Problema interdictiei ca persoanele condamnate penal sa ocupe functii ministeriale a creat remarcabile tulburari in mediile romanesti. Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constitutionala cu privirea la legea care a stabilit respectiva interdictie (legea 90/2001), cerand sa fie verificata constituionalitatea ei. Presedintia Romaniei a apreciat acest demers ca fiind inoportun intrucat desfiintarea unui asemenea impediment legal pe motiv de necostitutionalitate ar ingreuna lupta impotriva coruptiei. Presa a sesizat imediat ocazia de a inflama un alt scandal public insistand asupra intereselor personale in joc iar nu asupra principiilor democratice in pericol.

Prima intrebare de principiu care trebuie sa capete raspuns, este daca incalcarea legii poate fi oportuna si pe cale de consecinta scuzabila ? In speta ne referim la „legea legilor” care este Constitutia Romaniei.

Daca legea care interzice unui condamnat penal sa fie ministru – evident dupa ispasirea pedepsei – ar incalca prevederile Constitutiei, ar putea fi ea mentinuta pe motiv ca o astfel de incalcare ar fi utila in impunerea respectarii altor legi? Cu alte cuvinte legalitatea poate fi intarita prin faradelege ?

Raspunsul este evident negativ. Apararea legilor care sanctioneaza savarsirea de infractiuni nu poate avea loc prin violarea Constitutiei; chiar daca un atare viol se realizeaza printr-o alta lege (neconstitutionala). Un asemenea procedeu nu ar duce decat la haos social.

A doua intrebare impune lamurirea naturii interdictiei formulata de legea 90/2001. Este vorba oare de o incompatibilitate, o pedeapsa sau altceva?

Incompatibilitatea se caracterizeaza prin aceea ca urmareste evitarea unui conflict de interese decurgand obiectiv din detinerea de catre persoana avuta in vedere a unor statute socio-profesionale sau unor functii care au scopuri imposibil sau cel putin extrem de greu de atins simultan. O decizie viciata in acest context poate constitui o viitoare infractiune sau, in orice caz, incalcarea drepturilor unor terti. In consecinta cel aflat in incompatibilitate are obilgatia de a opta pentru una sau alta dintre pozitiile aflate in concurs. Nici una nu este interzisa, ci numai cumulul lor.

Pedeapsa este cu totul altceva. Ea nu are rolul de a evita o infractiune viitoare, ci de a constitui raspunsul la o infractiune deja consumata, la o ilegalitate trecuta. Aplicarea pedepsei are, desigur, si aptitudinea de a descuraja pe cei pedepsiti sa repete fapta ilegala, iar inevitabilitatea ei de a-i descuraja pe terti la savarsirea unor fapte similare. In plus, in lumea civilizata, pedeapsa nu constituie un act de razbunare, ci unul de recuperare si reintegrare sociala. Cel care a suferit pedeapsa este prezumat ca fiind vindecat de tentatia incalcarii legii si, prin urmare, apt a fi reprimit in societate cu drepturi egale fata de ceilalti cetateni.

Trebuie adaugat ca intr-un stat de drept (adica intr-un stat guvernat prin lege iar nu prin arbitrariu politic) incalcarea legii penale se constata numai de catre autoritatea judecatoreasca iar pedeapsa se stabileste exclusiv de catre instantele judecatoresti prin cercetarea fiecarui caz in parte si in considerarea specificului acestuia. La pedeapsa individualizata prin hotarare judecatoreasca nu se mai poate adauga nici o alta pedeapsa. De asemenea, aceeasi fapta nu poate fi supusa judecatii de mai multe ori, dupa ce a fost sanctionata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.

Excluderea condamnatilor penal de la dobandirea calitatii de ministru/membru al guvernului nu se incadreaza in nici una dintre aceste categorii – incompatibilitate sau condamnare la pedeapsa. Ea nu ofera celui vizat posibilitatea unei optiuni – intre statutul de condamnat penal si cel de ministru - si nici nu urmareste sanctionarea unei fapte consumata in trecut - pentru aceea ce a fost aplicata si executata, dupa caz, pedeapsa legala.

Dispozitia in discutie a legii 90/2001 nu este guvernata de principii morale, ci de rațiuni pragmatice de igiena sociala. Daca ar fi fost vorba despre legiferarea unor norme morale (Quid Mores sine legibus ?) atunci respectiva dispozitie ar fi fost inclusa in legea penala ca pedeapsa complementara (de tipul interdictiei de a alege sau de a fi ales, ori de a ocupa functii similare celei in exercitiul careia s-a savarsit infractiunea) si ar fi fost aplicata de catre instanta judecatoareasca indreptatita sa judece fapta penala comisa. Nefiind cazul, o asemenea dispozitie, cu aplicatie generala si automata referitor la o intreaga categorie de persoane identificate dupa criteriul obiectiv al condamnarii penale trecute, poate avea doar menirea de a institui prezumtia ca un fost infractor poate repeta fapta ilegala inclusiv dupa ispasirea pedepsei si pornind de aici, de a preveni paguba pe care ar suferi-o societatea daca riscul unei asemenea repetitii s-ar realiza. Recaderea in pacatul penal nu este, in nici un caz, sigura si de aceea nu este nimic de sanctionat (ar fi vorba, aici, de o sanctionare anticipata, ceea ce este oricum inadmisibil, fiind absurd) dar ea are un grad de probabilitate care justifica apararea valorilor sociale protejate prin excluderea preventiva a persoanei care incarneaza pericolul, de la detinerea unei functii de natura a-i facilita recidiva.

Acest procedeu se numeste lustratie. Reprezentand o limitare a drepturilor persoanei el nu poate fi aplicat decat in cazuri exceptionale si cu luarea unor masuri apte a garanta respectul libertatilor fundamentale ale omului. Aceasta cu atat mai mult cu cat prin recursul la o „prezumtie de risc” atat de relativa si fluida, se poate ajunge oricand la abuzuri grave.

Lustratia nu este reglementata coerent in Romania. Conditiile recurgerii la aceasta institutie au fost stabilite, insa, de Consiliul Europei, pe baza dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei numarul 1096/1996. Desi referitoare la masurile de demontare a mostenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, aceasta Rezolutie, precum si Raportul nr. 7568/1996 care a fundamentat-o, pot fi aplicate mutatis mutandis in toate cazurile in care se recurge la lustratie. Aceasta rezulta si din lucrarea Law in Greater Europe/Towards a Common Legal Area (Dreptul in Marea Europa/Catre un Spatiu Juridic Comun) publicata in prestigioasa editura Kluwer Law Intl. , in anul 2000, si care dedica un intreg capitol regimului european al lustratiei.

Prin urmare legea 90/2001 trebuie sa respecte standardele europene stabilite prin Rezolutia APCE 1096/1996 atunci cand este vorba despre excluderea persoanelor condamnate, de la ocuparea unei demnitati guvernamentale. Romaniei ii revine o atare obligatie pe de o parte, in virtutea agajamentelor politice asumate in calitate de membru al Cosiliului Europei, iar pe de alta parte, ca indatorire cu caracter juridic decurgand din actul semnarii si ratificarii CEDO, a carei aplicatie a facut-o amintita Rezolutie, cumulat cu dispozitiile Constitutiei Romaniei care aseaza instrumentele internationale in materia drepturilor omului la care tara noastra este parte, deasupra legislatiei nationale.

Ajunsi in acest punct putem formula ultima intrebare: Care sunt principalele conditii stabilite de reglementarile europene privind drepturile omului pentru ca lustratia – inclusiv cea prevazuta de legea 90/2001 – sa fie aplicabila in ordinea de drept a statelor membre ale Consiliului Europei ?

Fara a epuiza problema vom mentiona doar patru asemenea conditii pe care le consideram principale si mai ales avand relevanta generala; deci aplicabilitate deplina in speta care ne preocupa.

1.Lustratia nu se aplica in toate situatiile in care cei vizati au savarsit in trecut fapte discutabile, ci numai atunci cand acele fapte au avut o gravitate deosebita si, in lumina acelui trecut, prezumtia de pericol in exercitarea unei anumite functii publice se sprijina pe indicii serioase si concrete.

2.Aplicabilitatea lustratiei nu poate fi nelimitata in timp. Excluderea cu caracter „profilactic” a unei persoane de la ocuparea unei functii publice poate avea loc numai pe o perioada de timp rezonabila de la spavarsirea faptelor care se imputa si justifica prezumtia de risc. Scurgerea acelei perioade creeaza prezumtia contrara a reintegragrii sociale depline, lasand fara suport teama ca greselile trecutului s-ar putea repeta.

3.Persoana careia i se aplica lustratia trebuie sa aiba posibilitatea de a se apara in justitie impotriva unei asemenea masuri. Aseasta inseamna ca aplicarea dispozitiilor legale referitoare la lustratie poate avea loc numai daca se ofera probe concrete in sustinerea masurii respective.

4.Lustratia nu poate fi aplicata pentru a impiedica ocuparea unei functii prin alegeri. Cu alte cuvinte, poporul nu poate fi obligat sub nici o forma sa aleaga pentu ocuparea unei functii publice pe oricine doreste, cu exceptia cazurilor in care o asemenea interdictie a fost pronuntata de puterea judecatoreasca, cu titlu de pedeapsa. In lipsa unei distinctii legale, dar mai ales pentru indentitate de ratiune, o asemenea regula se aplica atat in cazul functiilor ocupate prin alegeri directe – cazul parlamentarilor – cat si al celor ocupate prin alegeri indirecte – cazul ministrilor alesi prin votul de incredere al parlamentarilor. In cazul din urma, recurgerea la lustratie este cu atat mai mult exclusa atunci cand ministeriabilul este si parlamentar. Un argument suplimentar in acest caz este ca votul electoratului, care se exprima cu valoare egala de catre toti votantii, nu poate duce la crearea a doua categorii de alesi – unii cu drepturi depline iar altii cu drepturi restranse.

A nu respecta asemenea conditii inseamna a nesocoti, in afara dispozitiilor constitutionale indicate de Avocatul Poporului, si obligatia constitutionala ca legile romane sa se alinieze la normele internationale referitoare la drepturile omului. Potrivit Rezolutiei PACE numarul 1096/1996 lustratia trebuie legiferata si aplicata cu respectarea drepturilor omului astfel cum sunt ele stabilite de CEDO si particularizate de respectiva rezolutie.

Acesta este rationamentul juridic care trebuie avut in vedere de Curtea Costitutionala in evaluarea legii 90/2001. El nu are nici o legatura cu disputele politice actuale din Romania.

Batalia publica declansata de interventia perfect legitima a Avocatului Poporului nu priveste ordinea de drept si drepturile omului. Ea nu ii opune pe „penali” si pe „morali”. Ea nu se duce nici intre „statul de drept” si „statul democrat”. Aceasta este in realitate lupta dintre fortele politice capabile sa obtina puterea adunand voturi, si grupurile oligarhice incapabile sa acceada la putere prin vot. Cu alte cuvinte este confruntarea poporului care doreste sa isi decida destinul folosind intrumentele democratiei natinionale, cu clanurile corupte, antisociale, antidemocrate si antinationale care vor sa controleze Romania potrivit intereselor lor si ale asociatilor sau patronilor lor din afara tarii.

P.S. – Raportul PACE 7568/1996 si Rezolutia PACE 1096/1996 m-au avut autor pe mine insumi si ele au impus modificarea legislatiei in tari ca Germania si Republica Ceha sau au orientat procesul legislativ in tari ca Ungaria si Bulgaria. Ele nu aveau cum prevedea ca douazeci de ani mai tarziu vor putea deschide calea catre sefia Guvernului Romaniei d-lui Liviu Dragnea. Este cazul ca si Romania sa se conformeze prevederilor lor.