Sistemul judiciar romanesc se tanguie, de ani buni, in convalescenta. Imaginea sa in ochii lumii de-acasa sau de peste zari este sifonata si arata greu de netezit. Aparatorii sai par a avea subreda credibilitate a unor avocati din oficiu trimisi sa reprezinte criminalul prins la locul faptei. Capacitatea de revigorare sistemica este slabita de abulie si macinata de artroza.

Cam asta pare a fi simptomatologia pe care se intemeiaza verdictele cu privire la justitia autohtona. O justitie plasata in coada clasamentelor incropite de sondajele care masoara increderea populatiei in institutiile statului.

Primele motivatii care explica amplasamentul jenant al sistemului judiciar in concursurile de miss institutii sunt, intr-o cauzalitate cronologica, cele perceptibile pe baza primei palpari. N-as insista asupra lor, ci le-as evoca doar in treacat, fara pretentia unei juste sistematizari. Intai, neincrederea de principiu in justitia mundana si mefienta scepticului care are serioase rezerve ca o instanta exterioara va avea intelegerea si competenta necesare sa releve esenta adevaratei (sale) dreptati. In al doilea rand, viciile reale, ascunse sau aparente, dupa caz, denuntate cu indreptatire in cvasiunanimitatea rechizitoriilor impotriva sistemului: incompetenta unor juristi practicieni (magistrati, avocati, notari, executori judecatoresti), coruptia si traficul de influenta, lacunele din sistemul de formare si instruire profesionala, divergentele orientarilor jurisprudentiale, deficientele de organizare institutionala, instabilitatea legislativa cronica, insuficienta resurselor logistice si financiare, incoerentele de expresie a vointei politice relative la subiect s.a.m.d.

Separat de aceste handicapuri (o parte dintre ele identificabile si la case mai mari), cred insa ca imaginea cu purici a justitiei romane vine si dintr-un semnal viciat de interferente specifice locului. Ele sunt acelea asupra carora as zabovi pentru ca ele, laolalta, tind sa absolutizeze viciile de care vorbeam si sa transforme sistemul judiciar intr-un soi de tap ispasitor pentru toatele relele care ne amarasc viata. Am in vedere aici neintemeiate condamnari ale justitiei pronuntate de Inalta Curte a Presei.

Nu vreau catusi de putin sa contest rolul presei scrise si al televiziunii in asigurarea necesarei transparente a relatiei justitiei cu justitiabilii. Mass-media are menirea sa semnaleze carente, nereguli si excese susceptibile sa afecteze actul de justitie, iar libertatea informatiei este, si in acest domeniu, o garantie constitutionala a bunei functionari a sistemului, a promovarii legalitatii si educatiei juridice.

Din pacate insa, prin verdicte nenuantate si excesiv de severe, anumiti jurnalisti isi aroga adesea in relatia cu justitia autoritatea de ultim cenzor si oracol suprem. O pozitie pe care mass-media insasi pare sa si-o intemeieze pe auto-proclamatul statut de „putere in stat”, pe competentele juridice nemasurate ale reprezentantilor sai de seama, pe efectele mediatice ale judecatilor in direct. Sa le luam pe rand…

Un prim exces al unor jurnalisti in relatia cu justitia este aroganta auto-pozitionarii. Presa se recomanda, carevasazica, ca a patra putere in stat. Fiind practic singura necenzurata, se comporta adesea ca prima si suprema putere. Potrivit propriilor evaluari, legitimitatea ei nu trebuie, pare-se, pusa la indoiala, asa ca dreptul ei de-a judeca justitia poate fi calificat ca nelimitat. De aici, si excesele in numele sau, mai degraba, sub pretextul unor principii precum transparenta actului de justitie: exagerata imixtiune a unei parti din mass-media in procedura urmaririlor penale, lezarea dreptului magistratilor la propria imagine si la viata privata, incalcarea prezumtiei de nevinovatie, nesocotirea unor principii fundamentale de functionare a sistemului judiciar. Asta ca sa nu mai punem la socoteala efectele nocive ale santajului si ale manipularilor prin presa care duc la decredibilizarea justitiei in general.

In al doilea rand, excesele in critica sistemului judiciar au o cauza si in grandomania competentilor in drept. Jurnalistul roman este specialist nu doar in politologie, economie, psihologie si fotbal; el a devenit, mai nou, si-un foarte bun cunoscator in ale dreptului, motiv pentru care se aventureaza pe teritoriul rationamentelor juridice cu nonsalanta pestelui in apa. Increzatori in simtul lor de dreptate, mandri de jargonul juridic proaspat achizitionat, patrunsi de importanta misiunii de ultim justitiar, unii jurnalisti romani se aduna care de pe unde in Inalta Curte a Presei. Este tribunalul care isi aroga suprema competenta sa judece justitia: sa-i popreasca procedurile ca fiind prea formale, sa-i sechestreze institutiile de drept ca fiind prea vechi, sa-i execute silit credibilitatea ca bun ipotecat de mass-media. Inalta Curte a Presei devine, asadar, forul suprem in fata caruia justitia se ploconeste adesea cu caciula-n poala ca sa-i fie recunoscute statutul si menirea.

In fine, in aceasta ordine aleatorie a inadecvarilor mass-media in raport cu justitia, un efect malign are si excesul de transparenta. Spre deosebire de instantele de drept comun, Inalta Curte a Presei isi deruleaza sedintele de judecata la vedere, in direct, in piata publica. Judecatorii jurnalisti adunati in studio, coordonati si moderati de cate-un presedinte de complet incep sa imparta dreptatea in stanga si-n dreapta in vazul telespectatorilor (acestia din urma cu atributii de jurati, exercitabile prin sms). Potrivit lor, justitia institutionala e, in integralitatea ei, in metastaza; judecatorii cu roba sunt, cu totii, corupti si incompetenti; avocatii - avocati ai diavolului de-a valma; notarii - niste banditi irecuperabili. Pronuntate in direct, aceste „adevaruri” capata greutatea sentintelor irevocabile: arestarea preventiva, in direct, a unui judecator se transforma, cu celeritatea transmisiunii live, in judecata si condamnarea sa definitiva si, nu-i asa? - proba irefutabila ca intreaga justitie e corupta; insultele golanesti aduse unei judecatoare de un mandru mafiot sunt difuzate in prime time in toate instantele de presa ca motiv de chicoteli si ca dovada ca se poate face circ si-n sala de tribunal; o perchezitie la domiciliul unei judecatoare devine subiect de cancan si bun pretext de-a lua-n tarbaca inamovibilitatea si imunitatea magistratilor.

Excesele mentionate nu sunt, din pacate, singulare, iar cel mai nociv efect al lor este ca lipesc pe fruntea sistemului judiciar prezumtia de vinovatie si transforma presa in staborul suprem al justitiei romane.