Modificarile la Codul de procedura penala votate recent de Parlament in forma propusa de ministrul Justitiei Catalin Predoiu (foto) pun in pericol drepturile fundamentale ale romanilor, precum dreptul la aparare si dreptul la un proces echitabil, si aduc atingere principiului statului de drept si principiului legalitatii. Cu alte cuvinte, modificarile la Codul de procedura penala risca sa afecteze insasi democratia din Romania.

Ideea se desprinde din sesizarea de neconstitutionalitate pe care Inalta Curte de Casatie si Justitie a formulat-o la Curtea Constitutionala fata de proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedura penala. Un proiect care reintroduce serviciile de informatii in dosarele penale si limiteaza in mod grav dreptul la aparare prin impunerea certificatului ORNISS pentru avocati pentru ca acestia sa poata intra in dosare cu informatii clasificate.

Inalta Curte a decis in 11 aprilie sesizarea CCR pentru mai multe probleme de neconstitutionalitate din proiectul de lege privind modificarea Codului de procedura penala. Sesizarea a fost decisa in urma unei sedinte a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, la care au participat 82 dintre cei 95 de judecatori de la instanta suprema.

Doua dintre aspectele contestate de ICCJ privesc fix articolele care reintroduc serviciile in anchetele penale si care impun avocatilor conditia detinerii unui certificat ORNISS. Este vorba despre art. 139/1 din Codul de procerdura penala si art. 345 alin. 1/1 din Codul de procedura penala.

ICCJ: “Instituirea unei proceduri care incalca normele privind competenta strict determinata prin Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei aduce atingere principiului statutului de drept si a principiului legalitatii”

Art. 139/1 Cod procedura penala:

„(1) Inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de proba in procesul penal atunci cand sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) daca din cuprinsul acestora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni contra securitatii nationale prevazuta de Codul penal sau de legi speciale, a unei infractiuni contra persoanei prevazuta de Codul penal sau a oricarei alte infractiuni prin care s-a pus in pericol ori, dupa caz, a fost afectata sanatatea, integritatea corporala sau viata unei persoane;

b) daca au fost respectate prevederile legale care reglementeaza obtinerea acestor inregistrari.

(2) Legalitatea incheierii prin care s-au autorizat activitatile respective, a mandatului emis in baza acesteia, a modului de punere in executare a autorizarii, precum si a inregistrarilor rezultate se verifica fie in procedura de camera preliminara, fie cu prilejul solutionarii plangerii impotriva solutiei de clasare atunci cand in cauza a fost pusa in miscare actiunea penala.

(3) Daca s-au formulat cereri si exceptii ori a ridicat din oficiu exceptii cu privire la inregistrarile rezultate din activitatile autorizate, judecatorul de camera preliminara sesizeaza prin incheiere Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea verificarii legalitatii acestor activitati si transmite acesteia dosarul cauzei, impreuna cu cererile si exceptiile formulate. Pana la ramanerea definitiva a incheierii Inaltei Curti de Casatie si Justitie judecata se suspenda.

(4) Dupa inregistrarea sesizarii, dosarul este repartizat aleatoriu unui judecator de camera preliminara de la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Acesta fixeaza termen de solutionare in camera de consiliu si dispune citarea partilor si a persoanei vatamate si incunostintarea procurorului.

(5) Judecatorul care a autorizat activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului prevazute la alin.(1) nu poate participa la solutionarea sesizarii privind legalitatea acestor activitati.

(6) Tinand seama de cererile si exceptiile formulate si luand concluziile procurorului, precum si ale partilor si persoanei vatamate, daca sunt prezente, judecatorul de camera preliminara de la Inalta Curte de Casatie si Justitie se pronunta prin incheiere asupra legalitatii activitatilor autorizate din care au rezultat inregistrarile, in raport de dispozitiile legale pe baza carora acestea au fost autorizate. Prevederile art.345 alin.(1/1) si (1/2) se aplica in mod corespunzator.

(7) Impotriva incheierii prevazute la alin.(6), procurorul, partile si persoana vatamata pot formula contestatie in termen de 3 zile de la comunicare.

(8) Contestatia se solutioneaza de un complet format din doi judecatori de camera preliminara de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, dispozitiile alin.(4) si (5) aplicandu-se in mod corespunzator.

(9) Dupa ramanerea definitiva, incheierea se comunica de indata judecatorului de camera preliminara care a dispus sesizarea.

(10) Constatarea nelegalitatii autorizarii sau a modului de punere in executare a activitatilor specifice culegerii de informatii din care au rezultat inregistrari atrage nulitatea probelor astfel obtinute si excluderea inregistrarilor respective din dosarul cauzei”.

In ceea ce priveste articolul de mai sus, art. 139/1/ Cod procedura penala, Inalta Curte reclama ignorarea jurisprudentei Curtii Constitutionale a Romaniei, mai exact a Deciziei nr. 55 din 2020. Totodata, instanta suprema atrage atentia asupra nesocotirii ordinii constitutionale privind instantele judecatoresti si competentele acestora. In acest sens, ICCJ retine urmatoarele:

“Sub un prim aspect, solutia normativa prevazuta la art. 1 pct. 17 din lege, aceea de reglementare a unei proceduri legale de verificare a legalitatii incheierii prin care s-au autorizat activitatile specifice culegerii de informatii nu realizeaza o punere in acord cu decizia nr. 55/2020 pronuntata de Curtea Constitutionala, noile reglementari fiind in contradictie cu exigentele impuse de jurisprudenta instantei de contencios constitutional referitoare la inregistrarile rezultate ca urmare a efectuarii activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Pornind de la scopul principal al mandatelor de securitate nationala, respectiv acela de a aduna informatii pentru realizarea securitatii nationale, atribuita Inaltei Curti de Casatie si Justitie prin Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, se constata ca valorile sociale care au fost avute in vedere de legiuitor in contextul acestei atribuiri sunt cele prevazute chiar in textul introductiv al legii si anume legalitatea, asigurarea unei situatii de echilibru si de stabilitate sociala, economica si politica necesara existentei si dezvoltarii statului national roman ca stat suveran, unitar, independent si indivizibil, necesitatea mentinerii ordinii de drept, precum si a climatului de exercitare neingradita a drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, potrivit principiilor si normelor democratice statornicite prin Constitutie.

In acest context, competenta de solutionare a fost conferita Inaltei Curti de Casatie si Justitie prin art. 15 alin. (4) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, fiind o reglementare cu caracter special raportata la dispozitiile din Codul de procedura penala. A conferi judecatorului de camera preliminara de la instanta competenta sa judece cauza in prima instanta - judecatorie, tribunal sau curte de apel - competenta in cenzurarea incheierilor emise de catre instanta suprema - ar insemna incalcarea, pe de-o parte a dispozitiilor legale anterior mentionate, dar si a principiului juridic specialia generalibus derogant care presupune ca norma speciala este cea care deroga de la norma generala. Mai exact, in virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, chiar daca acest fapt nu este prevazut expres in legea speciala.

Potrivit dispozitiilor art. 14, art. 15 si art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, se constata ca, in situatia existentei unei amenintari la adresa securitatii nationale, dintre cele cuprinse in art. 3 din acelasi act normativ, structurile cu atributii in domeniu intocmesc in scris o propunere ce este adresata Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, urmand ca aceasta sa fie analizata sub aspectul legalitatii si temeiniciei de catre procurorul general sau de catre procurori anume desemnati in acest sens. In continuare, in situatia in care propunerea este intemeiata, Parchetul General va solicita presedintelui Inaltei Curti de Casatie si Justitie autorizarea masurii, solicitarea fiind examinata, in camera de consiliu, de catre unul dintre judecatorii desemnati.

Or, prin crearea posibilitatii ca legalitatea incheierii prin care s-au autorizat activitati circumscrise sigurantei nationale, a mandatului emis in baza acesteia, a modului de punere in executare a autorizarii, precum si a inregistrarilor rezultate sa fie cenzurata in procedura de camera preliminara de catre judecatorul de camera preliminara de la instanta careia ii revine, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta, se incalca normele privind competenta strict determinata prin Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, imprejurare ce aduce atingere normelor constitutionale cuprinse in art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept si art. 1 alin. (5) potrivit caruia, in Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.

Totodata, solutia legislativa adoptata nesocoteste ordinea constitutionala privind instantele judecatoresti si competentele acestora.

In acest context, in respectarea cerintelor de claritate si previzibilitate, instanta de contencios constitutional, prin considerentele deciziei mai sus mentionate, nu impune legiuitorului crearea unui cadru care sa confere posibilitatea contestarii legalitatii incheierii prin care s-au autorizat activitati circumscrise sigurantei nationale, a mandatului emis in baza acesteia, a modului de punere in executare a autorizarii, precum si a inregistrarilor rezultate similar cu cel privind procedura de contestare a legalitatii inregistrarilor - mijloace de proba ce rezulta din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedura penala, ci impune obligatia reglementarii unei proceduri specifice, clare si explicite aplicabile in cazul contestarii legalitatii acestora distinct de cel al activitatii procesual penale.

Or, omisiunea legiuitorului de a reglementa o procedura de natura celei prevazute in considerentele deciziei nr. 55/2020 atrage incalcarea principiului caracterului obligatoriu al deciziilor instantei de contencios constitutional - cata vreme acest efect se intinde atat asupra considerentelor, cat si asupra dispozitivului deciziilor-, in timp ce instituirea unei proceduri care incalca normele privind competenta strict determinata prin Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei aduce atingere principiului statutului de drept si a principiului legalitatii”.

Afectarea dreptului de acces la justitie

De asemenea, o alta problema este exceptarea suspectilior care nu sunt trimisi in judecata din categoria persoanelor care pot cere verificarea legalitatii interceptarilor rezultate din mandatele de siguranta nationala, verificare ce poate fi ceruta doar de catre inculpati, in faza camerei preliminare:

“Sub un alt doilea aspect, prevederile art. 1 pct. 17 din lege incalca dreptul de acces la justitie, garantat de dispozitiile art. 21 alin. (1) si (2) din Legea fundamentala, al persoanelor care nu au o calitate in procesul penal sau care au calitatea de suspect, cata vreme legalitatea inregistrarilor rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii, care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului si a procedeelor probatorii prin care acestea au fost obtinute pot fi verificate doar in procedura de camera preliminara, de catre inculpat.

Prin decizia nr.91 din 28 februarie 2018 (publicata in M. Of. nr.348 din 20 aprilie 2018), paragrafele 27 si 53-56, Curtea a retinut ca, in ceea ce priveste inregistrarile realizate, se poate distinge intre inregistrarile realizate ca urmare a punerii in executare a unui mandat de supraveghere tehnica dispus potrivit Codului de procedura penala si inregistrarile rezultate din activitati specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, in cadru extra procesual penal.

In acest context, textele de lege referitoare la informarea persoanei supravegheate si posibilitatea acestora de a contesta masurile (art. 145 si 145/1 din Codul de procedura penala) fac referire exclusiv la masurile de supraveghere tehnica prevazute de dispozitiile Codului de procedura penala, nu si la inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii obtinute potrivit Legii nr. 51/991, astfel incat, in cadrul procesului penal, posibilitatea contestarii legalitatii inregistrarilor ce rezulta din astfel de activitati este reglementata doar in privinta inculpatului, dupa trimiterea in judecata, in cadrul procedurii de camera preliminara, cu excluderea celorlalte persoane care nu au nicio calitate in dosarul penal sau au calitatea de suspect.

In ce priveste sistemul reglementat de prevederile, potrivit art. 22 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, republicata, cu completarile ulterioare, „Orice persoana care se considera vatamata in drepturile sau libertatile sale fundamentale ca urmare a activitatilor specifice culegerii de informatii efectuate de organele de informatii sau de cele cu atributii in domeniul securitatii nationale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare, astfel:

a) comisiilor insarcinate sa exercite control parlamentar, potrivit legilor de organizare si functionare a organelor de informatii sau a celor cu atributii in domeniul securitatii nationale;

b) instantei de judecata, in conditiile Legii nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date, cu modificarile si completarile ulterioare;

c) instantelor judecatoresti, pentru repararea daunelor materiale si morale suferite, potrivit legii civile;

d) organelor judiciare, prin formularea de plangeri si cai de atac potrivit Codului de procedura penala;

e) altor comisii sau organe judiciare, potrivit procedurilor reglementate de legi speciale.”

Din coroborarea dispozitiilor art. 22 din Legea nr. 51/1991, republicata, cu completarile ulterioare, cu cele ale art. 139/1 din legea criticata, rezulta ca dispozitiile art. 22 din Legea nr. 51/1991 raman aplicabile doar in ipoteza in care sunt autorizate activitati specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului din care rezulta inregistrari, insa ulterior nu se dispune trimiterea in judecata.

Or, inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii, desi constituie mijloc de proba in procesul penal, nu pot fi verificate decat in cadrul procedurii de camera preliminara, iar in toate celelalte situatii in care nu se dispune trimiterea in judecata prin rechizitoriu, legalitatea acestor inregistrari nu poate fi verificata de catre judecator sau instanta, desi au valoare de mijloc de proba.

Sub un ultim aspect, solutia legislativa prevazuta la art. 1 pct. 17 incalca si dreptul la un proces echitabil prin raportare la faptul ca, potentialul control de legalitate exercitat de judecatorul de camera preliminara de la o instanta inferioara celei care a autorizat efectuarea activitatilor specifice culegerii de informatii, potrivit Legii nr. 51/1991, cu privire la inregistrarile si procedeele probatorii prin care acestea au fost obtinute, este iluzoriu si lipsit de efectivitate in masura in care judecatorul de camera preliminara de la o instanta inferioara nu are acces deplin la datele si informatiile avute in vedere de catre judecatorul din cadrul Inaltei Curti de Casatiei si Justitie care a autorizat aceste masuri.

In acest sens, in jurisprudenta Curtii Constitutionale (decizia nr. 55/2020 anterior mentionata, paragrafele 31-32 si 56) s-a retinut cu titlu de principiu ca includerea unui element in categoria mijloacelor de proba trebuie insotita de garantiile necesare respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, iar in lipsa unui cadru legislativ clar si coerent in materia mijloacelor de proba, este incalcat dreptul la un proces echitabil, prevazut de art. 21 alin. (3) din Constitutie. Aceasta intrucat lipsa de claritate si previzibilitate a cadrului normativ incident in materia contestarii legalitatii inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii, care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, folosite in procesul penal, determina, in fapt, realizarea unui control formal si lipsit de efectivitate, cu consecinta incalcarii drepturilor si a libertatilor fundamentale prevazute de Constitutie”

Inalta Curte: “Garantarea dreptului la aparare constituie o obligatie ce revine statului si se afla in stransa corelatie cu principii procesuale fundamentale, precum cel al legalitatii si al aflarii adevarului”

Asa cum mentionam mai sus, o alta problema de neconstitutionalitate identificata de Inalta Curte vizeaza conditionarea avocatilor de a detine certificat ORNISS pentru a putea intra in dosare cu informatii clasificate. Este vorba despre dispozitiile de la art. 345 alin. 1/1 din Codul de procedura penala:

„Art 345 - (1/1) In cazul in care actul de sesizare se intemeiaza pe probe ce constituie informatii clasificate, judecatorul de camera preliminara solicita autoritatii competente, de urgenta, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare si, dupa caz, acorda aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate accesul la informatiile clasificate, conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege. Daca acestia nu detin autorizatia de acces prevazuta de lege, iar partile sau, dupa caz, persoana vatamata nu-si desemneaza un alt aparator care detine autorizatia prevazuta de lege, judecatorul de camera preliminara ia masuri pentru desemnarea unor avocati din oficiu care detin aceasta autorizatie".

In opinia Inaltei Curti de Casatie si Justitie impunerea certificarului ORNISS pentru avocati aduce atingere atat dreptului la aparare, car si dreptului la un proces echitabil:

“Prevederile art. I pct. 38 din legea criticata, care impun partilor obligatia de a-si alege aparatori care detin autorizatia de acces prevazuta de lege, aduc atingere principiul dreptului la aparare si a celui la un proces echitabil in conditiile in care textul legal limiteaza posibilitatea partilor de a-si exercita dreptul prevazut la art. 24 din Constitutie.

In acest sens, in jurisprudenta instantei de contencios al drepturilor omului s-a statuat, cu titlu de exemplu, in cauza Muhammad si Muhammad contra Romaniei, faptul ca „din perspectiva art. 6 din Conventie, ca, chiar si in cazul in care era in discutie securitatea nationala sau ordinea publica, singurele care erau legitime erau limitarile drepturilor procedurale care nu aduceau atingere insasi substantei acestora (....). In prezenta unor limitari aduse anumitor drepturi procedurale, Curtea a considerat in mod frecvent ca autoritatile nationale aveau obligatia de a aplica masuri menite sa compenseze in mod adecvat efectele acestor limitari asupra situatiei partilor interesate”.

Cu privire la obligarea partilor de a-si alege aparatori care detin autorizatia de acces prevazute de lege, Curtea a retinut ca o asemenea limitare poate infrange dreptul la aparare in substanta sa, mai ales in conditiile in care numarul acestor profesionisti este foarte redus, iar procedura de obtinere a certificarii ORNISS este de lunga durata, uneori incompatibila cu procedura judiciara in cadrul careia este necesara.

Garantarea dreptului la aparare constituie o obligatie ce revine statului si se afla in stransa corelatie cu principii procesuale fundamentale, precum cel al legalitatii si al aflarii adevarului. In cursul procesului penal, partile au dreptul sa fie asistate de un aparator ales sau numit din oficiu, in cazul asistentei juridice obligatorii, numai daca suspectul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu, nefiind conditionat de indeplinirea cerintei unei forme de autorizare prealabila.

Solutia legislativa care prevede posibilitatea alegerii unei anumite categorii de aparatori trebuie sa tina seama de principiul proportionalitatii dintre restrangerea acestui drept si interesul public general reclamant prin reglementare, anume intre dreptul la aparare al partilor si interesul statului privind clasificarea anumitor informatii in cauzele deduse judecatii.

Or, aplicabilitatea generala reglementata prin prevederile art. I pct. 38 din legea criticata nu respecte principiul proportionalitatii si creeaza premisele restrangerii dreptului la aparare, in substanta sa, precum si cel la un proces echitabil al inculpatului chiar si in acele cauze in care nu exista o afectare majora a interesul public”.

* Cititi aici integral sesizarea de neconstitutionalitate formulata de Inalta Curte privind modificarile aduse Codului de procedura penala

* Cititi aici proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedura penala, adoptat recent de Parlament