, care foarte usor se poate transforma in autovictimizare in randul indivizilor ce alcatuiesc poporul in discutie.

O alta cauza a autoflagelarii morale poate fi pesimismul, adica atitudinea specifica celor care vad latura nefavorabila a lucrurilor, considerand ca orice situatie are deznodamant negativ (fatal). Pesimistul traieste un sentiment de tristete, teama, amaraciune sau neliniste ori se afla intr-o stare sufleteasca deprimanta. Pesimistul vede viata in negru.

In ceea ce priveste profilul psihocultural al romanilor, studiile recente arata ca elementul central al acestuia este neincrederea. Referitor profilul romanilor, profesorul D. David conchide: „Neincrederea in oameni ne face sa fim mai putin toleranti si cooperanti cu altii, in beneficiul comun, pe fondul scepticismului si cinismului, mentinute si amplificate de neincredere”[2].

Plecand de la concluzia reputatului universitar, ma intreb: Care este continutului scepticismului ce sta la baza neincrederii romanilor in semenii lor? Sau, in alta formulare: De ce sunt romanii sceptici?

Scepticismul este un factor cu potential foarte periculos, intrucat determina diverse efecte negative grave, printre care pot fi incluse teama romanilor de fatalitate si tendinta acestora de autovictimizare.

Pesimismul romanilor are radacini adanci in istorie, deoarece de multe ori evenimentele importante la care au participat au avut finaluri proaste pentru ei, producand consecinte negative, uneori catastrofale.

In asemenea imprejurari, cand soarta, mai mereu, iti este una potrivnica sau cand locul tau este stabilit la o masa mai modesta, volens nolens apare si se dezvolta, aproape natural, atitudinea de a te crede victima a celorlalti.

Pasul urmator va fi cel al intocmirii listei vinovatilor pentru ajungerea in situatia de vulnerabilitate. Primii pe lista vinovatilor sunt trecuti strainii, apoi sunt cei care conduc la nivel central sau local, penultima pozitie este ocupata de cei cu care persoanele ce se autoflageleaza interactioneaza din punct de vedere profesional, iar pe ultimul loc se gasesc membrii familiei.

Fiind piese ale unui fenomen social vechi si extins, persoanele care se autovictimizeaza si-au dezvoltat un antidot social, derivat din instinctul de conservare: autocompatimirea. Acestea cauta si gasesc vinovati pentru situatia in care se afla, iar apoi isi plang de mila si se vaita, cunoscand faptul ca, in aceasta maniera, creste sansa de a atrage atentia celor din jur pentru a fi bagati in seama si ajutati. In aceasta modalitate, ei se hranesc prin autocompatimire.

Multi dintre cei care se autovictimizeaza sunt victime ale propriei atitudini permanente. In acest caz discutam de autovictimizare cronica.

Scepticismul, pesimismul si autovictimizarea realizeaza un cerc vicios care genereaza neincrederea in semenii lor, a celor aflati intr-o atare situatie[3]. Pasul urmator dupa scepticism este pesimismul, iar apoi, dupa instalarea pesimismului, apare riscul aproape iminent de autovictimizare.

Intre persoanele care se autovictimizeaza identificam o categorie foarte periculoasa, a celor care recurg la manipulare emotionala.

Indivizii care apeleaza la manipulare emotionala au impresia ca cei de care se folosesc sunt fie naivi, fie raspunzatori de situtia lor si astfel cei din prima categorie pot fi pusi, iar cei din a doua trebuie sa plateasca.

Pentru aceasta problema, solutia presupune, inter alia, cel putin doua schimbari comportamentale. Prima schimbare trebuie provina din partea celor aflati in situatia respectiva. Este necesar ca acestia sa iasa din cutia sociala (propria paradigma) si sa-si reconfigureze atitudinea fata de relatiile sociale, in sensul de a avea suficienta incredere atat in ei insisi, cat si in cei cu care interactioneaza.

A doua schimbare tine de ceilalti, adica de oamenii normali si care sunt nevoiti sa suporte conduita scepticilor, pesimistilor si a celor care se autocompatimesc. Acestia trebuie sa aiba un comportament prudent pentru a nu cadea in plasa santajului sau capcana manipularii emotionale exercitate de catre cei din prima categorie, care ajung sa fie experti in consolidarea pozitiei de victime.

Atat cei care se autovictimizeaza, cat si ceilalti, care pot fi chiar victime reale ale celor din prima categorie (cand discutam despre manipulare emotionala prin autovictimizare) pot avea o soarta mai buna daca analizeaza cat mai obiectiv situatia in care se gasesc si apoi actioneaza pentru rezolvarea acesteia.

Un aforism antic spune ca, daca ai prins testoase, este bine sa le mananci[4] (Ipsi testudines edite, qui cepistis)[5]. Talcul acestui aforism vechi este acela ca trebuie sa ne asumam responsabilitatea actiunilor noastre, bineinteles in masura in care noi am produs consecintele survenite. Nu poti manca peste, daca ai prins testoase sau, cu alte cuvinte, trebuie sa mananci din ceea ce ai pescuit.

Daca pleci de la teza falsa ca toti iti sunt datori, aceasta ar insemna ca si tu esti dator, in egala masura, tuturor. Aceasta este aplicarea principiului simetriei in relatiile sociale (cat dai, atat primesti) Evident ca, in realitate, nimeni nu are fata de noi alte datorii decat cele care se nasc legal sau conventional. Iar reciproca este pe deplin valabila.

Premisa de la care trebuie sa plecam in relatiile sociale este aceea a prezumtiei de buna credinta a celor cu care interactionam si care nu ne-au inselat prin fapte increderea. Apoi, sa nu lasam ca relatiile anterioare ratate sau modelele precare pe care le-am vazut in jurul nostru sa ne afecteze negativ luciditatea si relatiile cu altii.

In viata, cei care reusesc sunt, de regula, persoane care au simt practic sau manifesta realism. Aici se potriveste povestea cu cei patru care se uita la un covrig – optimistul, scepticul, pesimistul si realistul. Optimistul se gandeste numai la cat de frumos contur are covrigul, scepticul nu crede in existenta covrigului, sustinand ca acesta este o iluzie, iar pesimistul vede numai gaura covrigului, apreciind ca nu este bun de mancat. In timpul in care cei trei analizeaza covrigul, fiecare din perspectiva specifica, realistul il mananca.

Recomandarea ce-mi vine la indemana – si care este valabila si pentru cel care scrie aceste randuri – este aceea de a privi in jur, sa vedem cum stam din perspectiva ierarhiei in societate, sa ne fortificam pozitiile foarte bune si sa ni le imbunatatim pe cele bune sau proaste. Orice om cu nivel intelectual mediu – categorie in care se incadreaza majoritatea oamenilor – are in zestrea sa biologica de aptitudini, alaturi de inteligenta, principalele calitati sau insusiri care ii confera posibilitatea, cel putin teoretica, sa ajunga pe cel mai inalt nivel social sau profesional[6].

Pe scurt, daca vrem sa reusim, trebuie sa mancam covrigul oferit de viata, iar daca aceasta ne ofera lamai sa facem din ele limonada!

Epilog: „Nu pot decit sa sper ca, sub aceasta pojghita de mizerie, exista si o alta tara, tara unor oameni cuviinciosi si cinstiti, tara celor care stiu sa se respecte intre ei si sa nu se lase manipulati de citeva trupe barbare de oameni stricati si stricatori de suflete” (A. Plesu[7]).